Impedimentele milosteniei în familie
De cele mai multe ori se întâmplă ca unul din soți să fie mai înduhovnicit decât celălalt, deoarece rare sunt căsătoriile în care ambii soți se găsesc cam la același nivel de înduhovnicire.
Diferența aceasta dintre soți nu este neaparat una rea, căci spune Apostolul: „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios”. Totuși, depinde mult de soțul care este mai sporit duhovnicește ca să-l câstige pe celalalt mai slab, căci aici există și pericolul de a întinde coarda sufletească a celui slab peste voința sa, adică peste dispoziția de a se schimba în bine.
Acest pericol se poate concretiza și în faptul ca unul din soți poate fi mult mai milostiv decât celălalt, și fiind predispus să ajute mai mult pe cei nevoiași, pot apărea conflicte de interes atunci când celălalt soț nu dorește să facă bine pe cât ar dori primul.
Iată cum și dintr-o dorință bună a unuia din soți, pot apărea discuții și chiar conflicte majore în sânul familiei.
În astfel de situații este bine să știm că „binele care nu se lucrează bine nu se numește bine„. Încercând să facem milostenie mai mult decât este dispus celălalt soț, putem sminti datorită impunerii binelui peste voința celui cu care alcătuim un trup, chiar dacă intenția noastră este una buna.
În coroana de virtuți ale omeniei, Sfinții Părinți nu au considerat milostenia ca fiind nestemata cea mai de preț, deși este fiica dragostei de semeni, ci dreapta socoteală. De aici este lesne de înteles că milostenia nu trebuie făcută orișicum ci cu întelepciune.
Dacă prin milostenie risipești foamea saracului, dar totodată risipești liniștea casei, atunci cu o mână ai zidit și cu alta ai dărmat. Ce a rămas? Asadar, trebuie ca milostenia să fie ziditoare de suflet atât pentru tine, cât și pentru întreaga ta familie, căci dacă se strică armonia și unitatea familiei, atunci și roadele duhovnicești încetează să mai izvorască din sânul familiei.
De aceea, atunci când unul din soți este mai închis față de nevoile aproapelui, celălalt soț trebuie să aibe strategia pașilor mărunți. În limbajul duhovnicesc aceasta înseamnă că soțul mai evlavios trebuie să aibe dreaptă socoteală, răbdare și blândețe. Spune Mantuitorul: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii„.
Asta înseamnă în cazul nostru, că soțul mai milos este bine să dea întâietate soțului mai slab în a face milostenie. Să-i lase inițiativa de a face milostenie ca să se simtă în largul lui iar nu constrâns în a face binele. Cel milostiv și mai cucernic să-l înțelepțească în duhul Evangheliei pe cel mai slab, să-l învețe că Hristos se identifică cu săracii, cu bolnavii și toți năpăstuiții lumii, iar la sfărșitul lumii va judeca pe toți oamenii după faptele dragostei de semeni. Astfel, cu rabdare, cărămidă cu cărămidă, soțul mai slab în credință își va deschide inima și va crește duhovnicește. Se cade ca milostenia, precum și orice altă faptă de credință, să fie o conlucare constantă a ambilor soți, pentru ca ambii să se împărtășească atat de bucuria facerii de bine, cât mai ales de împreuna sporire duhovnicească.
Cu toate acestea, există o excepție de la conlucrarea milosteniei: atunci când unul din soți este atât de împietrit la inimă încât nu numai că nu face milostenie, dar nici pe soțul milostiv nu-l lasă să-și deschidă inima spre săraci, deși situația materială ar permite lucrul acesta fără probleme. Într-o atare condiție, soțul credincios este îndreptățit să facă milostenie pe ascuns, căci nu se cade a lăsa săracii să sufere doar pentru că patima nepăsării și avariției este stăpână peste jumătatea trupului bărbat-femeie. În astfel de cazuri este nevoie de multă rugăciune, ca Dumnezeu să înmoaie inima soțului nepăsător, căci scopul final este ca până la urmă ambii soți să ajungă la conlucrearea virtuților.
Totuși, amintesc că milostenia mai are o limită, indiferent de voința celuilalt soț. Oricât de milostivi și bine intentionați am fi, nu se cade a face milostenia dacă ea păgubește nevoile esențiale ale familiei. Dacă ești sărac, atunci dă puținul ban al văduvei, ca să nu strâmtorezi pe cei ai casei mai mult decât pot duce de bunăvoie, și astfel puținul ban ți se va socoti mai mult decât milostenia bogaților. Dacă nici această putință nu o ai, atunci ascultă sfatul Maicii Agafia, mama părintelui Cleopa: „Să nu plece nimeni de la voi nemiluit, mamă! N-ai un ban, dă-i un cartof, un colt de pâine, o batistă, dă-i ceva cât de putin. Dacă dai putin, dar îti pare rău că nu dai mai mult, ca fulgerul ajunge la Dumnezeu milostenia ta. De ce? S-au întâlnit două mari virtuti: milostenia cu smerenia”.
„Fericiți cei milostivi că aceea se vor milui”
(Răzvan)
Cristian Stavriu
mai 4, 2011 @ 8:47 am
Tot despre milostenie
La capitolul milostenie stam destul de prost. Orice om poate face milostenie fie el sarac sau bogat.
Iata un model de milostenie dar si de rasplata: http://www.catehetica.ro/cum-primim-rasplata-pentru-bunatate-pilde
Cristian Stavriu
Guest
mai 4, 2011 @ 9:08 am
cazacul
Cazacul,Anton Pavlovici Cehov
Arendaşul satului Nizy, Maxim Torciakov, un moşier de mijloc, se întorcea cu tînăra sa nevastă de la biserică şi ducea un cozonac proaspăt sfinţit. Soarele încă nu se arătase, dar răsăritul de acum se rumenea ca aurul. Era linişte… Pitpalacul1 cînta al său: „Hai să bem! Hai să bem!”, iar departe, deasupra dealului zbura un vultur. In rest, în toată stepa, nu se vedea nici o fiinţă vie.
Torciakov mergea şi se gîndea că nu este o sărbătoare mai bună şi mai veselă decît învierea lui Hristos. Era căsătorit de puţină vreme şi acesta era primul Paşte pe care îl făcea împreună cu soţia. Oriunde ar fi privit şi orice ar fi gîndit, toate i se păreau luminoase, pline de bucurie şi fericire. Se gîndea la gospodăria sa şi găsea că totul este în bună rînduială, că podoaba casei este astfel încît de alta nici nu avea nevoie, că toate sînt îndestulătoare şi bune; privea la soţie şi ea i se părea frumoasă, bună şi blîndă. Il bucurau şi zorile la răsărit, şi iarba fragedă, şi brişcă lui hurducată şi scîrţîită, îi plăcea pînă şi vulturul care scutura greoi din aripi. Iar cînd, pe cale, intră în crîşmă şi bău un păhărel, el deveni şi mai vesel…
– S-a zis: mare este ziua aceasta! – zicea el. înseamnă că este mare! Să vezi, Liza, acuşi soarele va începe să joace. La fiecare Paşte joacă! Şi el se bucură, ca şi oamenii!
– El nu e viu, observă soţia.
– Păi, pe el sînt şi oameni! – strigă Torciakov. Zău că sînt! Mie mi-a povestit Ivan Stepanîci — pe toate planetele sînt oameni, şi pe Soare, şi pe Lună!
Adevărat… Dar poate că savanţii spun minciuni, necuratul îi ştie! Stai puţin, nu cumva e un cal! Chiar aşa!
La jumătatea drumului spre casă, la Bîrna Strîmbă, Torciakov şi soţia sa văzură un cal înşeuat, care stătea nemişcat şi mirosea pămîntul. La marginea drumului stătea pe pirostrii un cazac roşcat şi, aplecîndu-se, îşi privea picioarele.
– Hristos a înviat! – strigă către el Maxim.
– Adevărat a înviat! – răspunse cazacul, fără să ridice capul.
– Unde mergi?
– Acasă, la odihnă.
– Atunci de ce stai aici?
– Aşa… m-am îmbolnăvit… Nu mai am putere să merg.
– Dar ce te doare?
– Totul mă doare.
– Hm… Ia necaz! Toţi oamenii sărbătoresc, iar tu boleşti! Poate e mai bine să te duci în sat sau la han decît să stai aici!
Cazacul îşi ridică ochii şi îi măsură din priviri pe Maxim, pe nevasta sa şi calul.
– Veniţi de la biserică? – întrebă el.
– De la biserică.
– Iar pe mine m-a prins sărbătoarea pe drum. Nu mi-a dat Dumnezeu să ajung. Acum m-aş porni şi m-aş duce, dar putere nu am… Voi, ortodocşilor, poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică de pască sfinţită, să mă înfrupt!
Pască? – întrebă Torciakov. Se poate… Aşteaptă, acuşi…
Maxim căută repede prin buzunare, privi la nevastă şi zise:
– N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup nu-mi dă mîna, voi strica toată pasca. Asta, da problemă! Caută, poate ai tu cuţit?
Cazacul, cu ultimele puteri, se ridică şi se îndreptă spre şaua sa după cuţit.
– Iaca ce v-a trecut prin cap! – zise supărată nevasta lui Torciakov. Nu te voi lăsa să strici pasca! Cum s-o duc tăiată acasă? Şi cine a mai văzut să faci Pastele în stepă! Du-te la ţărani în sat şi acolo o să te înfrupţi!
Femeia luă din mîna bărbatului pasca învelită într-un şervet alb şi zise:
– N-o dau! Se cuvine a şti rînduiala. Asta nu e o chiflă, ci pască sfinţită şi este păcat să o rupi fără socoteală.
– E, cazacule, nu te supăra! – zise Torciakov şi începu să rîdă. Nu mă lasă femeia! Bun rămas, drum bun!
Maxim smunci hăţurile, şuieră şi brişca plecă cu zgomot mai departe. Iar nevasta încă mai îndruga că a tăia pasca înainte de a ajunge acasă e păcat şi ne-orînduială, că toate trebuie să aibă locul şi vremea lor. Spre răsărit, colorînd norii pufoşi în diferite nuanţe, străluceau primele raze de soare; se auzi cîntecul ciocîrliei. De acum nu unul, ci trei vulturi, la depărtare unul de altul, zburau deasupra stepei. Soarele începu să încălzească şi în iarba fragedă au început să trosnească greierii.
Indepărtîndu-se mai mult de o verstă, Torciakov se uită în urmă, privind insistent în depărtare.
– Nu se vede cazacul… – zise. Ce ghinionist, 1-a apucat bolitul pe drum! Nu-i necaz mai mare: să vrei să mergi, şi să nu ai putere… Te pomeneşti că moare pe cale… Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit să-i dăm. Doar şi el vroia să se înfrupte.
Soarele răsări, iar dacă a jucat sau nu, Torciakov nu mai băgă de seamă. Tot drumul pînă acasă el tăcu, se gîndea la ceva şi nu-şi lua ochii de la coada neagră a calului. Nu se ştie de ce fu cuprins de tristeţe şi în pieptul lui nu mai rămăsese nimic din bucuria sărbătorii, de parcă nici nu fusese.
Ajunseră acasă şi ciocniră ouă roşii cu muncitorii; Torciakov iarăşi se înveseli şi începu să vorbească, dar de îndată ce se aşeză la masă şi toţi luară cîte o bucată de pască sfinţită, el privi posomorît la nevastă şi zise:
– N-am făcut bine, Lizaveta, că nu i-am dat cazacului să se înfrupte.
– Ciudat mai eşti, zău! – zise Lizaveta şi ridică mirată din umeri. De unde ai luat moda asta ca să împrăştii pasca sfinţită pe drum? Ce, asta-i chiflă? Acum e tăiată, stă frumos pe masă, poate să mă-nînce cine vrea, chiar şi cazacul tău! Ce, crezi că-mi pare rău?
– E aşa cum spui, dar mie îmi pare rău de cazac. El e mai rău decît un orfan sărman. Pe drum, departe de casă, bolnav…
Torciakov bău jumătate de pahar de ceai, şi mai mult nu mîncă şi nu bău nimic. De mîncat nu voia să mănînce, ceaiul îi părea fără gust, ca iarba, şi îl apucă iarăşi tristeţea.
După masă s-au dus să se culce. Cînd, peste vreo două ore, Lizaveta s-a trezit, el stătea la geam şi privea în curte.
– Te-ai trezit de-acum? – îl întrebă soţia.
– Nu mă ia somnul… Eh, Lizaveta, oftă el, l-am supărat pe cazac!
– Iarăşi tu, cu cazacul tău! Ce te-a apucat? Dumnezeu cu el!
– El l-a slujit pe ţar, poate că şi-a vărsat sîngele, iar noi ne-am purtat cu el ca şi cu un porc. Ar fi trebuit să-l aducem pe bolnav acasă, să-l hrănim, iar noi nici măcar o bucată de pîine nu i-am dat.
– Aha, să te las eu să strici pasca! Şi încă sfinţită! Tu să o fi stricat-o cu cazacul tău, iar eu să fi crăpat apoi de ruşine acasă! Ce deştept eşti!
Maxim plecă încet de lîngă femeie în bucătărie, înveli în şervet o bucată de pască şi cinci ouă şi se duse în şopron, la muncitori.
– Cozma, lasă acordeonul, îi zise unuia dintre ei. Pune şaua pe murg sau pe Ivancic şi pleacă repede la Bîrna Strîm-bă. Acolo e un cazac bolnav, lîngă cal, să-i dai astea. Poate că nu a plecat încă.
Maxim se înveseli iarăşi, dar, aşteptîndu-l pe Cozma cîteva ore, nu mai rabdă, puse şaua pe cal şi porni în întîmpi-narea lui. Il întîlni chiar la Bîrnă.
– Cum e? L-ai văzut pe cazac?
– Nu e nicăieri. Cred că a plecat.
– Hm… Ce poveste!
Torciakov luă de la Cozma legătura şi plecă mai departe. Ajungînd în sat, îi întrebă pe ţărani:
– Fraţilor, n-aţi văzut un cazac bolnav, cu calul? N-a trecut pe aici? E roşcat, slab, călare pe un cal murg.
Ţăranii se uitară unii la alţii şi ziseră că ei nu au văzut nici un cazac.
– A trecut pe aici poştaşul, asta e sigur, dar ca să treacă un cazac sau altcineva – nu am văzut.
Maxim se întoarse acasă la prînz.
Nu-mi iese cazacul ăsta din cap, şi pace! – îi zise el nevestei. Nu-mi dă pace.
Eu mă tot gîndesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească şi ne-a trimis un înger sau vreun sfînt în cale, în chip de cazac? Doar există aşa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mîhnit un om.
Ce te tot legi de mine cu cazacul tău? – strigă Lizaveta, pierzîndu-şi răbdarea. Te-ai lipit ca smoala!
Tu nu eşti bună, să ştii…, îi zise Maxim, privind insistent la faţa ei.
Era pentru prima oară după nuntă cînd el vedea că nevasta lui nu este bună.
Lasă să nu fiu bună, strigă ea şi izbi supărată cu lingura, însă nu voi ajunge să împrăştii pasca sfinţită la toţi beţivii!
Nu cumva cazacul era beat?
Era beat!
Cum ţi-ai dat seama?
Era beat!
Eşti o proastă!
Supărîndu-se, Maxim se ridică de la masă şi începu să-şi certe tînăra nevastă, zicîndu-i că este nemilostivă şi proastă.
– Să crape cazacul tău! Lasă-mă în pace, holeră, cu cazacul tău puturos, că de nu, mă duc la tata!
De la nuntă aceasta era prima ceartă a lui Torciakov cu nevasta sa. Pînă seara umblă el prin curte tot gîndindu-se la nevastă, gîndind cu ciudă că ea îi părea acum rea şi urîtă. Ca dinadins nu-i ieşea din cap nici cazacul şi lui Maxim i se năzăreau ba ochii lui mari, ba glasul, ba mersul…
– Eh, am mîhnit un om! – bolmojea el. L-am mîhnit!
Seara, cînd se întunecă, fu cuprins de o tristeţe de nesuportat, aşa cum nu mai avusese niciodată – măcar spînzură-te! De tristeţe şi de necaz pe femeie se îmbată, aşa cum se îmbăta odinioară, cînd nu era căsătorit. La beţie el spunea vorbe murdare şi strigă la nevastă că are o faţă rea şi urîtă şi că mîine o va alunga la tată-su.
Dimineaţă, după sărbătoare, vru să se dreagă şi se îmbată iar.
Aşa a început declinul.
Caii, vacile, oile şi păsările au început încetul cu încetul să dispară din curte, datoriile creşteau, nevasta devenea nesuferită… Toate aceste necazuri, spunea Maxim, s-au abătut asupra lui din cauză că avea o nevastă rea şi proastă şi că Dumnezeu S-a supărat pe el şi pe nevasta lui din pricina cazacului bolnav. El se îmbăta tot mai des şi mai des. Cînd era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar cînd era treaz bîntuia prin stepă, aşteptînd să-i iasă în cale cazacul…
1887
Guest
mai 4, 2011 @ 9:10 am
Multumesc muuult de tot pentru acest articol ,cat mult adevar cuprinde insa cat de greu am invatat toate acestea ,insa a meritat,nu pot sa spun foarte multe deoarece mi-au dat lacrimile …..sunteti minunati ,SLAVA TIE DOAMNE ,SLAVA TIE ,Albinuta
Admin
mai 4, 2011 @ 10:02 am
Ne bucuram si noi pentru bucuria ta Albinuta.
CriCri
mai 4, 2011 @ 8:52 pm
Sfanta Filofteia nu a tinut la pacea familiei sale? dar Sfanta Hristina? e greu sa spui care e dreapta socotinta in cazul lor. iertati-ma, cred ca o sotie cu un sot necredincios si avar ar putea sfarsi prin a nu face nicio milostenie, nici macar din munca proprie, daca ar fi sa astepte ca sotul ei sa se intoarca la cele duhovnicesti. iertati-ma, inteleg spiritul articolului, ca religia, credinta nu trebuie sa dea prilej de cearta intre soti ci sa fie pentru intelegerea dintre ei. dar sotul slab trebuie sa se ia dupa cel bun, nu invers: ). nu sunt de acord cu actiuni facute pe ascuns de sot/sotie dar e grea si situatia unei vieti fara milostenie, pentru pacea cu un sot care crede ca banii pentru manastiri sau biserici se duc doar in buzunarele preotilor. iertati-ma .
http://www.crestinortodox.ro/stiri/ziarul-lumina/sfanta-filofteia-ocrotitoarea-tarii-romanesti-78101.html
http://doarortodox.wordpress.com/2009/07/18/sfanta-mucenita-hristina-cristina-24-iulie/
CriCri
mai 4, 2011 @ 11:28 pm
pt cazacul anonim
Cazacule, fie ca atunci cand te-oi intalni, sa il recunosc in tine pe Iisus Hristos si sa nu ma uit nici la dreapta nici la stanga ci sa fac ce mi-o dicta inima si bunul Dumnezeu.
frumoasa povestea lui Cehov, nu stiam de ea, multumim pt postare.
Admin
mai 5, 2011 @ 7:15 am
CriCri, ascultam care sunt propunerile tale daca nu esti de acord cu cele expuse in articol.
Ai spus ca "sotul slab trebuie sa se ia dupa cel bun, nu invers" dar noi nu am sustinut contrariul. Totusi, atunci cand un sot alearga prea repede iar celalalt este melc in viata duhovniceasca, atunci ce facem? Alergam singuri inainte? Nu este normal pentru ca trebuie sa gasim un numitor comun deoarece casatoria este data in primul rand pentru stimularea reciproca a sotilor in vederea mantuirii.
Daca alergam prea repede fata de sot(ie) s-ar putea sa-l lasam atat de mult in urma incat sa-l pierdem…definitiv.
Asadar, daca poti, incearca sa vii cu o solutie personala la ceea ce vrei sa sustii.
Guest
mai 5, 2011 @ 10:30 am
Doamne ajuta , cata dreptate ai claudiu ,poate ar fii bine daca ne-ai sugera cam in ce constau acesti pasi marunti (si sper sa nu o iei ca pe o ironie,ca nu este ),chiar am simtit pe pielea mea cum ar fii sa-l pierd aproape definitiv pe cel de langa mine iar de atunci am renuntat la muuulte, insa nici asa nu se poate vorbi de liniste ,incerc de multe ori sa ma pun in situatia sotului meu insa crede-ma de cele mai multe ori tot la a face fapte pe ascuns (recunosc destul de putine )ajung , sunt de acord ca trebuie sa fie drepta socoteala dar nu stiu nici asa nu prea reusesc sa aduc multumire sotului meu (din acest punct de vedere ),am redus destul de mul perioada de rugaciune (citita din carti) am inlocuit-o insa cu ceea ce se poate spune in gand ,daca uneori mai faceam cate o mica donatie acum aproape am renuntat de tot si la aceasta, singurul lucru la care inca nu am renuntat este prescurea de la SF LITURGHIE ,dar nici aceasta nu este vazuta cu ochii buni ,sincer as renunta la multe lucruri care il supara pe cel de langa mine daca macar as vedea o multumire pe chipul lui sau daca macar ar constetiza aceasta , iertare nu doresc sa plictisesc insa chiar ar fii de mare folos in ce consta aceasta dreapta socoteala ,cam la ce se poate renunta ,ce trebuie insa pastrat ,cu nadejdea ca am fost inteleasa si multumiri ca ma suportati si in zilele mai putin frumoase ,Albinuta
Guest
mai 5, 2011 @ 10:45 am
Si inca un lucru foarte important eu ca mama am dreptul sa-mi educ copiii in credinta crestin ortodoxa insa si aici sunt destul de multe impedimente insa pana acum (multumesc lui Dumnezeu pentru ajutor) nu prea am renuntat ,se poate vorbi si in educarea copiilor la o dreapta socoteala ,deoarece eu cred ca ei fiind mici raman cam cu ceea ce ii educa parintii (bune sau rele ),multumesc mult ,multe bucuri ,Albinuta
Guest
mai 5, 2011 @ 1:26 pm
cu multa placere cri cri,ma bucur ca ca ai citit-o,desi e unpic mai lunguta dar e frumoasa,tocmai pentru acest subiect cu milostenie!!!
Daniel
mai 5, 2011 @ 3:19 pm
Nu stiu cat de benefice sunt sfaturile acestea pentru sotul credincios. In primul rand e o greseala sa incerce sa il transforme pe acesta pentru ca va strica armonia in cuplu. Obligarea la credinta irita pe cel care nu crede.
Cand o cunoscusem pe sotia mea, nu eram inca casatoriti, a incercat si sotia mea sa ma convinga sa cred in D-zeu. La inceput am lasat-o, mai mult amuzat, apoi cand am vazut ca insista am inceput sa studiez problema si sa expun si o varianta pe care nu o cunostea pana atunci. Tot vazand cat de multe lacune are religia si cate raspunsuri are de dat si nu poate, treptat, in cateva luni a devenit un ateu convins si de atunci traim fericiti..
CriCri
mai 5, 2011 @ 3:33 pm
pt Daniel
nu am inteles cine a devenit ateu convins, tu sau/si sotia? chiar ati raspuns si la ce se intampla cu cei dragi ai nostri dupa moarte?
CriCri
mai 5, 2011 @ 4:09 pm
pt admin
Eu nu sunt casatorita si nu pot sa dau exemple din experienta mea. Insa ca profesoara , am vazut ca daca intr-o clasa cu elevi de toate soiurile, cobor nivelul materiei, ca sa urmareasca ‘toti’, se ajunge ca in final toti din clasa sa stie mai putin decat inainte. cu cat e standardul mai ridicat, cu atat se pune si omul mai mult pe treaba. bineinteles ca nu poti sa ceri marea cu sarea caci ii indepartezi de tot insa nici daca ai sa cobori prea mult nivelul nu ajungi nicaieri. scuze pentru acest exemplu luat din lumea elevilor, insa cred ca e o situatie similara, de educatie intr-un fel a sotului/sotiei necredincios/necredincioase.
din ce am citit, imi pare ca cea mai buna influenta ar veni prin exemplul propriu. adica daca sotul credincios reuseste sa aiba o pace si o liniste permanenta, celalalt va vedea cumva. e bineinteles greu de obtinut si intretinut pacea cu un sot care se chinuie sa dovedeasca tot timpul ca nu exista Dumnezeu. atunci, cred ca e important sa le fie trasnmisa credinta copiilor si credinta trebuie pastrata in inima. trebuie evitate certurile, pe cat posibil.
Am vazut soti care desi sotia avea salariul ei , poate chiar mai mare ca al lor, ii interziceau acesteia sa isi cumpere o rochie sau altceva ce li se parea moft. Nu erau oameni rai ci doar putin mai stransi la punga. Am vazut o astfel de situatie cand sotia nu si-a luat o rochie, pt ca sotul nu a fost de acord(desi nu era cocheta, absolut deloc), si ulterior au iesit discutii si reprosuri de la acest fleac. deci cred ca mai degraba era pace in familie daca era cumparata rochia si era o mica discutie atunci si gata, sau ca in cazul cazacului, daca acesta rupea pasca si o supara putin pe sotie dar ramanea cu sufletul linistit.
Cred ca atunci cand ai un sot/o sotie mai ‘strangator’/’strangatoare’, se ajunge sa fie imposibil sa faci milostenie. sau ajungi sa dai doar lucruri care oricum nu iti folosesc. si asta o sa ii faca rau si sotului strangator pt ca o sa aiba mai putine fapte bune in fata lui Dumnezeu.
sa fii prea strangator e un viciu si cu cat e mai intretinut acest viciu cu atat mai greu e sa-l indrepti.
Exista egoism in oameni, exista inertie in a continua in vechile obiceiuri, rostul sotului /sotiei e sa indrepte pacatele ce le vede in celalalt (si in sine). Daca ni se spune ca gresim, avem sansa sa ne indreptam.
Cred ca din atitudinea asta prea ingaduitoare fata de soti ajung si atatea femei sa faca avorturi, pentru ca sotul le spune fara sa se gandeasca prea mult: nu ne permitem acum un copil; si femeile, ascultatoare, se duc la taiere.
Sau stiu o familie in care sotul are mania cumpararii de multe ‘gadgeturi'(cele mai noi, cele mai sofisticate aparate) insa nu ar da un ban la Valea plopului sau in alte locuri cu copii orfani (nu zic la biserici, pentru ca asta ar fi si mai delicat, dar pentru copii orfani nu poate spune nimeni ca nu da din ateism sau alte motive).
mai stiu o familie in care sotul e foarte darnic cu biserica insa nu ii da propriului copil(care e adolescent) bani de buzunar pentru ca sa se duca sa munceasca. uita insa ca pe el in liceu nu l-au pus parintii sa munceasca ci l-au lasat sa invete. si asa ajunge sa ii dea mama baiatului pe ascuns fata de tata si iarasi nu e bine, pentru ca ce e in mintea baiatului? Insa si sa accepti un stil dictatorial din partea sotului, nu se poate.
Ce e al Cezarului e al Cezarului si ce e al lui Dumnezeu e al lui Dumnezeu.
Adica eu vad prin milostenie un mod de a atrage binecuvantarea lui Dumnezeu asupra familiei mele. Atunci cand incetez sa fac milostenie, nu imi lipsesc familia de atatea binecuvantari? pentru Albinuta, oare daca i-ai spune sotului punctul acesta de vedere, cum ar reactiona?
Admin
mai 6, 2011 @ 4:06 pm
Daniel, suntem si noi de parere ca [b]obligarea[/b] la credinta irita pe cel care nu crede, dar suntem de parere ca si mai mult [b]obligarea[/b] la necredinta irita pe cel care crede.
Deci obligarea nu este buna nici de-o parte nici de alta pentru ca si intr-un caz si intr-altul strica armonia cuplului. Din pacate se intampla ca tocmai sotii necredinciosi sa-si impuna necredinta in mod agresiv asupra sotiilor credincioase. Invers nu prea se intampla.
Trist deznodamantul pe care ni l-ai dat. Ateismul nu este decat o mutilare a umanitatii, pentru ca avem in alcatuirea noastra o latura spirituala vrand nevrand.
Daca materialismul este tot ceea ce exista, inseamna ca si gandirea noastra este determinata doar de materie. Deci nu mai avem vointa libera, iar ratiunea este conditionata doar de factori pur biologici. Asadar ce ma determina sa contest limitele materiei daca ea este transcendenta peste tot si toate?
Cat de rational este un ateu atunci cand incearca sa contrazica credinta in Dumnezeu a altor semeni daca el (ateul) este convins de faptul ca mintea oricui este produsul evolutiei bio-chimice-sociale?
Caci daca presupunem evolutionismul adevarat, atunci inseamna ca si credinta in Dumnezeu este un produs al evolutiei. Deci ateii contesta chiar "rezultatele" propriului sistem de gandire in care cred! Irational este un cuvant bland.
Ce rost are sa contest binele sau raul daca asa dicteaza evolutia? Iar evolutia, dupa definitia ateilor, nu este un proces care sa poata fi controlat.Deci, ANARHIE si impredictibilitate totala! Prin ateism totul este permis omului: folosim scuza evolutiei. Asa au "evoluat" si homosexualii in oameni "normali" iar maine poimaine vor evolua si zoofilii.
PS: Credinta este un dar de la Dumnezeu. Deci putem sa-l pierdem sau putem sa-l recastigam in functie de cum ne exercitam vointa: primim sau nu. Asa ca stai in garda…nu se stie ce surprize iti poate face sotia…sau tu ei.
Iulia
august 5, 2011 @ 2:01 pm
Intr-adevar milostenia trebuie facuta asa incat sa nu se tulbure cei din familie si sa nu existe conflicte…dar Sfanta Mucenita Filofteea dadea saracilor o buna parte din mancarea pentru tatal sau,la acesta ajungand destul de putina si acest lucru l-a maniat groaznic…Si totusi Filofteea,o fetita de 12 ani,a facut o fapta buna.Ma poate lamuri cineva?Doamne ajuta!