Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae

Vă invităm să citiți câteva crâmpeie de calde amintiri ale doamnei Lidia Stăniloae despre viața părintelui Dumitru Stăniloae, pe care-l comemorăm la 4 octombrie:

Tata îşi pusese biroul lui acoperit cu postav verde în faţa ferestrei din dormitor. De fapt erau trei ferestruici pe colţ, de unde se vedea toată curtea. Acolo era ceva mai multă lumină. Scria înfofolit, cu pâslari în picioare, îmbrăcat într-o rasă veche, foarte groasă, din stofă aspră călugărească şi cu o croială aşişderea. Mama îi împletise o căciuliţă de lână şi aşa stătea ore întregi, traducând din Filocalie, făcând note, comentarii, scriind cursul de ascetică şi mistică. La răstimpuri se scula şi se plimba prin odaie. Spaţiul era prea strâmt pentru cei şapte paşi ai lui şi aveai impresia că se învârte într-o cuşcă. Deschidea portiţa sobei să vadă dacă s-au aprins cărbunii, îşi sufla în degetele îngheţate şi apoi se aşeza iar la masa de scris.

„Cândva tot or să se publice!” spunea el. Perspectiva de a putea tipări se îndepărta din ce în ce, într-un tărâm al visurilor. Ca şi dorinţa de a ne muta într-un apartament mai mare, mai cald, cu apă curentă la bucătărie. A încercat să ceară de câteva ori audienţă la patriarh. Existau case parohiale cu locuinţe libere. Dar n-a fost primit niciodată. După cum spuneam, patriarhul n-avea timp. Astfel că pentru Stăniloae nu s-a găsit niciodată o altă locuinţă şi a stat acolo aproape treizeci de ani, până când a reuşit să-şi cumpere cele două cămăruţe din Strada Cernica. […]

Când ne săturam de cărat apă cu găleata, jos şi sus pe scările pivniţei, când nu ne mai simţeam degetele de îngheţate ce erau, mama spunea: „De ce nu mai încerci o dată să mergi la patriarh? Poate îţi dă şi ţie o locuinţă!” „La ce să mă duc?” răspundea tata. „N-am fost de atâtea ori? Ştii bine că nu mă primeşte! Stăm aici, că n-avem ce face!” Deci ne-am obişnuit cu ideea că acolo vom rămâne. […]

De fapt tata se mulţumea cu foarte puţin. Era bine dacă avea o masă de scris, hârtie, cerneală şi toc. Atunci totul era în ordine. Mulţumirea lui a fost deplină când a putut să-şi cumpere câteva rafturi pentru cărţile care începuseră iarăşi să se adune.
„Aşa suntem noi blestemaţi”, zâmbea el. „Unde ne ducem se adună cărţile dup ă noi…”

A scris până târziu cu toc şi peniţă. Toate încercările noastre de a-l convinge să folosească stiloul au eşuat. La început a încercat, cu multă bunăvoinţă, dar scria apăsat, puţin într-o parte şi stiloul împroşca cerneala pe coala de hârtie. După câteva zile peniţa se tocea definitiv şi tata arunca stiloul, plin de năduf: „Nici ăsta nu-i bun de nimic. Tot mai bine cu condei şi cerneală.”

Vechiul lui „condei” (nu spunea niciodată „toc”) era cel mai bun. „Păcat că peniţele nu mai sunt ce-au fost odată!” spunea el cu nostalgie. Astfel că toată familia era în continuă căutare de peniţe. Câteodată se nimerea un stoc cu peniţe mai rezistente şi atunci tata era fericit. „Bravo, asta da, asta zic şi eu peniţă!” […]

Dar pe lângă bucuriile spirituale şi îmbogăţirea operei sale cu profunde accente mistice, orientarea tatei în această direcţie i-a produs multe necazuri.

”Mistic” la Institutul Teologic

Chiar în cadrul Institutului Teologic s-a izbit de multă neînţelegere. Renumele pe care şi-l crease, dragostea şi admiraţia studenţilor, care umpleau până la refuz sala lui de curs, au trezit invidia unor profesori. Ei au început o campanie sistematică împotriva lui, dându-i epitetul de „mistic”. Cine a trăit acele vremuri ştie ce rezonanţă periculoasă avea în timpul regimului comunist cuvântul „mistică”. Nici măcar nu aveau habar ce înseamnă cu adevărat, căci dacă ar fi ştiut, nu l-ar fi considerat sinonim cu „subversiv, periculos pentru societatea comunistă”.

A fi mistic devenise peste noapte echivalent cu a fi cel mai mare „duşman al poporului”, gata de a răsturna regimul, de a unelti împotriva lui şi multe alte enormităţi… Cu durere trebuie să spun că, deşi se cunoştea ce consecinţe poate avea acest fapt, unii colegi ai tatei nu au pregetat să-l descrie ca atare, colportând cu sârguinţă fel de fel de vorbe, care ajungeau, în mod inevitabil, la urechile puse anume să asculte şi să alimenteze cu o rea-credinţă de necrezut ignoranţa agresivă a regimului. […]

Tata era foarte îngrijorat şi îndurerat. Pe lângă adversităţile pe care societatea românească le avea de înfruntat din partea unui regim de teroare, mai avea de suportat invidia şi intrigile ce înfloreau chiar în cancelaria profesorilor, fapt care a avut urmări atât de dureroase peste câţiva ani.

O bună parte dintre profesorii vechi se pensionaseră, veniseră alţii, mai puţin pe criterii de valoare profesională, care au schimbat cu totul atmosfera de studiu şi ţinută intelectuală de odinioară.

Încet, încet, tata devenea tot mai suspect autorităţii de stat, deşi nu făcuse niciodată politică. I s-a lipit pe frunte epitetul de „mistic” şi de aici până la cel de uneltitor împotriva securităţii statului n-a mai fost decât un pas.

Evident, nu toţi cei de la Institut aveau această atitudine neumană şi necreştinească. […]

Aşa am dus-o câţiva ani. Puţine amintiri plăcute puteai avea din acea perioadă. Printre ele sunt zilele când tata dădea o raită pe la anticariat şi venea cu servieta burduşită de cărţi pentru mine. […]

Încă o treaptă coborâtă spre infern

Încercam să trăim astfel încât să uităm furtunile din afară. Nu era totdeauna uşor. Tata citea zilnic ziarul şi îl vedeam îngrijorat după ce vedea ştirile. Mi-aduc aminte ce tulburat a fost când a survenit abdicarea regelui. Era în preajma Anului Nou şi eram invitaţi la familia Mereuţă, în cartierul Iancului. Am luat tramvaiul să mergem într-acolo. Lumea era neliniştită pe stradă, se simţea asta. Toţi aveau ziarul în mână. Mi se pare că se scosese chiar o ediţie specială şi nervozitatea era extremă. Am fost toată seara trişti şi speriaţi. S-a discutat numai despre abdicare. Coborâsem încă o treaptă spre infern…

Conferinţele de la Antim încetaseră. Oamenii se fereau să se mai întâlnească, vorbeau cu fereală, uitându-se mereu în urmă, să vadă dacă nu-i spiona cineva. […]

În mod paradoxal, se putea vorbi şi atunci de o stabilizare, de o reaşezare, chiar dacă malefică. Şi în acele vremuri de tristă amintire lucrurile începeau să capete o patină de normalitate. Noua clasă conducătoare acumulase puterea absolută. Se intra într-un soi de obişnuit, la fel de dur ca şi perioada iniţială, dar cu mai puţine frământări. Ne deprinsesem cu teroarea cea de toate zilele. Învăţasem lecţia. Nu vorbeam ce şi unde nu trebuia, cu cine nu trebuia şi atâta timp cât respectai regulile jocului, erai lăsat în pace. Cei care avuseseră de plătit pentru trecutul lor plătiseră. Cei care, ca tata, erau duşmani potenţiali pentru că se ridicau deasupra mediocrităţii generale şi credeau în altceva, erau priviţi chiondorâş, cu neîncredere.

La Institut, unii îl numeau în continuare „misticul”, „buricarul”, ceea ce nu putea fi pricină pentru simpatia autorităţilor. Se intra într-un fel de statu quo, aşa ca atunci când vânătorul aşteaptă cu răbdare să iasă vânatul din ascunzătoare, să comită cea mai neînsemnată imprudenţă… […]

După reforma învăţământului, catedra de ascetică şi mistică se desfiinţase. Tata a primit o catedră de dogmatică şi simbolică pentru doctoranzi.

Manualele de dogmatică existente erau vechi, depăşite. Aşa cum am spus, un colectiv de profesori de dogmatică, din care făcea parte şi tata, a întocmit o dogmatică apărută după arestarea lui în 1958. Însă dorinţa lui era să scrie un mare tratat, o dogmatică cuprinzătoare, acum după ce pătrunsese în miezul scrierilor Sfinţilor Părinţi. Deci a început să mediteze la felul cum s-o scrie.

Iniţial a conceput-o ca pe un curs pentru doctoranzii săi. Ulterior, aceasta a căpătat amploarea care i se cunoaşte, devenind o operă vastă, în trei volume şi depăşind cu mult caracterul unui curs cu scop exclusiv didactic. A lucrat mulţi ani. Ea s-a putut tipări de abia în 1980 şi a devenit un tratat de referinţă în teologia dogmatică, tradus în germană, în engleză (în prezent se lucrează la o traducere în limba italiană şi se retipăreşte în Statele Unite), care se citește pretutindeni cu acelaşi interes ca şi în original. […]

Atunci când tata a fost arestat, unii dintre ceilalţi arestaţi n-au rezistat la interogatorii şi au mărturisit, după cum se spunea pe acea vreme, ce-au făcut, ce n-au făcut şi ce nici nu le-ar fi trecut prin minte să facă. Astfel că şi în acel lot, ca şi în altele, au intrat persoane cărora nu li se putea reproşa nimic. Asta n-avea nici o importanţă însă. După cum ne-a spus avocatul în ziua procesului, după ce i se permisese să vadă câteva clipe dosarul tatei: „E nevinovat, o să ia cinci ani”. Aşa a şi fost.
Tata nu i-a ţinut niciodată de rău şi nici nu le-a reproşat vreodată nimic. Metodele de anchetare erau prea draconice, pentru a nu înfrânge rezistenţa omenească. N-au rezistat popoare întregi, darmite indivizi în parte. […]

Oricum, tata nu a venit din puşcărie nici înrăit, nici animat de dorinţe de răzbunare, ca atâţia alţii. Nu se poate contesta că aveau şi aceştia dreptate. Dar el a venit la fel de senin, de liniştit, de împăcat cu sine şi cu ceilalţi, precum plecase. Ne povestea unele lucruri, dar cu detaşare. Iertase totul.

Vorbea despre unul dintre gardieni, deosebit de crud cu ei: „Era de o răutate diabolică, îi făcea plăcere să ne chinuiască. Ce om nefericit!” Sau de unii tovarăşi de cameră: „Vai, vai, erau mai răi decât gardienii! Ce trebuie să fi suferit, ca să ajungă în halul ăsta!” şi clătina din cap cu milă.

Cel mai des povestea de oamenii minunaţi pe care îi întâlnise acolo, câtă încredere dobândise în natura omenească după ce cunoscuse unele persoane excepţionale despre care şi-a amintit cu duioşie toată viaţa. […]

Îmbolnăvirea gravă a soției, omul din spatele operei Stăniloae

În vara anului 1953 mama s-a îmbolnăvit din nou. Tuşea până la leşin, avea tot timpul febră şi ajunsese ca o umbră. Tata a dus-o la toţi doctorii. Toţi au spus acelaşi lucru: cavernă. […]

Viaţa noastră devenise un coşmar. Aşa era, desigur, iadul. Să n-ai nici o speranţă, să nu vezi nici o ieşire din disperarea în care te afli. Tata se plimba întruna. Se aşeza la birou, se ridica imediat şi se plimba cât era casa de mare. Dormitorul era prea neîncăpător. Uneori îl surprindeam îngenuncheat în faţa icoanelor. Atunci ieşeam pe vârful picioarelor şi închideam binişor uşa. Apoi pleca la spital. Venea acasă, se ducea la cursuri şi iar la spital. Acasă se plimba în lung şi în lat şi pleca la spital. […]

După operaţia mamei, mi-au spus că trăiseră tot timpul cu coşmarul că mă voi îmbolnăvi şi eu. Acum aflam cât de mult suferise că trebuie să stea departe de mine, de noi, urmărită mereu de fantoma îngrozitoare a bolii.

Convalescenţa a făcut-o la Sibiu, la sora ei. Lipsa celor trei coaste îi dădeau uneori dureri mari în coşul pieptului. Mai ales mai la bătrâneţe, când slăbise mult. Dar nu s-a văitat niciodată. Şi-a purtat totdeauna suferinţa cu seninătate, cu bărbăţie şi resemnare, cu conştiinţa că toate încercările vin de la Dumnezeu, ca o răscumpărare pentru păcate.

A fost omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut, de o religiozitate profundă, pe care a trăit-o în mod concret, modest şi neostentativ, cu o discreţie şi un echilibru pe care numai sufletele cu adevărat mari le au. Fără devotamentul ei absolut, fără sprijinul ei de zi cu zi, tata nu ar fi putut realiza uriaşa lui operă. A spus-o el de nenumărate ori şi o voi spune şi eu, cu riscul de a mă repeta. I-a insuflat încredere şi curaj, îndemnându-l să scrie, să lucreze, înţelegând valoarea şi importanţa realizărilor lui. De fapt, amândoi au alcătuit un întreg, în care s-au completat minunat, trecând prin viaţa care nu i-a cruţat, care nu a fost niciodată uşoară, cu inima curată, cu conştiinţa că fiecare trăieşte pentru celălalt şi pentru ceilalţi. Şi atunci când tata a murit, la atât de scrută vreme după ce mama părăsise lumea aceasta a noastră, am înţeles că nu se putea altfel. Odată cu mama se dusese tot ce avea el mai bun, forţa, sprijinul, voinţa şi curajul de a trăi.

Timpul de după operaţia mamei a fost mai liniştit, cel puţin în aparenţă. Pierise fantoma teribilă a bolii.

Se intrase într-o rutină a minciunii, a suspiciunii. Ne ţineam gura şi nu mai aşteptam miracole. Tata scria întruna, despre Iisus Hristos, despre liturghie, despre Maica Domnului: „Odată şi odată tot or să se publice…”

Pe de altă parte şi la Institut se clarificase oarecum situaţia. Mai exact, se clarificaseră animozităţile, duşmănia. Tata se obişnuise cu privirile piezişe, cu vorbele şoptite pe la spate, în măsura în care te poţi obişnui cu ele. Avea, de altfel, şi colegi care ţineau la el, îl respectau şi pe care faima lui crescândă nu îi deranja. Îi avea pe doctoranzi, de care se ocupa foarte mult. Munca la catedră l-a pasionat totdeauna şi contactul cu tineretul îi făcea mare bucurie. […]

Revoluția din Ungaria. Se strânge șurubul în țară

După un timp a izbucnit furtuna: în Ungaria era revoluţie. Ascultam îngrijoraţi la radio ultimele ştiri. Tata clătina din cap: „Iar o să se strângă şurubul!”

Lucrase mult în ultima vreme la cursul de dogmatică, întocmit de un colectiv de profesori. Se grăbise, parcă l-ar fi zorit cineva: „Să fie odată gata.” Făcuse corecturile şi răsuflase uşurat după ce isprăvise. Ca şi cum ar fi presimţit ceva…

În ultimii ani, mulţi se întorseseră de prin puşcării: frânţi, de nerecunoscut, dar se întorseseră. Erau printre cei norocoşi. Alţii n-au mai venit niciodată.

Aşa se întâmplase, bunăoară, cu vecinul nostru, inginerul Niţulescu, un om drăguţ, politicos. L-au luat într-o noapte şi nimeni n-a mai ştiut niciodată nimic de el. […]

După adunarea din Piaţa Kogălniceanu, începuseră să adune ţapi ispăşitori. Peste noapte auzeam de cutare că a „dispărut”. Sau nu-l mai vedeam nicăieri. Mai ales rândurile prietenilor studenţi la medicină se răriseră.

Ne mai duseserăm din când în când la familia arhitectului Joja. Cum fratele lui, Athanase, profesorul de filozofie, era al doilea ca rang în Comitetul Central şi mare demnitar, ni se părea că era mai puţin suspect. Veneau acolo Codin Mironescu, cele două familii fiind foarte prietene, părintele Agaton, uneori părintele Ghiuş şi părintele Sofian. Toţi aceştia făcuseră parte din „Rugul Aprins” de la Antim. Mai veneau, foarte rar, doctorul Dabija de la Facultatea de Medicină, Paul Sterian, Vasile Voiculescu şi alţii. Se discuta filozofie, teologie, literatură. Mama era foarte îngrijorată. „Hai să nu mergem”, spunea ea. „Nu se poate, am promis”, răspundea tata cu veşnica lui bună-credinţă. „Ce-ţi tot faci atâtea griji? Nu vorbim nimic interzis, nimic subversiv. Şi pe urmă sunt totuşi fraţi, ce Dumnezeu. Athanase Joja n-o să permită să se atingă cineva de fratele lui. Şi noi, fiind la ei în casă, nu putem fi bănuiţi de nimic…”

După câteva luni de la înăbuşirea revoltei, proporţia arestărilor o depăşise chiar pe cea de odinioară. Aproape nu mai era casă din care să nu fi fost „luat” cineva.

Cu excepţia gazdei, toţi cei care participaseră la acele întâlniri prieteneşti au fost arestaţi. Pe rând. […]

Încep arestările în Rugul Aprins

În primăvara anului 1958, au fost arestaţi primii care au alcătuit apoi lotul de care am vorbit şi pe care unii l-au numit „lotul Rugului Aprins”. Cu câteva săptămâni înainte de Paşti, într-o dimineaţă, a venit doamna Mironescu la noi. O vedeam pentru prima oară nefardată, neîngrijită, cu faţa galbenă şi ochii plânşi. în cursul nopţii fuseseră arestaţi soţul şi fiul ei. Securiştii au apărut seara târziu, după unsprezece, ca de obicei. Au percheziţionat casa şi l-au luat pe domnul Mironescu. Apoi, după vreo oră au revenit şi l-au arestat şi pe Şerban, care era student la filologia clasică. […]

Au trecut Paștile. Nu s-a întâmplat nimic şi ne-am mai liniştit întru câtva, măcar în aparenţă. Aşteptam mereu să li se dea drumul celor doi Mironeşti. N-au fost eliberaţi. În schimb l-au arestat pe doctorul Dabija. A venit asistenta lui de la facultate şi ne-a anunţat. El apărea destul de rar, chiar mai rar decât noi, atât la familia Mironescu, cât şi la Joja. Încet, încet, cercul se strângea. Fuseseră arestaţi pe rând Sandu Tudor, respectiv părintele Agaton, părintele Ghiuş, părintele Sofian…

În vară, părinţii mei au plecat la Rohia, unde urma să-i întâlnesc şi eu, căci putusem să-mi iau doar o săptămână de concediu. […]

Am plecat la Bucureşti după cele patru zile cât puteam să rămân, urmând ca ei să meargă la Vlădeni. […]

În final este arestat și părintele Dumitru

La începutul lui septembrie am luat concediu şi am plecat la Vlădeni, să-i întâlnesc. Am mai stat o zi împreună şi a doua, spre seară, au plecat acasă. I-am condus la Braşov şi am aşteptat până a plecat trenul. I-am mai văzut o clipă la fereastră, am fluturat toţi mâinile şi trenul s-a pus în mişcare. Au ajuns acasă în 3 septembrie. A doua zi, în noaptea de 4 septembrie, tata a fost arestat. […]

Nu-mi aduc aminte cum am coborât din tren, cum am ajuns acasă. Uşa era descuiată, ca niciodată. Am intrat în casă, spunându-mi că între timp tata trebuia să fi venit înapoi. Era un haos de nedescris. Cărţi aruncate pe jos, manuscrise ale tatei, hârtii călcate în picioare. Mama încerca să facă ordine, dar fără spor. Ridica o carte, o punea pe canapea plângând… Uşile dulapurilor erau larg deschise, sertarele biroului scoase afară şi azvârlite pe jos. Pe paginile rupte se vedeau urme de pantofi, de noroi.

M-am aşezat lângă ea pe canapea, am luat-o de gât şi am început să hohotim. Mi-a povestit apoi cum au venit noaptea pe la unsprezece. Au bătut în geamul dormitorului şi când tata s-a uitat afară să vadă cine e, i-au îndreptat o lanternă puternică spre ochi.

„Erau patru”, mi-a spus mama. „Ba nu, au fost mai mulţi. Veneau unii şi plecau alţii. A fost un du-te-vino necontenit. Dar patru au rămas tot timpul. Au început să cotrobăiască, să arunce foile scrise şi cărţile pe jos, călcând cu răutate peste ele,”

„Ce-ţi trebuie atâtea hârtii?” s-a răstit imul dintre ei la tata. „Ce faci cu atâtea hârţoage, bune de pus pe foc?”

„Sunt profesor şi din asta trăiesc”, a răspuns el. „Scriu cărţi şi cursuri pentru studenţi. Fără cărţi nu se poate.”

Nu, era calm, a răspuns mama la întrebarea mea. Era liniştit şi răspundea fără spaimă, cu demnitate. Dar cărţile azvârlite pe jos îi făceau rău. Tata, care nu putea suferi să vadă o carte aşezată fără grijă!

Au scotocit până pe la patru spre dimineaţă. Atunci au plecat. L-au luat pe tata şi au plecat. La poartă aştepta o maşină neagră. Mama s-a uitat pe fereastră, deşi o ameninţaseră: „Dacă te uiţi pe geam, venim şi te luăm şi pe tine!” A văzut cum i-au pus tatei ochelari negri. Unul dintre ei îl ducea de braţ şi l-au împins în maşină. Ca pe un răufăcător.

Procesul. „E nevinovat. O să ia cinci ani”

Ce să facem acum, ne-am întrebat. Mama tot spera că o să-i dea drumul. „Nu se poate, e o neînţelegere. E nevinovat, nu pot să-l ţină degeaba…” Totuşi ne trebuia un avocat. Şi nu cunoşteam niciunul.

[…] Prin inginerul Dinu am ajuns la alt avocat, Vladimir Boantă. Un om bun, curajos, de caracter. A acceptat imediat să-l apere pe tata. Iar am plătit, de data asta ni s-a părut mai simplu să ne descurcăm la colegiul de avocaţi.

Peste câteva zile, Boantă ne-a spus: „I-am văzut dosarul. E nevinovat. O să ia cinci ani.”

A încercat să-l treacă la alt articol de lege, ceva în genul „calomnie la adresa regimului socialist”. Nu-mi mai amintesc acele formulări absurde şi pompoase. Eram mult prea disperată şi aveam impresia că trăiesc într-un coşmar fără sfârşit. N-a reuşit.

„E o farsă, doamnă”, i-a spus mamei. „Procesul e gata judecat. Noi suntem acolo numai de formă. Trebuie să vă împăcaţi cu această idee. Părintele profesor va fi oricum condamnat.”

Nu, mama nu se putea împăca cu această idee şi refuza să înţeleagă de ce un om nevinovat trebuie să fie condamnat. A sperat până la urmă. Zadarnic, evident. […]

Duritatea pedepselor a fost extremă. De ce, n-am priceput. […] După pronunţarea sentinţei, mama a fost disperată. Crezuse, voise să creadă până la urmă, că pe tata îl vor elibera, „fiindcă era nevinovat”. Nu putea accepta ideea că, pentru regim, nimeni nu era nevinovat. Conceptul de nevinovăţie nu exista. Toată lumea era vinovată şi probe contrare nu se admiteau. Doar că unii erau „înăuntru”, alţii „afară”, ceea ce de fapt tot un fel de puşcărie era.

„N-a făcut nimic, e nevinovat, trebuie să-i dea drumul!” repeta cu îndărătnicie. Am încercat s-o consolez: „Gândeşte-te, cinci ani trec repede. Dar cei care au primit douăzeci de ani? Ce să mai spună familiile lor?” […]

(Lidia Stăniloae Ionescu – Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2010)

Continuarea textului pe site-ul FericitiCeiPrigoniti.net: Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae