În suferință se experimentează puterea rugăciunii

Am ajuns în dimineaţa zilei de 27 noiembrie [anul 1951, Beciurile securității din Oradea n.n]. Afară cu siguranţă că s-a făcut frig, pentru că în beci a scăzut brusc temperatura şi nu am reuşit să dorm toată noaptea. Dimineaţa, îmi pun pătura pe spate şi încep să mă plimb pe lângă prici. Cinci paşi…întoarcere…, iar cinci paşi şi iar întoarcere…şi tot aşa, ceasuri întregi. Şocul frigului a fost foarte puternic. Frigul va fi cea mai mare suferinţă fizică a mea din închisoare.

Datorită unui metabolism bazal echilibrat, foamea va fi un duşman pe care l-am biruit mult mai uşor. Frigul a fost însă paralizant, dezumanizant. În celulă, cei trei mari inamici ai fiinţei noastre sunt: frigul, foamea şi inactivitatea forţată. Dacă pe un deţinut îl înfricoşează munca silnică, inactivitatea silnică este în realitate, tot atât de înspăimântătoare. Pus în faţa alternativei de a alege între ele, un vechi ocnaş ar sta un moment la îndoială, pentru că amândouă sunt la fel de insuportabile. După un timp, am biruit şi inactivitatea printr-un program zilnic de activitate interioară, care nu lăsa aproape nici o clipă fără conţinut.

Primul program este cel al rugăciunii. În singurătatea şi obscuritatea celulei există cele mai favorabile condiţii pentru rugăciune. Suferinţa întoarce pe om spre Dumnezeu. “În ziua necazului”- cum spune psalmistul – omul caută pe Dumnezeu. În asemenea condiţii se experimentează puterea rugăciunii.

Aici, în bezna celulei, nu ţi se mai pare că afirmaţia Sfinţilor Părinţi care spun că rugăciunea este totul, ar fi exagerată, ci te convingi că este un adevăr. Numai când experimentezi învăţătura Sfinţilor Părinţi îţi dai seama şi poţi cunoaşte adevărul lor. Când ei spun că fără rugăciune nu este posibil nimic în viaţa religioasă (nici progres moral, nici rezistenţă la ispite, nici – în final – mântuirea însăşi) constaţi din propria experienţă că perioadele de mediocritate spirituală au existat tocmai când nu te rugai, iar după intrarea în rugăciune, ce stări de iluminare şi fortificare interioară ai cucerit şi cât de uşor te puteai menţine pe culmi.

“Rugăciunea este fortăreaţa credinţei, arma noastră de atac şi apărare împotriva duşmanului care ne pândeşte pretutindeni. De aceea să nu fim niciodată neînarmaţi.[…] Ce se poate spune mai mult despre foloasele rugăciunii? S-a rugat chiar Domnul, Căruia în vecii vecilor îi sunt mărirea şi puterea.” (Tertulian – Despre rugăciune, pag.245-246).

“Nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte ne-a învăţat Dumnezeu să ne rugăm.[…] Dacă se ruga El, Care era fără păcat, cu atât mai mult trebuie să se roage cei păcătoşi şi, dacă El toată noaptea veghea în rugăciuni neîntrerupte, cu atât mai mult noi trebuie să veghem noaptea în repetate rugăciuni!” (Sf. Ciprian-Despre rugăciunea domnească, pag.481).

“Mintea unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti.” (Maxim Mărturisitorul – Filocalia, vol.II, pag.66).

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)