De la închinarea ortodoxă la închinarea prin spectacole de muzică rock și prezentări power point sofisticate

Vă invităm să citiți o argumentare foarte serioasă și de mult folos asupra comparației dintre închinarea specifică Bisericii Ortodoxe și închinarea specifică bisericilor protestante.

În ultimele câteva decenii, o nouă formă de adorare a devenit larg răspândită printre creştini. Pe când înainte oamenii cântau cântece acompaniate de un instrument şi mai apoi ascultau predica, în această nouă formă de adorare sunt implicate formaţii care aduc laudă folosindu-se de instrumente specifice formaţiilor rock prin cântece de laudă scurte şi de impact, prezentări sofisticate în powerpoint în timp ce pastorul dă sfaturi practice înălţătoare despre o viaţă creştinească împlinită.

Această formă de adorare a devenit atât de răspândită întrucât oamenii vin cu miile să participe la aceste slujbe. Asta pentru că slujbele sunt distractive, emoţionante, uşor de înţeles şi ușor de a interacţiona cu ele. Totuși acest stil de închinare adusă lui Dumnezeu este cu ani lumină îndepărtat de stilul ortodox și în spiritul Sfintei Tradiții de închinare liturgic. Ce atitudine ar trebuie să aibă un creștin ortodox față de acest nou mod de încinare? E contrar Ortodoxiei sau e acceptabil? Cum ar trebui să răspundă un creștin ortodox unei astfel de invitații de a participa la slujbele creștine?

După model (asemeni chipului)

Mai întâi trebuie să ne întrebăm: există vreun principiu pentru dreapta slăvire după care să ne putem ghida? Sfântul Ştefan, primul mucenic, a ţinut o predică despre istoria poporului evreu, prin care remarca faptul că în Vechiul Testament închinarea se făcea “conform cu legea”.

“Părinţii noştri aveau în pustie cortul mărturiei, precum orânduise Cel ce a vorbit cu Moise, ca să-l facă după chipul pe care îl văzuse” (Fapte 7:44)

Această frază o reîntâlnim şi în cartea Evreilor:

„Care slujesc închipuirii şi umbrei celor cereşti, precum a primit poruncă Moise, când era să facă cortul: „Ia seama, zice Domnul, să faci toate după chipul ce ţi-a fost arătat în munte”. (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel 8, 5).

Această frază face referire la Ieşire 24: 15-18 când Moise s-a dus pe Muntele Sinai în vârful căruia a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi. Acolo Moise s-a aflat în prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu şi a primit porunci despre cum trebuie să arate viaţa noului popor evreu. Astfel că principiul călăuzitor de închinare din Vechiul Testament nu era un rod improvizat al imaginaţiei nici o adaptare contemporană a culturii însă era o reproducere a prototipului ceresc.

Întrebarea următoare este: Care este chipul biblic de închinare? În Ieşire 25-31, Moise primeşte instrucţiuni privitoare la construcţia Cortului Legii, chivotului, candelelor, altarului pentru ofrande şi altarului pentru tămâiere, uleiul mirungerii, straiele preoţeşti şi hirotonia preoţilor. Principiul “după modelul” este repetat de câteva ori în timpul specificaţiilor schiţei Chivotului (Ieşire 25:8, 25:40, 26:30, 27:8). Acesta era tiparul identităţii duhovniceşti a poporului Evreu. Pentru a fi un evreu credincios însemna că acela trebuia să îi ofere lui Iahve ofrande adecvate în felul în care i-a fost prescris.

În ciuda instrucţiunilor arătate clar în Ieşire şi Levitic, Israeliţii s-au chinuit să se ţină de chipul scriptural al închinării. Strădania de a menţine dreapta slăvire a lui Iahve în fața tentaţiilor de a urma formele idolatre ale popoarelor non-israelite reprezintă un subiect dezbătut pe tot parcursul istoriei Vechiului Testament. Păcatul vițelului de aur în Ieşire 32 nu era o erezie (o învăţătură greşită) ci păcatul închinării greşite. Când triburile nordice s-au rupt de Iuda, Ieroboam nu a creat o nouă teologie însă avea doi vitei făcuţi şi a numit non-leviţi în funcţia de preoţi ca un mod de a-şi consolida propria-i regulă (2 Regi 12:25-33). Cartea a 2-a Paralipomena (a 2-a a Cronicilor) vorbeşte despre un rege rău – Ieroboam – care i-a rătăcit pe israeliţi prin închinarea la Ba’al şi un rege bun – Iosua – care i-a adus înapoi prin reinstaurarea sacrificiului pascal. Apostazia în timpul Vechiului Testament însemna părăsirea lui Iahve pentru alţi dumnezei iar acest gest reprezenta păcatul idolatriei (închinarea greşită). Învăţătura pe care o tragem de aici este dreapta slăvire, criteriu de bază pentru o relaţie corectă cu Dumnezeu.

Astfel, ortodoxia – dreapta slăvire – din Vechiul Testament însemna păstrarea chipului de închinare la Iahve revelat lui Moise pe muntele Sinai. Dreapta slăvire era de asemeni cheia identităţii legământului lui Israel. Aceasta înseamnă că dreapta slăvire este cheia identităţii noastre creştine. Prin cercetarea modului în care închinarea era definită în Vechiul Testament şi compararea acestuia cu liturghisirea ortodoxă, putem înţelege mai bine de ce închinarea ortodoxă este aşa cum este, şi cum închinarea modernă s-a îndepărtat mult de la închinarea biblică.

De unde vine închinarea ortodoxă?

Închinarea în Biserica Ortodoxă are acelaşi tipar ca cea din Templul Vechiului Testament. Ca şi tipic, o biserică ortodoxă are trei zone principale: pridvor (tinda bisericii), naosul (partea centrală) şi altarul. Acest lucru este similar Cortului din Vechiul Testament care era format din: Cortul fizic, Lăcaşul Sfânt şi Sfânta Sfintelor (Ieşire 26: 30-37, 27:9-19; 1 Regi 6: 14-36, Cartea a doua a Cronicilor 3 şi 4). Configuraţia bisericilor ortodoxe poate părea ciudată celor care iau parte la slujbele modern de azi, însă aceasta este după modelul Templului Vechiului Testament. De fapt, lăcaşurile bisericilor ortodoxe sunt adeseori menţionate ca temple.

Când intrăm într-o biserică ortodoxă, noi intrăm într-un spaţiu sfânt asemănător întocmai ca Tabernacolul Vechiului Testament. Duminică, când mă duc la biserica ortodoxă intru în pridvor, într-o încăpere mică. Aprind o lumânare în faţa sfintei icoane a lui Iisus Hristos și îmi încredințez toată viaţa mea lui Hristos ca o pregătire pentru închinare. Timpul scurt pe care îl petrec în pridvor mă ajută să îmi întorc mintea de la cele ale lumii de afară la cele ale închinării cereşti dinăuntru.

Apoi intru în naos, în partea mare şi centrală a lăcaşului bisericii unde oamenii se adună pentru închinare. De jur împrejurul meu văd (pictate) fețele sfinte ale lui Hristos, a sfinţilor şi a îngerilor. Acesta este chipul Templului Evreiesc care avea imagini ale îngerilor, copacilor şi florilor reprezentate pe pereţi (1 Regi 6:29, 2 Cronici 3:5-7). În faţă de tot se afla un perete plin cu imagini sfinte (iconostasul). În mijlocul acestui perete se afla o intrare cu o uşă în ea. Peretele cu imagini este modelat după tiparul cortinei despărţitoare a Cortului Sfânt de Sfânta Sfintelor a Templului Evreiesc. (Ieşire 26: 31-33; 1 Regi 6: 31-35). În spatele acestui perete se afla altarul acolo unde se săvârşeşte Sfânta Euharistie. Întocmai asemeni înalţilor preoţi evrei care aduceau ofrandele în Sfânta Sfintelor în Templul din Ierusalim, aşa şi preoţii ortodocşi aduc jertfa duhovnicească a Trupului şi Sângelui lui Hristos pe Sfântul Altar. Altarul mai simbolizează şi Raiul, Grădina din Eden unde Adam şi Eva se bucurau de comuniunea profundă cu Dumnezeu înaintea căderii lor. Noi primim Sfânta Împărtăşanie înaintea altarului aducându-ne aminte de refacerea comuniunii noastre cu Dumnezeu prin moartea jertfelnică a lui Iisus pe cruce.

Închinarea ortodoxă urmează tiparul închinării cereşti. În partea a doua a Sfintei Liturghii, biserica cântă:

Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, Plin e cerul şi pământul de mărirea Ta. Osana intru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! Osana intru cei de sus!

Aceasta este o participare la închinarea cerească descrisă la Isaia 6:3 şi Apocalipsa 4:8. Pentru Biserica Ortodoxă acest moment al Sfintei Liturghii nu este chiar o imitaţie ci o participare la închinarea cerească.

Folosirea tămâiei este un alt mod prin care închinarea ortodoxă este modelată după închinarea cerească. Tămâia este în mare parte folosită în închinarea cerească. În viziunea lui despre Dumnezeu, Isaia descrie cum îngerii cântă: “Sfânt, Sfânt, Sfânt”, uşile se cutremură şi templul ceresc este umplut de tămâie (Isaia 6:4). Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsă descrie cum în Rai îngerii ţineau cupe de tămâie şi cum Templul ceresc era umplut cu fum de tămâie (Apocalipsa 5:8; 8: 3-4; 15:8).

Veşmintele purtate de preoţii ortodocşi sunt după modelul Vechiului Testament şi după prototipul ceresc. Întregul capitol 28 din Ieşire conţine instrucţiuni despre confecţionarea vesmintelor preoţeşti. În ceruri, Hristos şi îngerii poartă haine preoţeşti (Revelaţia 1:13, 15:6). Veşmintele sunt mai mult decât simple decoraţiuni, mai degrabă ele sunt menite să ilustreze demnitatea şi frumuseţea sfinţeniei care împodobeşte casa lui Dumnezeu.

Profeţiile Vechiului Testament despre slăvirea Ortodoxă

Slăvirea ortodoxă este mai mult decât o imitare a slăvirii practicate în Vechiul Testament. Este deasemeni o împlinire a profeţiilor Vechiului Testament. Profeţiile Vechiului Testament descriau pe lângă venirea lui Mesia şi închinarea adusă în Veacul Mesianic. În Cartea lui Maleahi este consemnată o profesie foarte interesantă:

“Căci, de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri”, zice Domnul Savaot.” (Maleahi 1:11)

Sintagma “de la răsăritul soarelui până la apusul lui” este un mod poetic de a spune de la est la vest – pretutindeni. Aici avem o profeţie cu privire la închinarea adusă lui Dumnezeu care mai înainte era delimitata de Ierusalim şi mai apoi pe urmă avea să devină universală. Acest lucru a fost confirmat de Iisus în discuţia pe care a purtat-o cu femeia samariteanca la fântână. Ca un răspuns la întrebarea femeii dacă Ierusalimul sau Muntele Garizim era locul adecvat pentru închinare (Ioan 4:19). Iisus a răspuns că în Veacul Mesianic adevărata închinare nu va depinde de locul de unde este adusă dar de închinarea la Dumnezeul Treimic. Afirmaţia Lui referitoare la închinarea adusă Tatălui în Duh (Duhul Sfânt) şi Adevăr (Iisus Hristos) (Ioan 4:23-24) învaţă că dreapta închinare este slăvirea adusă Treimii: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Ceea ce e de remarcat la profeţia lui Maleahi este referirea la tămâie. Pe când înainte tămâia era folosită numai în Templul din Ierusalim, în Veacul Mesianic tămâia este adusă de non-israeliți. Una dintre cele mai intense amintiri pe care mulţi participanţi o au la prima lor întâlnire cu slăvirea Ortodoxă este mireasma tămâiei. Tămâia este arsă în timpul fiecărei slujbe ortodoxe. În Biserica Romano-Catolică tămâia se foloseşte numai în timpul slujbelor Mari şi nu în majoritatea slujbelor. Majoritatea evangheliştilor şi penticostalilor nu folosesc tămâie deloc. Astfel, de fiecare dată când preotul ortodox tămâiază şi mireasma dulce umple biserica, omul simte o împlinire deplină a profeţiei lui Maleahi. Protestanţii se pot plânge de cât de ciudată este tămâia, însă ei ar trebui să realizeze că folosirea tămâiei reprezenta o parte integrantă a închinării în Vechiul Testament, fiind un factor important al unei închinări biblice autentice adusă în Veacul Mesianic.

Profeţia lui Maleahi referitoare la “ofrandele curate” face referire la Euharistie. Rabinii învăţau ca atunci când Mesia va veni, toate celelalte ofrande vor înceta cu excepţia uneia, Todah sau jertfa de mulţumire. Acest lucru s-a împlinit prin Taina Sfintei Euharistii, adică Cina cea de Taină pe care Hristos a avut-o cu ucenicii Lui când a mulţumit pentru pâine şi vin (Luca 22: 17-20). Cuvântul Euharistie vine din limba greacă, evcharisto care înseamnă “a mulţumi”. Afirmaţia lui Iisus referitoare la noul legământ însemna inaugurarea Veacului Mesianic de către Hristos. Euharistia aminteşte de moartea pe cruce a lui Hristos precum şi împărtăşirea de trupul şi sângele lui Hristos (1 Corinteni 10: 16-17).

Astfel, Euharistia – jertfa curata – este simbolul cheie al dreptei slăviri în Veacul Mesianic.

În ultimul capitol al Evreilor exista un verset ciudat pe care mulţi Evanghelişti şi Protestanţi îl trec cu vederea:

“Avem altar, de la care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului”. (Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei 13, 10;)

Ce spune Sfântul Apostol Pavel aici e că preoţii şi leviţii care slujesc Templului din Ierusalim nu pot avea acces la Împărtăşania Creştinilor. Euharistia este doar pentru cei ce îl mărturisesc pe Hristos ca Mesia cel făgăduit şi moartea Lui pe cruce ca şi ultimă jertfă a Paştelui. Referirea la altar ne informează că primii creştini au sărbătorit Euharistia pe altare reale și că aveau preoţi.

Protestanţii de azi au obiceiul de a numi altar – zona platformă unde stau pastorii și cântecele duhovniceşti – jertfă. Acest lucru implică o accentuată înțelegere spirituală a versetului 10, capitolul 13 din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei (eliminând înțelesul propriu, direct).

De asemeni, dacă luăm fraza “nu au dreptul să mănânce” doar ca înțeles spiritual (și nu la propriu), aceasta nu ar avea sens. În Biserica primară dacă cineva nu îl mărturisea pe Iisus ca fiind Hristos, atunci acela nu putea primi Împărtăşania. Protestanţii din ziua de azi primesc pe toată lumea şi nu fac nicio distincţie între cei credincioşi şi cei necredincioşi în cultul lor. Pe scurt, stilul cultului bisericii primare este radical diferit de cel al cultelor protestante care s-au descotorosit de altar şi de idea Euharistiei ca jertfa duhovnicească. Celor care susţin închinarea modernă, creştinul ortodox le poate răspunde: Noi avem un altar, al vostru unde e?

Un Evanghelist sau un charismatic care participă la o slujbă ortodoxă ar putea obiecta împotriva Împărtăşaniei pe temeiul că aceasta este o reprezentare a jertfei lui Hristos pe care a făcut-o o dată pentru totdeauna. În primul rând, acest argument este adus de dezbaterea Protestanţilor împotriva Catolicilor. Ortodoxia nu este acelaşi lucru cu Catolicismul. În al doilea rând, Euharistia ca şi re-prezentare a sângelui lui Hristos este contrară învăţăturii bisericii ortodoxe. În timpul Liturghiei preotul se roagă: “Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească̆ şi fă̆ră̆ de să̂nge”.

Pentru Apostolul Pavel, Euharistia era la fel de importantă ca mesajul evanghelic. Pe măsură ce mergea şi răsădea biserici în lung şi în latul Imperiului Roman, Pavel îi învăţa Vestea Bună despre Iisus Hristos şi cum să sărbătorească Euharistia. Acest lucru se vede în mesajul său: “Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă…” în 1Corinteni 11:23 pentru Euharistie şi în I Corinteni 15:3 despre Vestea Bună (Evanghelia). Expresia lui Pavel: “Ceea ce am primit de la Domnul…” se aseamănă cu cea din Ieşire 25:9 “exact după chipul pe care ţi-l voi arăta”. Sărbătorirea rară a Euharistiei la cultul Evanghelist şi Penticostal arata cât de mult s-au îndepărtat aceştia de închinarea din istoria Creştină.

Un alt semn profetic din Veacul Mesianic este preoţia. Ultimul capitol al lui Isaia conţine o profeţie despre timpul când cunoaşterea lui Iahve va deveni universală printre non-evrei şi când Dumnezeu va avea hirotoniţi preoţi non-evrei.

“Şi din ei voi lua preoţi şi leviţi, zice Domnul.” (Isaia 66:21)

O parte integrantă a acestei chemări este reprezentată de hirotonia non-evreilor ca preoţi. Acest lucru a fost înfăptuit când Iisus a dat marea împuternicire Apostolilor (Matei 28: 19-20). Pavel înţelegea lucrarea sa de evanghelizare ca pe o “slujire preoţească” (Romani 15:16). La Isaia întâlnim o altă profeție referitoare la rolul important al non-evreilor în rezidirea Israelului, înfăptuirea Noului Ierusalim, adică a Bisericii.

“Ei vor zidi pe vechile ruine, vor ridica dărâmăturile de altădată, vor reface cetăţile distruse, pustiite din neam în neam. Oameni de neam străin vor veni şi vă vor paşte turmele, feciori din alt neam vor fi plugarii şi vierii voştri. Şi voi, voi veţi fi numiţi preoţi ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului nostru. Bunătăţile popoarelor, voi le veţi mânca şi cu averile lor voi vă veţi mândri.” (Isaia 61: 4-6)

Profeţia lui Isaia poate fi interpretată ca o referinţă la întoarcerea Evreilor din Babilon în 538 î.Hr., dar faptul că non-evreii vor participa la actul de rezidire este un indiciu că profeţia se referă la venirea lui Hristos. La primul sinod al Bisericii, Sfântul Iacov, fratele vitreg al lui Iisus, citează de la profetul Amos argumentând acceptarea non-evreilor în Biserică:

După acestea Mă voi întoarce şi voi ridica iarăşi cortul cel căzut al lui David şi cele distruse ale lui iarăşi le voi zidi şi-l voi îndrepta, Ca să-L caute pe Domnul ceilalţi oameni şi toate neamurile peste care s-a chemat numele Meu asupra lor, zice Domnul, Cel ce a făcut acestea. Lui Dumnezeu Îi sunt cunoscute din veac lucrurile Lui. (Fapte 15: 16-17; Amos 9:11-12).

Cheia înţelegerii profeţiei lui Isaia despre preoţie este ca un preot nu e de sine stătător ci se afla într-un anumit context: templu, altar şi jertfă. Acest chip al preoţiei, templu şi jertfă se poate regăsi în 1 Petru 2:5:

“… Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.”

Apostolul Petru reiterează învăţătura potrivit căreia Biserica este “preoţie împărătească” (1 Petru 2:9). Acest lucru este remarcat în faptul că primii creştini săvârşeau Euharistia în mod obişnuit în fiecare primă zi a săptămânii, duminică. Creştinii primelor veacuri înţelegeau Euharistia ca pe o jertfă duhovnicească având preoţi ce îi păstoreau în cele ale cultului. Astăzi, după 2000 de ani, Biserica Ortodoxă are încă preoţi care stau înaintea altarului aducând jertfa euharistică. Închinarea modernă nu are niciuna dintre acestea. Astfel că versetul lui Isaia 61:6 se împlineşte în închinarea Ortodoxă şi nu în cea modernă.

Protestanţii pot aduce obiecţii Bisericii Ortodoxe în legătură cu existenţa preoţilor pe motiv că datorită lui Hristos, omul nu mai are nevoie de cineva care să slujească drept mediator între Dumnezeu şi om. Obiecţia lor are la bază neînţelegerea naturii închinării ortodoxe şi funcţia preotului. Practic, rolul preotului este de a conduce credincioşii în actul închinării. Dacă cineva ascultă cu atenţie ecteniile, îşi poate da seama că preotul se adresează credincioşilor Încă ne rugăm Domnului pentru… iar credincioşii răspund cu Doamne miluieşte. Cu alte cuvinte, credincioşii se roagă cu preotul şi nu prin preot. De fapt, în Ortodoxie preotul nu poate începe Sfânta Liturghie dacă mirenii nu sunt prezenţi. Acest fapt are la baza înţelegerea Bisericii Ortodoxe despre preoţie care rezidă în întreaga biserică şi nu numai în clerul hirotonit. Participarea credincioşilor este la fel de importantă pentru o dreaptă închinare pe cât este de important clerul. Acest lucru se observă în cuvântul “Liturghie” care vine din grecescul leitourgeia care în termini creştineşti se referă la închinare iar în lumea antică se referea la “serviciul public”. Iisus Hristos este Mijlocitorul nostru iar slujirea lui este exercitată prin poziţia Lui de Mare Arhiereu. Acest lucru înseamnă că este absolut necesar ca noi să participăm la Sfânta Liturghie şi să lăsăm ale noastre deoparte.

Protestanţii fac referire la Epistola întâi a lui Petru 2:5 ca o renegare a preoţiei. Aceasta referire amintită mai sus se bazează pe o motivaţie ilogică, din moment ce toţi suntem preoţi, atunci nimeni nu e preot. Aceasta interpretare protestantă a versetului 1Petru 2:5 a rezultat în biserici fără preoţi şi altare. Istoria ecleziastică a recunoscut rolul diaconilor, preoţilor şi episcopilor. Practica de hirotonie a clerului îşi are rădăcinile în Biserica Noului Testament. Citim la Fapte 1:20 ca:

“Şi slujirea lui s-o ia altul” (deasemeni 1 Timotei 5: 17-22; 2 Timotei 2:2).

Pe când Creştinismul a avut de mai bine de o mie de ani preoţi care aduceau jertfa euharistică pe altare, după 1500 de ani s-a desprins o nouă formă de închinare creştină care renegat preoţia şi a înlăturat altarele din lăcașele de cult.

Oricine compară închinarea ortodoxă cu cea modernă va fi izbit de cât de bibilică este închinarea Ortodoxă şi cât de departe este închinarea modernă de chipul celei din Vechiul Testament. Dacă luăm în considerare profeţiile Vechiului testament, semnificaţia slujirii liturgice în Ortodoxie devine din ce în ce mai obligatorie. Închinarea Ortodoxă urmează chipul celei din Vechiul Testament şi reprezintă împlinirea profeţiilor Vechiului Testament. Aceasta este închinarea pe care Dumnezeu o doreşte astăzi şi în veac.

A fost închinarea din Vechiul Testament desfiinţată?

Abordarea protestant-evanghelistă asupra închinării pare a fi bazată pe prezumţia cum că Iisus ar fi anulat Vechiul Testament. Din cauza acestui fapt evangheliştii ignoră învăţătura Vechiului Testament despre închinare din cortul sfânt şi se concentrează pe poruncile din Noul Testament referitoare la modul de slăvire al lui Dumnezeu. Insuficiența pasajelor din Noul Testament referitoare la slăvire a fost luată drept temelie pentru orice ar avea a face cu închinarea. Aceasta prezumţie este falsă. Iisus ne-a lămurit că El nu a venit pentru a desfiinţa Vechiul Legământ ci a venit pentru a-l împlini:

„Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5:17)

Cercetarea scripturilor arată aderarea lui Iisus la chipul închinării din Vechiul Testament. Iisus participă la slujbele din sinagogă (Marcu 1:21; Marcu 3:1; Marcu 6:2). Deasemeni Îl vedem la marile sărbători evreieşti din templu: Paștile (Luca 2:41), Sărbătoarea Templului (Ioan 7: 1-13) şi Paștile (Matei 26:18; Marcu 14:14; Luca 22: 7-11). Precum evreii de-a lungul istoriei, Iisus considera mesele de Paşti drept cele mai importante de-a lungul anului. Iisus le-a spus ucenicilor: “Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea” (Luca 22:15).

În episodul vindecării leproşilor, găsim o afirmaţie referitoare la închinarea din templul evreiesc. După ce i-a vindecat, Iisus i-a poruncit:

“Ci mergi, arată-te preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.” (Marcu 1:44; Matei 8:4).

Aici îl vedem pe Iisus mărturisind: 1) Legea Mozaică; 2) Preoţia aronică; 3) aducerea de ofrande la templu. Nu îl vedem nicăieri pe Iisus sau pe apostoli că desconsider[ Templul din Ierusalim sau chipurile de închinare ale evreilor; mai degrabă găsim indicii de afirmare a chipului de închinare evreiesc.

Deasemenea, îi vedem pe apostolii lui Iisus continuând chipul de închinare din Vechiul Testament. După pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, primii creştinii s-au întâlnit în curţile templului (Fapte 2:36). Curtea Templului era un punct de referinţă pentru primii creştini (Fapte 5:20). Apostolii propovăduiau Vestea Bună în speranţa că evreii Îl vor accepta pe Iisus ca fiind Mesia. La fel de important, îi vedem bazându-se pe ritualurile de rugăciune ale evreilor. Acest lucru se poate vedea în fapt în Faptele Apostolilor 2:42 („stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”). Vedem că Pavel, ca şi Iisus, se duce la sinagogă (Fapte 13:5, 14; 14:1; 17:2; 19:8). Chiar şi după ce Pavel a devenit creştin, el a continuat acest obicei de a participa la slujbele din sinagogă: “Şi după obiceiul său, Pavel a intrat la ei…” (Fapte 17:2).

Ucenicii lui Hristos manifestau acelaşi respect şi pentru templul din Ierusalim. Citim în Fapte 3:1 ca Petru şi Ioan participau la slujbele de rugăciune oficiate în templul din Ierusalim. În mărturia lui data evreilor, Pavel reaminteşte despre cum Dumnezeu îi vorbise în timp ce se afla în Templul din Ierusalim la rugăciune (Fapte 22, 17). Consideraţia lui Pavel şi celorlalţi apostoli faţă de templul din Ierusalim poate fi observată în:

1. dorinţa vie a lui Pavel de a participa la slujbele Cincizecimii în Ierusalim (Fapte 20:16),

2. Apostolii din Ierusalim îl îndemnau pe Pavel să ia parte la ritualurile de curăţire pentru a-şi arăta loialitatea faţă de Tora (21: 22-25) şi

3. participarea lui Pavel la ceremoniile din templu (Fapte 21:26).

Pe când evangheliştii presupun o discontinuitate crasă între Vechiul şi Noul Testament, Biserica Ortodoxă vede o continuitate puternică între cele două. Presupunerea evangheliştilor de discontinuitate clară între Vechiul şi Noul Testament i-a condus la ignorarea învăţăturilor din Vechiului Testament cu privire la închinare. Aceasta desconsiderare a Vechiului Testament este asemănătoare cu erezia timpurie a Marcionismului. Închinarea proprie creştinismului ortodox se bazează pe o continuitate radicală. Așa cum Iisus Hristos, Mesia, evreul, a luat formele iudaice de închinare și le-a umplut de sens și conținut, asemenea închinarea ortodoxă a luat sinagoga evreiască şi închinarea din Templu şi le-a făcut Hristo-centriste.

De unde vine închinarea modernă?

Forma clasică a Liturghiei creştine consta în două părţi: liturghia cuvântului şi liturghia euharistică. Aceasta a fost modul în care toţi creştinii aduceau slavă lui Dumnezeu până la reforma protestantă din anii 1500 când Martin Luther şi adepţii lui s-au revoltat împotriva Catolicismului Papal de la Roma. Trebuie luat în seamă că de-a lungul anilor papa a introdus schimbări precum Filioque şi dogma trans-substanțialității, fapt ce a avut drept rezultat îndepărtarea închinării Romano-Catolice de Biserica primară. Protestanţii reformaţi au căutat să reformeze biserica însă rezultatul nu a fost o întoarcere la chipul istoric de închinare. Învăţătura protestantă “numai Biblia” (sola Scriptura) a rezultat în predică iar aceasta devenit centrul chipului lor de aduce închinare. Preoţii au fost înlocuiţi de interpreţi ai Bibliei iar altarul a fost înlocuit cu un podium. Acest fapt a marcat o ruptură decisivă de vechea formă de închinare creştină.

Însă aceasta ruptură de vechea închinare nu s-a oprit aici. La începutul anilor 1800 o nouă formă de închinare mai emotiva şi expresivă a luat naştere la frontiera americană. Mai târziu, la începutul anilor 1900, s-a desprins Penticostalismul cu accentuarea lor pe botezul în Duhul Sfânt, vorbirea în limbi şi alte manifestări harismatice. În timp ce Protestantismul insista pe cântări sobre şi citirea Bibliei în mod raţional, penticostalii se axau pe închinarea extatică şi experienţa Duhului Sfânt. Penticostalii au fost pentru mult timp retrogradaţi la marginea protestantismului şi erau luaţi în râs ca fiind “roller-ii sfinţi”. Mai târziu în anii ’50, penticostalismul a început să dea iama prin ramura principală a protestanţilor iar în ani ’60 prin cea a Romano-Catolicilor. Această mişcare mai puţin manifestată şi mai sofisticată din punct de vedere teologic a devenit cunoscută ca renaşterea harismatică.

Penticostalismul este doar una dintre cele trei mişcări care au transformat protestantismul american în mod radical în a doua jumătate a secolului 20. La fel de influentă ca şi protestantismul a fost muzică pop răspândită de trupe de muzică precum Beatles. Cultura pop a anilor ’60 a modelat profund valorile şi perspectivele generaţiei apărute după al doilea război mondial. Între slujbele mai tradiţionale ale bisericii care aveau la baza orga sau pianul şi imnuri tradiţionale şi cele ale bisericii mai contemporane care includeau chitări şi cântece de slava mai simpliste şi captivante a apărut o gaură culturală care s-a tot lărgit. Multe biserici s-au rupt ca urmare a “războiului de închinare” – imne şi orgi versus trupe slăvitoare şi cântece de laudă.

Al treilea factor influent a fost mișcarea de creștere a numărului de biserici. Deşi mai puţin perceptibil de ochii celor din jur, totuşi acest lucru a influenţat felul de percepţie şi de conducere a bisericii multor pastori. Mișcarea de creștere a numărului de biserici a condus la analiză de piaţă şi tehnici de afaceri pentru modul cum era condusă o biserică. Prin introducerea conceptului de găsire a unei „biserici prietenoase”, închinarea bisericească a trecut de la lămurirea / catehizarea credincioşilor la evanghelizarea celor dinafară. Creşterea numerică era văzută ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Acest lucru era exemplificat de mega biserici pline de mii de închinători entuziaşti. Totuşi în ciuda intenţiilor bune ale intensificării mişcării bisericeşti au fost introduse câteva denaturări grave. Lauda adusă lui Dumnezeu devenise un spectacol duhovnicesc. Predicile despre interpretarea Scripturii au trecut la selectarea din Biblie a versetelor care susţineau învăţături despre cum să trăim o viaţă împlinită. În căutarea lor de a adapta mesajul creştin la non-creștini, mulţi păstori au simplificat mesajul lor, fapt ce avut drept consecinţă că mulţi dintre membrii aveau foarte puţin habar de esenţa învățăturii creștine. La fel de deranjant a fost faptul că multe biserici deveniseră maşini duhovniceşti bazate mai mult pe tehnici organizaţionale, tehnologie avansată şi psihologie socială decât pe harul Duhului Sfânt.

Pe scurt, creştinismul protestant a fost supus unui proces de dezrădăcinare ca urmare a influenţei penticostalismului, a închinării creştine moderne şi a intensificării mişcării bisericeşti. Ca urmare a acestui proces de defrişare, evanghelismul devenise fără niciun fundament. Procesul de dezrădăcinare al închinării evanghelice a creat o portiţă pentru multe învăţături şi stiluri noi de închinare. S-au adunat multe grupuri periferice cu practici ciudate de închinare precum impresari în Duhul Sfânt, râsul sfânt, învăţătura cuvântului de credinţă, rugăciunea din mers etc. Unii pot crede că aceste noi forme de închinare pot prevesti o renaştere duhovnicească măreaţă care va acapara lumea însă poate fi şi un semn de prăbuşire duhovnicească a creştinismului protestant.

Ce ar crede Sfântul Apostol Pavel?

Dacă Sfântul Apostol Pavel ar veni la o Liturghie Ortodoxă, ar recunoaşte imediat unde era – în biserica creştină. Cheia revelatoare ar fi Euharistia. Asta pentru că Euharistia este centrul slujirii creştine. În zilele următoare pogorârii Duhului Sfânt la Cincizecime, creştinii începuturilor se întâlneau în case şi sărbătoreau “frângerea pâinii” (Euharistia). Pavel a primit chemarea misionară în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii (Fapte 13:2). El a înfăptuit săvârșirea Euharistiei ca şi parte cheie a mesajului său către biserica din Corint. (1 Corinteni 11:23).

Dacă Pavel ar fi mers la o slujbă protestantă cu cântări şi imnuri de laudă, citirea scripturii şi predicile lungi ar fi crezut că participă la o slujbă religioasă apropiată de sinagogile evreieşti. Poate nu ar fi avut prea multe probleme să accepte că poate fi vorba despre o slujbă în genul creştin, deşi e posibil să fi întrebat despre înţelegerea acestora despre Euharistie. În orice caz, dacă Apostolul Pavel ar fi intrat într-o mega biserică cu formaţii slăvitoare cu o rutină de închinare elaborată, ar crede cel mai probabil că se afla la o piesă de teatru grecească şi s-ar îndoi deplin de faptul că se afla la o slujbă creştină. Dacă Apostolul Pavel ar merge la o slujbă penticostală ar crede probabil că a nimerit la un cult păgân misterios care nu are nimic a face cu închinarea creştină.

De ce închinarea Ortodoxă?

Un om neortodox ar putea întreba: Ce îi pasă lui Dumnezeu cum Îl slăvim noi? O întrebare mai bună ar putea fi: Ce ne învaţă Biblia despre cum să ne închinăm? Ne învaţă Biblia că lui Dumnezeu Îi pasă de cum Îl slăvim? Răspunsul este că da, lui Dumnezeu Îi pasă de cum Îl slăvim. Citim la 1 Petru 2:5:

“Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bineplăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.”

Această grijă pentru o dreaptă slăvire ne duce înapoi până la Levitic 19:5:

“De veţi aduce Domnului jertfă de izbăvire, să o aduceţi de bunăvoie”.

Din moment ce suntem instruiţi să aducem jertfe “de bunăvoie”, acest lucru implică şi faptul că am putea aduce o închinăciune nepotrivită respinsă de Dumnezeu. Vedem acest lucru la Geneza 4:3-5 când Abel şi Cain aduc jertfa lui Iahve, şi una a fost primită şi cealaltă respinsă. Se poate citi şi în Levitic 10: 1-3. Când fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu au murit pentru că au adus foc străin lui Iahve. În 3 Regi 13: 8-10, Uza, un non-Levit, a murit pentru că atins chivotul legii pe care numai Leviţii aveau voie să-l atingă (3 Regi 15: 11-15, Numerii 4:15). În 4 Regi 26: 16-20, regele Uza căuta să îi ofere tămâie lui Iahve, ceva ce numai preoţii aveau voie să ofere şi prin urmare a îndurat pedeapsa divină. Aşadar, exista consecinţe pentru o cei ce nu aduc o dreaptă slăvire. În zilele acestea consecinţele unei slăviri greşite sunt mai puţin dramatice. A oferi o închinare greşită înseamnă să fii în afara Bisericii Ortodoxe şi să nu poţi primi Împărtăşania.

Dacă mântuirea este legată de o legătură corectă cu Dumnezeu atunci închinarea joacă un rol important în stabilirea unei relaţii corecte cu El. Înainte de cădere, Adam şi Eva se bucurau de o comuniune directă cu Dumnezeu; după cădere s-au îndepărtat de Dumnezeu iar omenirea a îndurat această consecinţă. Dumnezeu a lucrat de-a lungul istoriei omenirii pentru a ne reconecta cu El. Această lucrare de restabilire a legăturii cu el a atins apogeul prin venirea lui Hristos (Evrei 1: 1-2). Cel ce a scris cartea evreilor insistă că Iisus Hristos este Marele Preot al Noului Legământ (5:7-10; 9: 9-14) şi ca urmare a morţii Lui pe cruce noi avem posibilitatea să intrăm în Sfânta Sfintelor (Evrei 10: 19-25) şi să dobândim un loc în slava cerească (Evrei 12: 22-24). În Apocalipsă capitolul 7 există o descriere a adunării evreilor şi non-evreilor în slava adusă înaintea Tronului lui Dumnezeu.

Destinul nostru cel mai fericit nu este acela de a deveni experţi în Biblie ci de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Acest lucru poate fi observat în neobişnuitul verset din Ieşire 24:11: “… au văzut pe Dumnezeu, apoi au mâncat şi au băut”. În timpurile străvechi, după ce legământul a fost pecetluit, conducătorul şi supuşii lui au stat jos pentru a lua masa împreună. A mânca împreună este un semn de apropiere şi a vieţii lor comune împreună. Acest verset se împlineşte în Liturghie când ne hrănim din trupul şi sângele lui Hristos în Taina Euharistiei (Ioan 6:53-56). Slăvirea cerească descrisă în Apocalipsă nu se află într-un viitor îndepărtat, ea poate fi trăită Duminică în timpul Litughiei într-o biserică Ortodoxă. În Apocalipsă 22:3 citim:

Nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui Îi vor sluji Lui / Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor.

Cuvântul grecesc “a sluji” poate fi tradus şi ca “a slăvi”. Precum stăm şi aducem slava cu faţa la altar, vedem Tronul lui Dumnezeu; acest lucru pentru că altarul, ca şi chivotul legii este locul unde prezenţa lui Dumnezeu sălăşluieşte. Sintagma: Îl vom vedea pe Dumnezeu “faţă către față” îşi găseşte împlinirea când stăm cu faţa la altar uitându-ne la Icoana lui Hristos Pantocrator (Atotţiitorul). Icoana reprezintă mai mult decât o imagine religioasă, ea este deasemenea o fereastră către Împărăţia cerurilor. Fiecare creştin ortodox are o pecete duhovnicească pe frunte ca un semn al apartenenţei lor la Hristos.

Prin urmare, nu slăvirea Ortodoxă este aşa de ciudată şi diferită ci slăvirea din ziua de azi. Închinarea ortodoxă pare doar a fi ciudată pentru că ea nu aparţine de lumea aceasta. Ea este parte a slăvirii din Împărăţia veşnică. Noi ca şi creştini ortodocşi trebuie să apreciem darurile prețioase pe care Dumnezeu ni le-a dat prin Sfânta Liturghie. Ar trebui să devenim arzători în rugăciunile noastre şi în devotamentul nostru în a-I urma lui Dumnezeu şi Mântuitorului Iisus Hristos. Trebuie să recunoaștem că mare parte din față de închinarea contemporană vine din faptul că aceasta a luat tot ce lumea aceasta avea mai frumos de oferit dar făcând asta, a abandonat Ortodoxia, sau dreapta slăvire pe care Dumnezeu o cere de la noi. Cel mai bun răspuns pe care un creştin ortodox îl poate da unei invitaţie a unui închinător modern este tot o invitație la o slujbă ortodoxă, zicând: “Vino şi vezi!”. Mulţi oameni din ziua de azi nu ştiu prea multe despre Dumnezeiasca Liturghie Ortodoxă şi sunt însetaţi de o experiență a închinării în Adevăr. Au nevoie de cineva care să-i invite şi să fie gata să le explice de ce Liturghia Ortodoxă este dreaptă slăvire învățată în Biblie.

Autor: Pr. Robert Arakaki administrează site-ul OrthodoxBridge.com, “un loc de întâlnire pentru ortodocși, evangheliști și reformați”. Părintele slujește la Biserica „Sf. Împărați Constantin și Elena din Honolulu, Hawaii”

Traducere: Ana-Maria Beatrice