Talita: „Împărăţia Lui este Acasă şi El Însuşi este Acasă”

Întrebarea pe care a lansat-o Claudiu pe site acum câteva zile: „Având în vedere starea sufletească în care ești acum, crezi că te vei mântui, crezi că vei ajunge în Împărăția Cerurilor?” mi-a stârnit un val de gânduri şi de emoţii.

Asta pentru că au existat în viaţa mea perioade în care m-am gândit cu toată profunzimea, de care am fost în stare în acele momente, la mântuire, la dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Când mi se umple gândul de amintiri legate de oamenii care m-au înconjurat de-a lungul vieţii mele cât un sfert de secol, atunci îmi doresc mai cu foc mântuirea lor şi a mea.

Când mă gândesc la locuirea în Rai, îi văd acolo pe părinţii mei, îmi văd dragul meu părinte duhovnic, îmi văd oamenii dragi, o văd pe prietena pe care ştiu că mă pot baza oricând, îl văd pe preotul care mi-a dat întâlnire la poarta Raiului şi pe cel care în ultimele zile suferinde ale vieţii sale îmi mărturisea bucuria pe care o are la gândul că se întâlneşte cu Hristos, o văd pe străina al cărei nume nu-l ştiu dar care m-a luat în maşina ei când mă aflam în noapte, singură şi speriată, îi văd pe toţi cei a căror inima mi-a fost casa chiar şi numai pentru câteva clipe. M-a bucurat Dumnezeu aducând mereu lângă mine oameni care m-au făcut să mă simt acasă oriunde m-aş fi aflat în lume. Şi văd bine ca niciodată nu-i voi avea pe toţi lângă mine, pe toţi odată. Aşadar, niciodată nu voi fi acasă pe deplin. În lumina acestor gânduri, îmi tresăltă inima ştiind că Mântuitorul nostru ne cheamă la El, ca Împărăţia Lui este Acasă şi El Însuşi este Acasă.

Iar atunci când port dor în inimă (şi uneori am impresia că dorul nu dispare niciodată), mă gândesc şi mai des la împreună locuirea în Rai, în prezenţa lui Hristos, acolo unde tot dorul se alină. Spun că dorul nu trece, pentru că de multe ori, deşi persoanele dragi îmi sunt în preajmă, mie mi-e dor de ele. Îi spun dor pentru că nu găsesc alt cuvânt care să definească mai bine acea dorinţă a inimii mele. Astfel, mi-e dor de părinţii mei când sunt la ei acasă, mi-e dor de prietenii mei când mă întâlnesc cu ei, mi-e dor de duhovnicul meu atunci când îl văd. E dorul de a mă împărtăşi şi mai mult, şi mai deplin de aceşti oameni. E dorul de a sta cu ei înaintea lui Hristos şi a ne bucura împreună de frumuseţea Lui. Şi dorul acesta îl simt îndelung uneori… scrutând veşnicia.

Şi mai cu seamă, dorul care ne cheamă spre Împărăţie, e dorul de Hristos. O dată de am simţit bucuria de a fi cu Hristos, ţinem minte dulceaţa acelei clipe şi ne dorim să fim în veşnicie cu Mântuitorul nostru. Dacă am priceput un strop din marea Lui iubire, înţelegem că El ne vrea în Raiul Său, că ne cheamă cu dragoste acolo şi ne dorim mântuirea ştiind că noi ne bucurăm de Hristos, dar şi Hristos se bucura de noi. Şi ce onoare are omul! Să-L poată bucura pe Mântuitorul sau, pe Binefăcătorul sau! Ce Dumnezeu smerit şi minunat! Să se bucure El de nişte oameni, de privirea noastră îndreptată spre El, de întâlnirea noastră cu El!

Iar când Dumnezeu îmi dă să-mi văd răutatea şi puţină dragoste, mă gândesc cu teama dacă nu cumva sunt tare vrednică de iad şi nici n-ar trebui să mă gândesc la bucuriile Raiului. Şi mă gândesc atunci, că dincolo de păcatele noastre, noi înţelegem că nu putem trăi fără Hristos. Înţelegem că nu ne zbatem singuri pentru mântuire. Că Hristos ne-a răscumpărat pe Cruce şi ne aşteaptă cu dragoste să-I dăm voie să ne mântuiască. Să nu-L oprim să ne dea vindecare prin iubirea Lui! Şi cred că Îi dăm acest drept, de a ne mântui, atunci când, din mijlocul păcatelor, al slăbiciunilor noastre, strigam la El. Şi nu strigăm ca şi către un cer gol şi rece, nici către un dumnezeu nemitarnic, ci strigam cu credinţă la Dumnezeul milostivirii şi al răbdării, la Dragostea Însăşi.

Am nădejde că acestă Dragoste nu se va depărta de cei care o caută şi o strigă cu nădejde. Căci, cui ne va lăsa? Cui ne va da Hristos, dacă noi măcar o dată în viaţă am vrut cu toată inima să fim ai Lui? Oare ne va trimite Hristos în iad, cu amintirea acestei dorinţe arzând încă în inimile noastre? Nu va încerca El oare să aprindă iar şi iar dorul de Rai în noi? Sau dacă, păcătoşi fiind, ne ţinem de haina Lui şi strigăm la El din noroi, oare ne va lăsa acolo? Nu ne va ridica El cu braţul Sau tare şi ne va scutura şi ne va spăla de ale noastre murdarii pe care I le arătăm şi-I cerem să ni le şteargă? Să avem nădejde în Mântuitorul nostru şi noi să lucrăm după dragostea şi putinţa noastră! Căci „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”, aşa ne încurajează Hristos!

Să ne dea Domnul fericirea de a ne vedea la Rai, de a ne bucura unii de alţii şi toţi laolaltă de frumuseţea Dumnezeului nostru!

(Talita)