În căutarea Învierii

„Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească; de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreţ ar fi respins acela. ” (Cântarea Cântărilor)

Nu ştiu ce ar trebui să-ţi scriu, nu ştiu ce ai vrea să auzi de la mine.

Ştii, am visat marea. Părea atât de reală şi singură…Valurile ei îşi întindeau limbile amorţite pe plaja stânjenită, lăsând în urmă acea emoţie vie pricinuită de un fior văratic. Am vrut să le însoţesc pentru o clipă. Dar aveam nevoie de cuvinte pentru a o înţelege. Aveam nevoie de dragoste pentru a o conduce. Până dobândeam toate acestea mă lăsam eu cea condusă de ea. Mereu alte valuri, mereu alte stări, însă acelaşi suflet…

Poate am uitat să-ţi spun că un amurg răcoros îmbibase inexpresiv nisipul senin şi aspru. Albastrul ei trezea în mine convingerea şi totodată…teama. Îmi era teamă de ce? Poate de obrăznicia verii, de nebănuitele adâncuri ale mării, de epava propriilor sentimente…Îmi era teamă de mine. Vroiam să fug, dar „doamna” cu ochii senini din visul meu mă chema suav în braţele sale nestatornice. Marea din vis m-a făcut să descopăr atunci, pentru prima dată, frigul zămislit în văgăuna mea lăuntrică. Lumea mea opacă, stările anoste din interiorul meu, întâmplările crâncene şi firul înroşit al vieţii…Toate aveau atunci un semn de întrebare. Dar cum fiecare început are câte un sfârşit, la fel, orice vis frumos are şi o încheiere destul de rigidă. M-am trezit din mica mea înlănţuire de imagini, oarecum buimacă, cu ochii aţintiţi asupra zăgazurilor cerului. Mi-am revenit din neputincioasa mea amăgire, din jocul meu infantin cu buclele tulburătoare ale mării. Am tresărit în mine o secundă…

„Totdeauna ştim ce se întâmplă cu noi, numai că nu vrem să recunoaştem. „

Îmi este somn. Nu, să nu crezi că vreau să adorm iarăşi pe un pat nesătul; îmi este doar somn. Am obosit de atâtea întrebări fără răspuns, de atâtea sentimente nostalgice hămesite de un dor puternic. Am obosit de acelaşi pământ unsuros în care neîmplinirile înfloresc pe zi ce trece mai mult. Am obosit de atâtea amintiri încărcate cu un zaţ puternic şi amar. De atâta zădărnicie.

„Tot aşa şi noi, când eram copii, eram robi înţelesurilor celor slabe ale lumii.” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel)

Ah, când eram doar o copilă, lucrurile păreau a fi altfel. Tot ce se întâmpla în jurul meu construia un fel de basm. Orice durere era de scurtă durată încât nici nu o mai puteam numi durere sau suferinţă. Jocul era propria mea lume. Joc de umbre şi de lumini neistovite. Acum se pare că am devenit noi doi jucării ale sorţii. Ale vieţii…

„De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.” (Nicolae Steinhardt)

În căutarea mea poate nu voi găsi nimic. De fapt, ce caut? Aş vrea să te găsesc pe tine. Aş vrea în tine să mă regăsesc. Dar simt doar cum mă rătăcesc printre frazele înţepenite aici; sunt prinsă în sfioşenia lor implacabilă. Şi totuşi, o nestăvilită foame creşte în mine. Foame de iubire. De sens. De Înviere. O foame de cuvinte solitare, de poveşti fără seamăr şi fără ţesătură.

„Toţi suntem conştienţi de neputinţa noastră de a iubi…” (Savatie Bastovoi)

Sunt atât de neputincioasă! Nu ştiu să te iubesc. Poate nici pe mine…Am înfipt pe o bucată de pânză propria himeră, propriul canon în proză. Propriile mele gânduri. Am devenit poate o criminală nesăbuită în propria celulă. Am vrut să îmi ucid orgoliul călcând peste firele de iarbă alungite în mine. Am călcat dar rădăcinile stau agâţate în continuare de caseta mea plină de obidă. Poate sentimentele mele sunt adânc săpate în curgerea timpului. Uneori îl urăsc, alteori îmi doresc să mă scald în plapuma vaporoasă a orelor ce trec înfierbântate pe lângă mine.

„Dragostea! Iar asta e totul…” (Dostoievski)

Nu ştiu ce ar trebui să-ţi scriu, nu ştiu ce ai vrea să auzi de la mine.

Ştiu doar că adevărata Înviere va fi dincolo, aici e un şir nesfârşit de răstigniri. Poate dragostea este o răstignire.
Totul se răscoleşte în propria-mi fiinţă.

Dragostea…

(Georgiana)