Şi în acest fel am cunoscut iubirea…
Acum cinci ani de zile Cineva m-a scos din întuneric. M-a târât practic, deoarece nu vroiam neapărat să încep o altă viaţă şi nu ştiam ce va urma; îmi era teamă dar acest Cineva se pare că m-a luat în braţe cu o căldură inexplicabilă şi m-a acoperit cu dragostea Sa. Vroiam doar să se întâmple ceva. Ceva cu mine şi în mine.
Acum cinci ani mă rugam în fiecare seară în faţa unei icoane mici şi ceream „o clipă de fericire”. Cam la aceste cuvinte se rezuma rugăciunea mea de pe atunci. Nu ştiam ce este fericirea, de unde vine şi mă întrebam: ,,atunci când o găseşti, cum trebuie ea păstrată?”
Pe parcursul celor cinci ani, Dumnezeu mi-a arătat, treptat, ce înseamnă să fii fericit. Mi-a dăruit numeroase daruri…am trăit MINUNI-şi când spun asta nu mă refer la câştigarea unui bilet la loto sau găsirea unei sume de bani pe stradă-ci la mari vindecări văzute şi mai mult decât atât, simţite pe propria piele.
În cinci ani de zile mi-am dat seama că adevărul se află doar în Biserică. Că adevărul este El. Am realizat cât de rătăcită eram… Am realizat de asemenea că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Mi-am făcut mulţi prieteni: Sfinţii şi puţini prieteni: oamenii. Rugăciunea mea nu mai consta doar în patru cuvinte, ci în Paraclisul Maicii Domnului. Vroiam să fiu cu adevărat o tânără ucenică a Născătoarei de Dumnezeu. Am primit cel mai mare dar posibil: un duhovnic. Un duhovnic-un far în întuneric-aşa cum îmi place să-l numesc. Aveam un vis, unul singur: să nu-mi pierd duhovnicul. În aceşi cinci ani cu totul deosebiţi, m-am apropiat extrem de mult de părinte. Mă spovedeam de câte ori aveam ocazia deoarece Hristos îmi vorbea prin dânsul, mergeam după orele de la liceu la Biserică, să văd cum se simte părintele şi să-mi mai spună câte ceva. Conta pentru mine fiecare cuvânt. Fiecare binecuvâtare de la dânsul era pentru mine ca o aripă în plus. Puteam să zbor. Sufletul meu se înălţa întru bucuria cea adevărată şi dulce, primită de la Domnul. Am început să citesc vieţile Sfinţilor, să citesc cât mai multe scrieri duhovniceşti, să cânt la strană într-un cor mic, să ţin post, să merg la Sfintele Moaşte…am început să-L caut. Şi să mă caut implicit. Deoarece casa Lui…am realizat că era şi casa Mea.
Dar să nu credeţi că totul a fost sublim. Nu există viaţă duhovnicească fără încercări. Îmi amintesc în aceste momente de un citat extrem de real: ,,Dumnezeu pe cine iubeşte, încearcă.” Încercările sunt ca oamenii de fapt, vin şi dispar. Important e să nu rămânem în prăpastie, ci să ne ridicăm. Un om se schimbă extrem de greu dar dacă are voinţă, schimbarea poate veni şi peste noapte. Voinţa e cheia tuturor virtuţiilor.
După aceşti cinci ani însă…am căzut puternic. Din acest motiv am luat decizia de a scrie acest articol, ca voi, cei care-l citiţi, să nu faceţi greşeala aceasta. Ea ucide. Şi într-adevăr, eu am murit. Pentru că pentru mine o iubire neîmpărtăşită înseamnă a muri; a te stinge încet încet, fără să te gândeşti la ce se mai poate întâmpla de acum înainte. Am ajuns la concluzia că iubirea e mai ceva decât un om care suferă de demenţă vasculară. Am ajuns de asemenea la concluzia că nu e un film, nu e o durere morală, nu e un chin, nu e o suferinţă, nu e un capriciu, nu e o încercare, nu e un demon, nu e o amărăciune. E însăşi moartea. Mori în timp ce iubeşti. Mori când începi să iubeşti. Există doar început. Nu există final. Mori căutând această finalitate. În zadar.
Da, am căzut puternic din cauza…unui băiat. Cu toţii iubim şi vrem să fim iubiţi, e absolut normal, nu există om care să spună că nu s-a îndrăgostit cel puţin o dată. Şi copilaşii de la cămin sau de la grădiniţă se îndrăgostesc; diferenţa constă în faptul că ei iubesc curat, cu o inocenţă aparte. Ba chiar ei se joacă „de-a părinţii”. Au gânduri absolut fireşti. Fetiţa îi prepară cafea soţului într-o bucătărie imaginară iar el îi oferă un pupic pe frunte. După amiaza el o plimbă de mânuţă în parcul din apropierea casei iar seara îi dăruieşte jucăria lui, să o păzească în timpul somnului. Noi…noi ne pierdem neştiind ce e dragostea adevărată. O căutăm dar nu acolo unde trebuie. Tinerii nu se mai plimbă „de mânuţă” ci cu maşina, şi nu până în parc, ci până la primul hotel disponibil. Băiatul nu îi mai oferă o jucărie, precum în copilărie, ci…un banal like pe facebook sau un comment. Am crescut veţi spune. Am crescut şi am murit.
Să revin la subiect acum. Da, am căzut puternic din cauza unui băiat. Deşi „din cauza” sună a învinovăţire iar scopul meu nu este acesta. Începusem să mă rog puternic pentru el, deşi rosteam: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-l pe robul tău…” inima mea căuta nu doar mântuirea respectivului, ci mai mult iubirea lui. Râdeam la orice glumă făcută de el, vorbeam la telefon seara şi când ne vedeam la biserică sau în alte locuri, pentru mine era cea mai mare bucurie. Începusem să scriu articole pentru el, poezii publicate pe blog sau proză; credeam că ceea ce scriam îl va impresiona. Vroiam să mă iubească măcar un sfert. Mă rugam pentru el şi la final îi spuneam Măicuţei Domnului: „Dă-mi un semn dacă e pentru mine”. Nu ştiam că semnele de la Dumnezeu nu vin la comandă, când vrem noi. Dumnezeu nu e un vrăjitor şi nici un tonomat de dorinţe. Dar de fapt, Maica Domnului, îmi răspundea la rugăciune dar eram prea oarbă ca să mai văd ceva în faţa ochilor şi prea surdă ca să aud voia Domnului.
De la cuvintele ,,Dă-mi un semn dacă e pentru mine” am ajuns la aşa zisa „rugăciune”: „Fă-l să mă iubească.” Nu e de glumă cu aşa ceva. Eu nu înţelegeam că respectivul individ nu era pentru mine şi nici eu pentru el. M-am revoltat puternic împotriva lui Dumnezeu pentru că nu primeam nici un răspuns la cererile mele disperate. Da, şi nu îmi este ruşine să mărturisesc, eram disperată. Nu mă rugam pentru ceea ce trebuia. Credeam că Dumnezeu are ceva cu mine şi îmi întoarce spatele fără motiv. Nu înţelegeam…Îi ceream note mari la şcoală şi le primeam, Îi ceream să se vindece cineva din familie şi se vindeca, dar faptul că Dumnezeu nu împlinea dorinţa mea amăgitoare m-a făcut să cred că El nu mai îmi vrea binele, ci răul. Eu aveam impresia că iubesc acea persoană, dar nu era o iubire ci pur şi simplu o genune creată tot de mine. Una adâncă. M-am supărat pe Dumnezeu şi pe sfinţi. Am căzut în aşa hal încât i-am spus o dată: „Tu nu mai exişti pentru mine”. Vă daţi seama ce a simţit El…? E ca şi cum propriul copil ţi-ar spune verde-n faţă: „Nu mai eşti mama mea/tatăl meu”. Cam aşa au sunat cuvintele mele…
Am vrut să mă rup de El şi de tot ceea ce înseamnă Ortodoxie. Am început să caut argumente referitoare la negarea existenţei lui Dumnezeu şi a oricărei divinităţi. Surprinzător, le găseam. Sunt multe scrieri ale unor filosofi atei, sunt multe persoane chiar şi în societatea actuală care „promovează” ateismul. Au apărut întrebările: „Unde e El? Oare există El? Dacă da, de ce nu mă ajută?”.
Două luni şi jumătate nu am vrut să mai calc într-o biserică. Îmi era teribil de dor de părintele meu duhovnic, dar ajunsesem să mă supăr până şi pe dânsul pentru că în mintea mea, credeam că nici el nu-mi doreşte binele. Am trecut prin clipe groaznice, nu are rost să „dezgrop” oarecum trecutul şi să le înşir aici. Renunţasem să fac semnul sfintei cruci, la rugăciuni, la post, la tot…Nu-L mai simţeam pe Dumnezeu, nu mai vroiam de fapt să-L simt. Astfel, am rupt relaţia cu El.
Dar, ce e abstract: mi-au trebuit două luni ca să aflu răspunsul la rugăciunile mele. Două luni ca să descopăr că da, Dumnezeu există şi deşi eu nu mai vroiam să aud de El, se pare că m-a tras pentru a doua oară la Lumină. Două luni ca să aflu de ce acel băiat nu a fost pentru mine, două luni ca sa aflu că Dumnezeu nu îmi dorea răul, ci binele. Două luni ca să realizez că nu ştiu să mă rog…
Am murit alergând după semne şi răspunsuri. Am murit dezlipindu-mă de El. Am murit crezând că dacă Hristos spune „Cereţi şi veţi primi” orice rugăciune nefolositoare îmi va fi împlinită. Am murit în clipa când mi-am dat seama că acel băiat iubea o altă fată, dar am înviat când am înţeles că Domnul are pe altcineva pregătit pentru mine. Am înviat când după aproape două luni şi jumătate am intrat în Biserică şi am înţeles că Hristos şi-a pus viaţa pentru mine. Ce poate fi mai mult decât aceasta…?
Am murit o dată cu întrebarea: „De ce nu mă iubeşte?”
Am înviat şi în acest fel am cunoscut iubirea…
(Anonimă)
irvin
februarie 26, 2013 @ 11:59 am
Frumos articolul,felicitari!
,,Dumnezeu,pe cine iubeste-incearca,,asta asa este si trebuie sa fim tari si sa ne ducem crucile fara sa protestam si sa ne plangem,si eu am fost incercata si mai sunt,sunt momente cand ma gandesc la ce e mai rau -ca pot muri in orice clipa iar eu nu vreau asta-si stau si ma rog sa-mi dea dumnezeu sanatate ,viata lunga sa pot sa ma bucur de tot ce am..
si eu am avut perioade cand eram foarte deznadajduita si suparata pe Dumnezeu pentru ca nu-mi implineste dorintele -eu care m-am rugat asa mult…apoi in sinea mea eram si razvratita asupra Lui ,eram nervoasa…nu ma mai rugam cateva zile,vroiam sa uit de existenta Lui…dar nu a durat mult pana am realizat ca fara El sunt un nimic si ca tot ceea ce se intampla in viata mea se intampla pentru un motiv si eu nu intelegeam motivul si nu intelgeam de ce ma incearca in loc sa ma ajute…si de multe ori am avut astfel de caderi dar apoi m-am ridicat si acum imi pare rau pt gandurile mele de atunci,pentru comportamentul si nemultumirile mele …acum ma rog doar sa-mi dea putere sa duc mai departe toate neplacerile care o sa mi se intample in viata si sa fiu multumita cu ce am .
LAUDAT SA FIE ISUS SI MARIA-MAMA LUI SI A NOASTRA!
mihaela G
februarie 26, 2013 @ 12:17 pm
Acest articol a fost ca un fel de dus rece pentru mine…exista un baiat care imi este foarte drag, nu stiu de ce, dar pur si simplu imi este drag. Uneori am impresia ca nici eu nu ii sunt indiferenta, dar nu sunt sigura…pana acuma nu a vorbit cu mine, doar imi arunca priviri fugare. Am inceput sa ma rog la Dumnezeu sa imi dea un semn daca el este baiatul potrivit pentru mine, dar nu am primit inca semnul pe care l-am cerut. Am uitat ca Dumnezeu nu exista pentru a indeplini cererile la comanda…poate nu el este baiatul potrivit pentru mine, dar stiu ca vreau ca el sa fie fericit iar eu vreau sa invat sa accept voia lui Dumnezeu, sa am rabdarea necesara si sa nu Il supar cu incapatanarea mea pentru ca L-am suparat deja de multe ori.
PIRVULETU
februarie 26, 2013 @ 12:27 pm
Da, cu adevarat frumos !de a apreciat sinceritatea si curajul de a marturisi !
coroi gabriel petru
februarie 26, 2013 @ 12:36 pm
Cred ca aproape toti am trecut prin aceasta experienta macar o data,macar o data in care o persoana ne place asa de mult incat vrem sa o avem langa noi si ne rugam sa fie alaturi de noi si ne mahnim cand asta nu se intampla,ne suparam,intrerupem rugaciunile,ni se intuneca mintea si am fi gata sa renuntam la tot pentru a avea acea persoana.Prin duhovnic am invatat insa,sa ma rog in continuare pentru acea persoana,sa multumesc lui Dumnezeu pentru ca e atent la ceea ce eu ca un om cer si ca tot Dumnezeu ne daruieste ceea ce cu adevarat ne foloseste.e greu sa iti placa de o persoana,sa o doresti mereu in inima ta,sa o ai si apoi sa suferi pentru alegerea facuta.Multumesc Lui Dumnezeu pentru ca ma ocroteste in fiecare zi .Felicitari pentru articol si pentru curaj Anonima
Andrei
februarie 26, 2013 @ 9:05 pm
Felicitari pentru curajul de care ai dat dovada postand acest articol. Sunt sigur ca Dumnezeu ne iubeste pe toti la fel sau citand pe cineva mult mai vrednic de comentarii decat mine :”Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare pacatos e mai mare decat iubirea celui mai mare sfant catre Dumnezeu”, asadar te rog sa nu mai deznadajduiesti, caci deznadejdea nu e de la Dumnezeu, iar tot ce e in afara lui Dumnezeu te departeaza de Dumnezeu si iar IL faci sa te caute prin intuneric. Cazi, ridica-te , cazi, ridica-te, cazi , ridica-te! Dureros nu e cand cazi ci atunci cand nu te mai ridici. Si cand iti mai vin sageti arzatoare in inima, aminteste-ti cuvintele Sf. Siluan Athonitul „Dumnezeu se uita la tine, si vrea sa vada in cine iti pui nadejdea in ispite” si inca ceva traieste in poruncile dumnezeiesti daca vrei sa-ti fie bine, de asta au fost poruncite, spre binele oamenilor. Tu iubind pe acel baiat cu patima arzatoare, ai uitat de porunca : „Sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din cugetul tau si din toata fiinta ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti.” Iubirea de sine e o patima de aceea se spune in rugaciunea „Tatal nostru(…),faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant(…)”. Si acum sa ma ierti rogu-te pe mine pacatosul ca nu am vrednicie de aceste cuvinte dar le-am scris totusi ca sa ma invredniceasca Dumnezeu si pe mine la o fapta buna.Dumnezeu si Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu impreuna cu toate Puterile Ceresti si toti Sfintii sa ne binecuvinteze, intelepciune si dreapta socoteala, sanatate sa ne daruiasca. Amin
nicoleta
februarie 26, 2013 @ 9:49 pm
Citindu-ti articolul mi-au trecut prin minte cateva etape din viata mea,cred ca multi tineri trec prin ele …poate ca sa invete ceva ,sau pentru a se indrepta,sau pentru a se maturiza.
Stiu ca m-am indragostit si eu de un baiat de la biserica,si desi sunt o fire mai introvertita mi-am calcat pe inima si i-am spus.Dupa aceea nu s-a schimbat nimic,eu tot sufeream dar macar acum stiam ca macar stie.Totul a durat cam 5 ani,adica tot ce am suferit eu in legatura cu povestea asta.Cam dupa 5 ani am observat ca mi-a trecut durerea … se pare ca si inima a inteles pe deplin ce trebuia sa inteleaga.In acest timp am avut si un prieten ,student la teologie,dar pana la urma ne-am despartit.Intr-un fel am vrut sa vad daca pot sa iubesc pe cineva…prietenia cu el m-a facut sa ma vad pe mine cum sunt.Apoi s-a indragostit de mine cineva,era un baiat simpatic si parea cuminte….dar eu nu stiam despre el daca merge la biserica,vroiam un prieten din Biserica si nu stiam daca as face bine daca i-as raspunde…ma gandeam ca poate ce simte el e ceva trecator si am inceput sa pun in aplicare sfaturile parintelui duhovnic pe care mi le-a dat l-a un moment dat,cand i le cerusem.Si m-am rugat si Maicii Domnului sa ma ajute sa inteleg ce e bine pentru mine.Si acestea m-au ajutat sa ajung la o concluzie ,am primit un raspuns.Am ajuns la concluzia ca cel mai bine ar fi sa nu-i raspund ,chair daca vedeam ca se necajeste….asta mi-a fost cel mai greu de indurat!….si cred ca pana la urma Dumnezeu a lucrat si lucreaza cu fiecare ca sa fim bucurosi.Dupa un timp am observat ca un alt baiat s-a indragostit de mine…si este un baiat din Biserica…cand mi-am dat seama am simtit ca inima mea s-a bucurat,ca m-am bucurat cu totul..si mie imi place de el…insa m-am lovit de o alta neputinta de-a mea :mi-am dat seama ca trebuie sa fiu deschisa…incerc sa fiu mai deschisa,exersez….si mie greu….dar se cuvine sa invat si asta…nu se poate altfel!…Doamne ajuta-ma sa ies din egoismul care ma face sa raman „ca o bufnita imbufnata ,cocotata singura pe clopotnita!”….
Boitos
februarie 27, 2013 @ 6:29 am
La ce te referi ca vrei sa fi mai deschisa?
Nici prea deschisa nu e bine, adica sa dai tot din tine pt altii ( ganduri, sentimente ).Trebuie sa pastrezi o parte in tine si pt tine. Daca te vei casatori cu el atunci se schimba foaia.Devine oficial sotul tau si e altceva.
Pe fiecare Dumnezeu ne-a lasat asa cum suntem , mai inchisi, mai deschisi, mai destepti, mai putin iuti la minte, etc., dar suntem asa pt ca asa e mai bine pt noi.
Pe mine m-a distrat faza cu bufnita pe clopotita.
Dar cateodata e mai bine o bufnita pe clopotnita decat o bufnita calcata in picioare pe strada.
Ana
februarie 27, 2013 @ 5:33 pm
Ti-am citit articolul plangand. Sunt in perioada in care cineva moare langa mine si eu cu greu pot sa-l ajut. Mi-a ramas doar rugaciunea.
Toata viata mea am fost preocupata de ce inseamna moartea, insa la varsta asta am inceput sa citesc despre dragoste, despre ce i se intampla unui tanar cand iubeste. Ce este nebunia asta a dragostei?
Am uitat desigur. Si eu am fost indragostita. Parca erau totusi alte vremuri. Eram mai timizi in inaintari. Aveam mai multa frica.
Jamille
februarie 27, 2013 @ 6:34 pm
in ce sens moare cineva?
Ana
februarie 27, 2013 @ 7:52 pm
Jamille
„in ce sens moare cineva?”
Moare cand se indeparteaza de Dumnezeu. Cand are nevoie de o iubire din care il exclude pe Dumnezeu.
Laura Stifter
februarie 27, 2013 @ 8:24 pm
Ana,
Dumnezeu s-o întoarcă la credinţă pe acea persoană la care te referi! Să nu deznădăjduieşti pentru că, aşa cum spunea atât de frumos părintele Steinhardt, cea mai mare minune a lui Hristos este „învierea celor vii”.
Slavă lui Dumnezeu, Care întoarce inimile noastre către El!
Anonima, foarte frumoas şi impresionant articol, îţi mulţumim că ne-ai povestit aceste experienţe duhovniceşti pe care le-ai trăit.
Nimeni şi nimic nu este mai important decât Hristos, Dumnezeul nostru! Sfântul Ciprian al Cartaginei scria, în „Despre Rugăciunea Domnească”, câteva cuvinte pe cât de simple, pe atât de profunde şi pline de duioşie: să nu preferăm nimic în locul lui Hristos, pentru că nici El n-a preferat ceva în locul nostru!
Boitos
februarie 28, 2013 @ 6:20 am
Pt Ana.
Asa cum zici doar rugaciunea mai este posibila insotita de necontenitele vorbe bune si de incurajare.
Dar pana cand cineva nu moare fizic , orice este posibil.Chiar sa se intoarca cu 180 de grade si sa fie alt om.
Numai rugaciune, fapte bune, nadejde, si credinta .
Rugaciunea ne este ascultata cand ne rugam cu durere si cu plans.
O sa vezi ca va fi bine, chiar daca nu acuma dar intr-un viitor va fi bine.
Ana
februarie 28, 2013 @ 7:17 pm
[b]Laura[/b], incerc sa ma concentrez la cuvintele scrise de tine, spuse de parintele Steihhardt, „invierea celor vii”. A celor vii este invierea. Adanc, mai ales ca eu ma refeream ca cineva moare atunci cand se indeparteaza de Dumnezeu.
[b]Simona[/b], frumos ai scris. Insa, este foarte greu sa incurajezi in ceva pe cineva care cade continuu. Ma uit la ce a scris autoarea articolului si ma gandesc pe ce lunga perioada si-a dus durerea. 5 ani e lung timp.
Citesc la parintii bisericii ca atunci cand tanarul iubeste cu adevarat e plin de bucurie si de energie. Eu vad insa vad tineri care iubesc si sunt tristi, nefericiti.
albinuta
martie 1, 2013 @ 8:47 am
Doamne ajuta,am citit cu mare interes acest articol,ar fii cateva cuvinte de spus insa cum azi nu prea este momentul potrivit pentru a scrie spun doar atat :Multumesc
Ana ,Dumnezeu sa te intareasca s isa-ti ajute tie si persoanei dragi tie sa treceti si prin aceasta incercare .
Primavara cu multe bucurii tuturor ,La Multi Ani !
Boitos
martie 1, 2013 @ 9:24 am
Cateodata 5 ani e timp f lung , cateodata e timp f scurt.
Cunosc oameni care si-au dus durerile ani de zile, zeci de ani.
Oameni cu patimi, probleme, necazuri, care nu au vrut sa auda de Biserica, care nu se spovedeau, care traiu intr-un libertinaj de neimaginat pt noi.Si totul pana intr-o zi, cand Dumnezeu in marea Lui iubire de oameni a schimbat totul, cu 180 de grade.A creat conjunctura perfecta, timpul perfect , totul s-a modificat astfel incat acei oameni sa se schimbe, sa se roage, sa mearga la Biserica, sa se spovedeasca.Intr-un cuvant si-au schimbat viata total. Si asta dupa zeci de ani.
Este pacat pt cei din jurul lor , pt ca eu cred ca viata lor a influentat si viata altora, dar pt ei mantuirea a venit la timpul potrivit si la locul potrivit.
Asa ca tot pe poti sa faci este sa te rogi ca Dumezeu in marea Lui iubire fata de noi sa intoarca acea persoana la normalul vietii, langa tot ce e Sfant.
Altii pt acele persoane de care iti ziceam mai sus, s-au rugat ani de zile, fara sa numere ca sunt 5-6-10-15. Le-au uitat sirul , si-au facut datoria de crestini, …sa se roage pt cel aflat la necaz.
Pt ca cel aflat la necaz oare se poate ruga indeajuns pt el insusi?
Nu stim, dar noi putem sa ne rugam pe el.
Si eu iti spun La Multi ani , Albinuta!
Ana
martie 1, 2013 @ 10:07 am
[b]Albinuta[/b] draga La multi ani cu bucurie in suflet. Multumesc de urare calda si de incurajare.
[b]Simona[/b], frumos si incurajator ai scris. Durerea personala de masea, e cea mai mare, chiar daca toti mai avem uneori dureri de masele. Nu-i asa?
M-am gandit si eu la multi oameni din jur care au dus durerile dupa ei ani de zile si intr-un tarziu lucrurile s-au rezolvat intr-un fel, deseori prin imbolnavirea grava sau moartea celui in pacat.
Multumesc Domnului ptr suferinta data. Nu de asta ma cain, ci chiar ma bucur de starea mea. Tristetea si durerea mea vin din ce traieste celalalt si din timpul care trece si lasa urme grele.
Andreea
iunie 11, 2013 @ 11:21 am
Draga anonima,
Mi-a placut textul tau si ma bucur ca ei reusit sa depasesti o situatie de acest fel. Si eu am fost indragostita de multe ori, dar, de fiecare data, am aflat ca respectivul nu ma placea. Si asta s-a intamplat dupa ani de zile de ”indragosteala”.
Dupa aceea, privind la acei baieti (sau barbati) m-am crucit, multumind lui Dumnezeu ca nu m-a lasat sa ma cuplez cu ei. Erau de o asa proasta calitate, ca nici acum nu imi vine sa cred cum de m-am uitat la ei.
Intr-un sfarsit, a aparut si un om de incredere, dar despre asta nu pot povesti.