Impersonalul absolut

Pe neobservate, dar cu tot concursul nostru voluţional, societatea contemporană se legitimează nejustificat în regină a compromisului conştiinţei personale, cu reacţii directe în planul existenţei cu sens şi scop al omului.

Zilnic, asistăm neputincioşi la propunerile tot mai agasante ale diverşilor indivizi, singulari sau strânşi în grupuri de interes, care militează fără discernământ pentru tipul de om individualist, cel caracterizat de interesul propriu şi nimic mai mult. Situaţia devine problematică şi chiar îngrijorătoare, atunci când acelaşi tip de individualism îl descoperim manifestat de către cele mai „credibile” instituţii ale statului de drept, care susţin că apără drepturile elementare ale omului.

Concret am în vedere constanta cotidiană privind neputinţa omului/cetăţeanului de a se adresa instituţiei, de a dialoga cu cei care-i reprezintă şi-i conduc în stat şi implicit de a se încrede în variantele de răspuns public ale acestora din urmă. Pur şi simplu suntem pe cont propriu. Orice apel la responsabilitate se consumă doar la nivelul conştiinţei de sine. Tot ceea ce depăşeşte propria persoană, nu-i decât un interes generalizat, care-şi asumă diverse paliere ale valorilor umane, doar pentru a câştiga capital: pecuniar sau electoral.

Practic, instituţiile cărora ne adresăm, aceleaşi care ne încasează conştiincios şi fără rest impozitele şi până la cele care ar trebui să ne apere interesele sunt „pro” numai în situaţiile în care au de „câştigat”. În cazul în care li se solicită responsabilitatea, transferă răspunsul de la un individ la altul, de la un grup la altul, de la un ghişeu la altul, până la „măria sa calculatorul” – singurul vinovat de „drepturile” care ni se încalcă sau care ni se refuză. Nu numai că trebuie să aşteptăm zile, luni, ani un posibil răspuns (şi aşa de cele mai multe ori necredibil). Nu numai că suntem inhibaţi şi chiar injuriaţi pentru îndrăzneala de a întreba. Mai mult chiar, ne este considerată incriminatorie chiar şi hotărârea fermă de a ne lua soarta în mâinile proprii renunţând astfel la serviciile lor.

Este atât de accentuată această conştiinţă a dependenţei de instituţie – în realitate de nivelare şi alienare a statutului de persoană – încât nici aerul nu-l mai putem respira fără frica că suntem „datori” cuiva. Ni se fură zilnic orice drept natural susţinător al libertăţii personale, prin îndemnul agasant de a ne înrola conştiincios directivelor instituţionale, cu făgăduinţa că aceasta ni-l poate înmulţi profotabil. Suntem fără îndoială singurii responsabili pentru faptul că ne dăm propria libertate pe „niscaiva libertăţi” (P. Ţuţea). Că plăcerea de moment ne consumă fiecare clipă în timp ce se zbârceşte tot mai mult în noi profilul subiectului viu, liber şi responsabil: întru care am fost creaţi. Şi deci, odată alienaţi la nivelul responsabilităţii subiective relaţiile dintre noi nu sunt decât impersonale, iresponsabile, dubioase, fără discernământ şi cu atât mai puţin adevărate.

Subiectul uman după ce a fost mai întâi înlocuit de individ, treptat este înlocuit cu instituţia sau robotul, forme impersonale cu drepturi absolute din două motive: ele nu pot reda decât ceea ce li se implementează (memoria artificială) şi pe ele nimeni nu le poate trage la răspundere. Nu există instanţă care să le judece, deci înlocuiesc firesc (de fapt abuziv) orice conştiinţă umană şi chiar divină. Din aceste simple motive, impersonalismul instituţiei se implementează în societate cu valoare absolută.

Dumnezeu este Absolut prin absoluta Sa identitate cu Sine nedependentă de nimeni şi de nimic şi datorită iubirii şi delicateţii Sale absolute de a nu se impune niciuneia dintre creaturile Sale, de a nu-i transgresa conştiinţa şi libertatea de sine. Instiuţia însă, pe aceeaşi traiectorie, dar nu cu acelaşi scop îşi crează artificial acest drept de absolutism tocmai prin forţa impersonală a celor ce o creditează fără discernământ. În spatele instituţiei nu stă „golul” sau hazardul, ci tot aceia care au abdicat de la statutul de persoană pentru cel de individ pur biologic. Aceştia dau forţă „absolută” aparatului impersonal instituţional, care pe faţă le promite susţinere, iar în realitate le fură libertatea. Numai aşa putem înţelege cum s-a trecut de la dialogul interpersonal la „declaraţia de presă”, de la adevăr la opinie, de la viaţă la iluzie.

În atare condiţii libertatea şi integritatea persoanei umane este tot mai ameninţată. De asemenea, hotărârea de a trăi responsabil peste „masa” tot mai extinsă de indivizi instituţionalizaţi devine un risc şi o adevărată aventură. Cu toate acestea, este şi mai absurd să doreşti doar confortul instituţional într-o lume plină de energii divine animatoare. Primul caz mai are o salvare, îl va elibera Hristos în timp sau peste timp. Al doilea însă, nici chiar Dumnezeu nu-l mai poate salva pentru că nu-L recunoaşte şi pentru că nu are nevoie de El: acum, aici şi pe veci. Este tocmai impersonalul absolut de care însăşi veşnicia „se teme”!

(Gheorghe Butuc)