„În căutarea cuvintelor pierdute” de Mircea Stanciu (recomandare de carte)
Stau în cumpănă, cuprins de nedumerire în fața pătrățoasei cărți care mi-a căzut, pe neașteptate, în mână: ce să fie, ea, oare? Dicționar de cuvinte și expresii de altădată? Un volumaș cu teme creative și exerciții de autocunoaștere? O carte amuzantă? Cum veți vedea la sfârșit, Cartea cuvintelor dispărute are câte puțin din toate.
Ce se întâmplă atunci când un spirit interdisciplinar – cunoscător profesionist al rădăcinilor neamului românesc, preocupat de domeniul mișcător al științelor sociale, hrănit ani de-a rândul din marile texte ale Tradiției Ortodoxe – se apucă într-o bună zi să scrie o carte pentru copii? Reușește să ne dăruiască o carte mare pentru cei mici.
Mircea Stanciu a publicat de curând la Editura Frontiera, Cartea cuvintelor dispărute. S-ar fi putut chema În căutarea cuvintelor pierdute fiindcă autorul ei pornește într-o călătorie plină de aventuri, prin care readuce printre noi câteva cuvinte căzute în uitare.
Prin ce a reușit să mă cucerească? Prin tema ei inedită. Prin felul în care este făurită. Și, nu în ultimul rând, prin efectele ei fertile, de durată, asupra cititorilor mici și mari.
La ce bun să readuci la lumina înțelegerii cuvinte apuse?
Trăim într-o lume săracă în înțelesuri. Cauzele acestei stări de fapt sunt numeroase, foarte variate și nu pot fi reduse doar la una, majoră. Principiul utilitarist care ne guvernează viața cotidiană, mentalitatea consumeristă, efectele noilor tehnologii și a mediilor virtuale asupra realității naturale și sociale, dezinteresul pentru cultura scrisă în favoarea culturii imaginii, neofilia (goana ahtiată pentru nou); modele antitradiționaliste pot fi invocate oricând drept cauze ale procesului de sărăcire a experienței de viață prin folosirea unui număr limitat de cuvinte și expresii. Ești ceea ce vorbești! afirmă autorul în introducere. Și tot el ne avertizează pe noi, cei maturi: „(…) când dispar cuvintele, există pericolul să dispară și oamenii care le folosesc. De pildă, dacă dăm uitării cuvinte ca de treabă, cinstit, omenos, într-o bună zi ne vom trezi că nu vom mai întâlni oameni de treabă, cinstiți și omenoși”.
Într-adevăr, relația dintre realitate și cuvinte (limbaj) este complexă și ambivalentă: lumea poate fi cuprinsă, oglindită în cuvinte, dar cuvintele au și o funcție performativă: produc efecte concrete în lumea reală. [Un specialist al raportului dintre cuvinte și lume, John Austin și-a denumit, inspirat, o carte: Cum să faci lucruri cu vorbe].
Părintele nostru Adam dă nume făpturilor zidite [e un nomotet], aduse la ființă de Dumnezeu. Reprezentanții societăților tradiționale (de la omul antic la țăranul român) credeau în puterea cuvintelor de a transmite esența lucrului sau a ființei pe care o desemnează. Nomen est omen. …Diferență fundamentală de mentalitate între ieri și azi, când lexicul nostru de toată vremea pare o trusă cu instrumente, din care pierdem, pe nesimțite, câte unul și încercăm să suplinim lipsa, folosindu-le abuziv pe cele rămase. Ca pe o cheie franceză. Sau, din comoditate, vorbim ceva în genu, facem ceva în genu. Un gen al tuturor genurilor… fără nicio specie.
Tonusul cărții de față este unul tonic-luminos. Nu putem învia oamenii, însă cuvintele da, scrie Mircea Stanciu. Reînviind cuvintele, vom recupera – uzând de lentila fină a înțelesurilor – micile detalii semnificative, ascunse în pliurile realității.
Metoda folosită de autor este simplă. Și contagioasă: vom scăpa de „ mica plictiseală care ne cuprinsese” de pe urma sărăcirii lumii noastre „legând unele de altele cuvintele dispărute, în povestiri despre viață. Iar oamenii, reauzindu-le de la voi, vor începe să le folosească și ei. Și folosindu-le, se vor asemăna lor”. Vor întrupa cuvintele. Vor fi martorii lor în oscilanta lume a faptelor.
Dacă te-ai hotărât să salvezi cuvinte prețioase, o nouă problemă ți se ivește în cale: pe care anume? Autorul alege 12 cuvinte din miile de cuvinte care sălășluiesc în limba română: făgăduință, snoavă, menire, a cotrobăi, tihnă, gogoman, tămăduire, nărav, cutezător, a astâmpăra, a făuri și tâlc.
Alege 12 cuvinte, lăsându-i cititorului libertatea să completeze lista cu propriile sale cuvinte, în care se regăsește și pe care simte imperios nevoia să le retrezească la ființă. Din această pricină, Cartea cuvintelor dispărute este una deschisă: plămădită în mintea autorului, se va continua, fără doar și poate, în viețile noastre, ale cititorilor mari sau mici.
Rolul terapeutic al cărții: povestea poate da un rost vieții
Un alt atuu al ei este stilul empatic: ai sentimentul că te invită permanent să faci schimb de rol cu autorul, să i te substitui. Să intri în povestea celor 12 cuvinte alese și să revii îmbogățit de ele în realitatea vieții tale.
Mircea Stanciu ne învață că prin poveste – ordonând în cuvinte alese ceea ce aparent pare dezlânat, haotic, fără de rost – putem fi martorii unei mici minuni: viața noastră va dobândi un sens. Se va rostui. Descoperind ideea aceasta, gândul mi-a zburat la un film pe care l-am văzut și răsvăzut de-a lungul vremii: La vita e bella. În el, tatăl băiețelului – interpretat cu mult har de Roberto Benigni- transfigurează, pur și simplu, urăciunea atroce a războiului integrând tragicul vieții lor plăpânde într-o poveste duioasă, antrenantă, imprevizibilă, comică pe alocuri. O poveste care cheamă miracolul: tatăl descoperise calea prin care, în final, își va izbăvi de la moarte fiul.
Gândită ca o carte ilustrată pentru copii, volumul are o importantă dimensiune psihologică: ne ajută să conștientizăm actele de vorbire: „Cartea aceasta vrea un singur lucru: să te inspire. Vrea să te facă mai atent la cuvintele pe care le rostești. Îți propun douăsprezece cuvinte pe care să le salvăm împreună”, scrie autorul ei.
Pentru a-și atinge ținta (comună), desenele care ilustrează poveștile – zugrăvite de Maria Brudașcă- activează imaginația cititorului: fiecare literă se animă, capătă o viață proprie sub forma unui obiect sau ființe, reale sau fantastice. Și în acest punct, autorul îl atrage meșteșugit pe cititor în jocul său: „Dacă ilustrația te inspiră, ia un caiet nou, cu foaie fină, și rescrie cuvântul așa cum ți se pare mai potrivit. Joacă-te cu literele, caligrafiază, inventează, descoperă sensuri. Caligrafia e o îndeletnicire atât de minunată, că în vechime exista o meserie în sine, aceea de caligraf”.
Prins în nada întinsă de autor, nu mă pot abține să nu continuu eu mai departe: exercițiul odată început, cu unul din cele 12 cuvinte salvate de la uitare, poate fi extins, de pildă, cu… inițialele numelui propriu sau, și mai bine, cu inițialele care compun numele ființei pe care o iubești cel mai mult.
Cele 12 cuvinte în jurul cărora este construită cartea sunt cuvinte cu greutate: te feresc de ispita de a privi frivol ce ți se întâmplă. Fiindcă făgăduință transmite mult mai mult decât promisiune, una este să îți descoperi menirea, alta e să prestezi un simplu job, una este să cauți tihna, alta e să te relaxezi. Gogomanul/nătărăul/netotul exprimă mult mai precis varietatea prostiei omenești decât banalul prost. Năravul sugerează mai mult decât deprinderea sau prostul obicei, tămăduirea mai mult decât simpla vindecare. A nu avea astâmpăr îl transportă pe cititor cu gândul la o destinație mult mai precisă decât decât expresia a nu avea răbdare. A făuri parcă nu e totuna cu a face. Iar tâlc (sau noimă, adaug eu) exprimă mult mai mult decât sens sau semnificație.
Orice basm clasic sau poveste reușită conține ceva inițiatic. Cartea cuvintelor dispărute nu se abate de la regula de aur: cititorul mic sau mare care a parcurs cu spor cele 12 capitole, la sfârșitul aventurii are ocazia să fie admis în clubul select al cunoscătorilor de cuvinte dispărute. Regulile (jucăușe) de admitere le veți găsi la sfârșitul ei.
Când poveștile din cărți merg mână-n mână cu cele din viață
Într-o carte vie ca aceasta nu puteau lipsi întâmplările pescuite din viață. Vă veți întâlni, așadar, cu povestea pilduitoare a Președintelui, un adolescent care s-a jucat – pe cont propriu -cu soarta. Și veți afla cum a îmblânzit fierul Zoe, fata cu ochi albaștri dimineața și verzui la ceas de seară.
O carte a cărților fondatoare
Pentru cine o va citi atent, cartea conține bucurii ascunse: trimiteri discrete la parabolele Sfintei Scripturi, la basmul ființei românești – Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, la tainele revelației naturale, la peripețiile lui Nastratin, la basmele lui Ispirescu sau la proverbele strămoșești.
Cuvinte potrivite pentru o lume complexă
La final, îi las cititorului (mare-mic, părinte-copil) privilegiul să descopere: prin ce diferă o promisiune de o făgăduință și ce să faci ca să-ți îndeplinești făgăduința; cum poți cotrobăi cu spor în tine însuți; cum, privind dintr-o altă perspectivă, mai înaltă, îți poți găsi menirea; cum, prin tihnă, te poți afunda în tăcere; cum poți gusta o snoavă și prin ce diferă ea de simpla bătaie de joc; cum să te păzești de gogomanii care îți amărăsc viața; ce să faci să nu te nărăvești- căci ”năravul din fire n-are lecuire”; cum să discerni între cutezanța cea bună și cutezanța cea rea; cum poți răzbi într-o situație aparent fără ieșire făcând un gest de cutezanță; cum poate fi astâmpărată foamea de lectură, devorând o „carte a cuvintelor bune de mâncat” (Ruben Alves).
Aștept cu viu interes viitoarele provocări livrești pe care, neîndoios, ni le va lansa Mircea Stanciu. Spre bucuria inimilor noastre și luminarea înțelesurilor, a noimelor prin care viețuim. Și mai cu seamă, supraviețuim.
Ciprian Voicilă