În așteptarea Duhului Sfânt

În rugăciunile noastre ne adresăm adesea Mântuitorului Hristos, a Cărui icoană o avem în casă, Maicii Domnului sau sfinților la care avem evlavie și ne ocrotesc viața, însă mai rar ne rugăm Tatălui său Duhului Sfânt. Și asta este de înțeles pentru că Tatăl nu S-a întrupat și nu S-a făcut om, iar din acest motiv nu știm cum arată, este nematerialnic, nevăzut așa cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.” Chiar dacă în anumite biserici Tatăl este înfățișat în icoane ca un bătrân înțelept cu barbă lungă, totuși această reprezentarea nu este una canonică.

Iar Duhul Sfânt S-a făcut văzut în chip de porumbel odată la botezul Mântuitorului în Iordan, și în chip de limbi de foc la Cincizecime, atunci când a pogorât peste apostoli. Nu există icoane cu Duhul Sfânt și din acest motiv ne amintim mai rar să-i vorbim. Totuși în pictură murală din sfintele locașuri, Duhul Sfânt apare pictat ca porumbel în diferite ipostaze: la Botezul în Iordan, la Judecata de apoi, pe Tronul slavei, etc.

Înainte de a fi vândut și răstignit Iisus Hristos le-a spus ucenicilor tot ce avea să se întâmple. Vestea că Învățătorul va fi luat de la ei și se va duce apoi la Tatăl i-a întristat mult, dar Mântuitorul a ținut să-i încurajeze și să le spună: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi! Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi. Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii.” (Ioan 14, 16-19)

Iisus era mângâierea și nădejdea sufletului fiecăruia dintre apostoli, plecarea Lui era percepută ca o părăsire. Vestea că se înalță la ceruri i-a înfricoșat pe apostoli care se temeau să rămână în lume singuri, se temeau că vor fi persecutați și simțeau că e prea frumos ca lucrarea lui Hristos să se termine aici.

Iisus Hristos era Mângâietorul lor. Duhul Sfânt care urmă să vină la ei continuă lucrarea Fiului lui Dumnezeu, dar de data aceasta în chip nevăzut, prin inimile și mințile oamenilor. Hristos se înalță la cer dar devine și mai prezent în viața apostolilor prin Duhul Sfânt. Duhul urma să-l facă prezent pe Hristos în inimile oamenilor prin credință.

Iată de ce Duhul Sfânt este numit „Alt Mângâietor”, pentru că într-un fel ia locul lui Iisus Hristos, primul Mângâietor al lor. De fapt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt mereu au lucrat împreună, și în Vechiul Testament, și când Domnul s-a făcut om și a trăit pe pământ, și după înălțarea lui la cer, și după Pogorârea Duhului Sfânt, și până astăzi, și în vecii vecilor va fi așa.

Tatăl binevoiește și trimite pe Fiul să mântuiască lumea, iar Duhul Sfânt plinește toată lucrarea Fiului în chip nevăzut în viețile oamenilor.

Iată de ce Biserica Ortodoxă în perioada dintre Înălțarea Domnului și Cincizecime este în așteptarea Duhului Sfânt. Dar asta nu pentru că Duhul n-ar lucra deja în Biserică ci pentru a reactualiza lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în lume, Care a binevoit ca după 50 de zile de la Învierea lui Hristos, să-L trimită pe Duhul Sfânt apostolilor și aceștia să-i boteze pe oameni și să propovăduiască Evanghelia până la marginile lumii.

În această perioadă nu se rostește în Biserici rugăciunea „Împărate ceresc” către Duhul Sfânt, tocmai pentru a crea o atmosferă de așteptare, o senzație că ceva lipsește… și că sufletul are nevoie de mângâierea Harului. La fel cum au fost și apostolii zece zile după Înălțare Domnului, triști, deznădăjduiți, așteptând o soluție… așteptându-l pe Duhul Tatălui care urma să le dea putere să schimbe lumea.

Acatistul Sfântului Duh este o minunată slujbă care te apropie tainic de lucrarea Lui, repetând cu nădejde la fiecare icos: „Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, și te sălăşluieşte întru noi!”

Duhul Sfânt este lumina cea adevărată, duhovnicească bucurie. Duhul aprinde evlavia noastră cea rece și neroditoare. Duhul risipește negura necredinței și a răutății, care se îndesește pe pământ, călăuzindu-ne pe toți pe drumul vieții celei drepte. Duhul ne povățuiește spre tot adevărul.

Vino şi odihneşte pe cei necăjiţi de strâmtorările vieţii! Vino şi îmblânzeşte inima în ziua împietririi şi a mâniei! Vino, ca prin răbdare să mântuim sufletele noastre!

Ca Turnul Babel se prăbuşeşte fericirea pământească. Jalnice sunt toate strădaniile omeneşti. Bine îmi este mie că m-ai smerit, ca în păcate şi căderi mi-ai acoperit toată slăbiciunea şi nimicnicia. Fără de Tine nimic nu putem face, dar nădăjduim că ne vom mântui prin harul Tău.

Vino şi lămureşte-ne căile Tale cele neînţelese!

Vino şi mă învaţă să împărtăşesc durerile străine! Vino şi pleacă-mă să iubesc întreaga Ta zidire!

Duhul Sfânt îl naşte a doua oară pe om spre viaţa veşnică, Duhul Sfânt îi însufleţeşte pe mucenici, sfinţeşte preoţii, încununează pe cei drepţi, face din pâine şi vin Însuşi Dumnezeiescul Trup şi Sânge al Mântuitorului. O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii lui Dumnezeu! Dă-ne cununa darurilor Tale – dragostea veşnica şi atotiertatoare, care se întristează pentru vrăjmaşi şi vrea ca toţi să fie mântuiţi: ca, lămuriţi fiind prin ea, ca nişte fii ai luminii să strigăm: Aliluia!

Vino şi ne descoperă bucuria Împărăţiei ce va să fie! Vino şi umple-ne cu strălucirea dumnezeirii!

Vino şi ia-ne la nunta Mielului! Vino şi ne învredniceşte să împărăţim în slava Ta cea veşnică!

Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, şi te sălăşluieşte întru noi!

(Claudiu)