Încrederea „peste-limită” în noi înşine nu este un principiu matur, este o capcană.
Totul a început de la o întrebare: Încrederea în mine sau încrederea în Dumnezeu mă face omul pe care mi-l doresc? O lungă meditaţie s-a transformat într-un răspuns…
Oamenilor care au clădit viaţa prosperă cu încredere deplină în forţele lor, li se amprentează în gândire, vidul. Se simt pierduţi când ratează o ocazie, disperă când planurile nu se finalizează după placul lor, sunt furioşi pe cei din jur neglijându-şi propria contribuţie, indică modele perisabile, ne formează un ideal care, nici măcar aşa ipotetic nu e convingător.
Oamenii cu încredere totală în ei înşişi sunt toate persoanele triste care merg cu noi pe aceeaşi parte a străzii. Afirmaţia conform căreia omul cu lipsă de încredere în el este o persoană slabă, se dovedeşte a fi un mit. Drept urmare, ar trebui o formulare adecvată: „Cei slabi au o problemă cu încrederea în Dumnezeu”.
Adulţi sunt din ce în ce mai preocupaţi de conceptul „încredere”. Maturitatea nu garantează statornicia. Maturitatea poate deveni habotnică mai ales când îndepărtează limitele cu care am fost învăţaţi până atunci. Încrederea „peste-limită” în noi înşine nu este un principiu matur, demn de însuşit. Este o capcană.
De câte ori nu am avut aşteptări de la noi înşine, vise în care ne vedeam „laureaţi” ai propriului crez, dorinţe pentru care munceam din greu să le satisfacem, iar finalitatea lor, acel „contur” care ne făcea să le abandonăm, îl descopeream inexistent? De câte ori nu ne-am învinovăţit, ne-am simţit neputincioşi, dezamăgiţi de noi înşine, într-un cuvânt – slabi?
Cei care ne sunt alături nu ne oferă nici ei garanţii. Lumea interioară a fiecăruia intră astfel în declin.
Azi trăim într-o „derivă” vizibilă de la starea de „Fii ai Lui Dumnezeu”. Când alegem încrederea în noi şi nu în puterea Celui de Sus, Singurul care poate „să pună în mişcare gândurile”, ne dezumanizăm.
Vrem atât de mult deseori să atingem cerul cu coroana ca să fim priviţi ca zei, ca modele, cu toate că ochii celorlalţi nu sunt învăţaţi să ne observe astfel.
Măcar o dată în viaţă, fiecare încercăm imposibilul.Transformăm rolul nostru în scop şi nu în mijloc.
Oamenii sunt incapabili să reţină lecţia dacă a fost predată o singură dată. De aceea, nenorociri se întâmplă la fiecare pas pentru ca noi să fim atenţi.
Ce Îi încredinţezi Lui Dumnezeu nu pierzi niciodată!!! Ce îţi însuşeşti, la un moment dat, îţi va deveni inutil.
Nu mi-am propus să indic o cale care să asigure succesul lăuntric, şi spun lăuntric fiindcă acolo se dau valori învingerii şi înfrângerii crezului uman. Tot ce pot pretinde este să experimentaţi! Să nu ne pierdem niciodată curiozitatea aceea pură a copilului de a descoperi „adevărata poveste”, care să conteze la orice vârstă, să nu se mintă pentru a deveni „liber”.
Putem din orice clipă să ne transformăm în altcineva- dintr-o persoană care primea palmele încrederii desăvârşite în sine – în fiinţa care nu-L va pierde niciodată pe Dătătorul încrederii. Nu ne putem ajuta singuri deoarece puterea nu este în noi. În noi sunt doar căile prin care Dumnezeu dăinuieşte. Să nu ne închipuim că suntem atât de puternici doar fiindcă am fost creaţi ca şi instrumente ale Duhului. Nu închideţi calea prin care Hristos leagă suflet de suflet!
Ar fi tristă o lume în care toţi pretind că sunt conducători, iar calea (inima) s-ar închide. Obişnuiţi-vă cu gândul că nu putem trece peste liberul arbitru al nimănui şi, fie că acceptăm sau nu, omul care se încrede în Hristos este realul câştigător, pe care, rareori se va oferi cineva să-l recunoască.
Cu drag, Alina!
Tony
martie 4, 2010 @ 4:51 pm
Dumnezeu este intru toate si fara El nimic nu putem sa facem. Fie numele domnului laudat de acum si pana-n veac
Daniel
martie 4, 2010 @ 10:48 pm
Foarte frumos Alina iti doresc ca bunul Dumnezeu sa iti ofere Sanatatea Pacea si Linistea Lui 🙂 Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu Miluieste-ne pe noi oamenii si tinerii si batranii ca suntem pacatosi si nu suntem demnii de a ta Marita Rastgnire si de al tau Sfant Trup si Sange
raluca
aprilie 23, 2010 @ 12:43 pm
am fost mereu o fata fara incredere in mine. daca rascolesc mai bine in amintiri imi dau seama ca nu am fost mereu asa. schimbarea s-a produs cam de la varsta de 11 ani cand am inceput sa-mi cenzurez vocabularul, comportamentul vulcanic, firea sangvinica din dorinta de a nu-i mai supara pe cei din jur. nu stiu cat din increderea mea era pusa in ajutorul lui Dumnezeu, pe care incercam sa-l caut mereu, si cat in ajutorul oamenilor. cei derep insa ca am devenit o persoana anxioasa, care tine mai mult la parerea celor din jur, decat la propria parere, modul cum ma califica apropiati are efect deplin asupra starii mele de spirit. iar acum cer un sfat: poti sa slujesti faptura Domnului, punandu-ti inceredrea in Dumnezeu, fara sa-ti fie afectat respectul fata de sine? unde am gresit?
Saurian
aprilie 23, 2010 @ 1:46 pm
Din ce spui mi se pare că problema ta a fost că ai încercat să renunţi la părerile tale. Adică poţi să îţi expui părerile în modalităţi paşnice iar dacă ceilalţi nu sunt de acord cu tine asta nu înseamnă că trebuie să renunţi la părerile tale. Oricum e greu din puţinul spus de tine să îşi dea seama cineva unde ai greşit.
omp
aprilie 23, 2010 @ 1:55 pm
ideal ar fi sa ajungem precum un dulap sau un mormant la parerile celorlalti: daca lovesti dulapul cu o minge sau daca strigi la un mormant, nu „zice” nimic… sa fim neafectati de laudele sau ocarile celorlalti, avand incredere deplina doar in ajutorul divin. Oamenii, mai devreme sau mai tarziu ne vor dezamagi intr-un fel sau altul… si noi ii putem dezamagi … important e sa iertam si sa ne punem nadejdea mereu in Cel Care nu ne va dezamaji niciodata! A renunta la propria parere in favoarea parerii celuilalt, nu-i un semn rau…din contra…
Respectul de sine (d.p.d.v. ortodox):
– implica recunoastrerea si pretuirea vredniciei cu care Dumnezeu ne-a inzestrat mai mult decat pe toate celelalte fapturi, de a fi creati dupa chipul Sau şi chemati la fericirea, viata vesnica.
– se arata prin: ferirea de faptele ce intuneca, injosesc chipul divin din noi, savarsirea de fapte care ne conduc spre asemanarea cu Dumnezeu si pastrarea cinstei sau numelui bun (mai de pret ca bogatia) .
Elena
aprilie 23, 2010 @ 2:03 pm
Cand esti cu adevarat un slujitor a lui Dumnezeu, adica unul sincer, esti puternic, si celor din jur le pari ori mandru – ceea ce e pacat – ori prea sigur pe tine, ceea ce iar nu este prea bine, cand de fapt crestinul adevarat este sigur doar pe Dumnezeu, si pe el nu, pentru ca poate cadea repede in inselare ispitit fiind de cel rau.
Si ca sa raspund la intrebarea din finalul comentariului anterior, as zice ca fiind un bun ascultator de Dumnezeu, nu te mai gandesti la tine, decat ca la un pacatos, care poate ca nici nu meriti sa stai la rugaciune in fata Lui, de nevrednic ce esti; dar prin marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi, ne asezam la rugaciune, mai primim si cate o lacrima de la El si pentru El, si mergem inainte cum mai putem, dar in ascultare de Domnul, ca vremurile sunt foarte grele, si nu mai asteapta Domnul de la noi atata de mult cat dadeau sfintii din primele veacuri crestine, cei din prigoanele cele mari, sangeroase; dar Domnul stie ca nici prigoanele de acuma nu sunt usor de indurat, cand cel rau lucreaza atat de perfid, ca trebuie sa fii foarte bine ancorat in Dumnezeu, ca sa nu cazi din ispita in ispita, ca in cate una tot mai cazi, si din ce in ce mai grea, precum iti este si puterea care ti-a dat-o Domnul; la fel si incercarile devin din ce in ce mai grele; dar, SA NU NE LASAM !
Saurian
aprilie 23, 2010 @ 2:25 pm
omp şi Elena fără supărare dar concret fata a întrebat unde a greşit. Deci asta era ultima întrebare iar penultima era legată de problema asta.
omp
aprilie 23, 2010 @ 4:09 pm
se prea poate ca uneori parerile noastre despre sine sa nu coincida mereu cu cele ale semenilor (mai ales cand ale lor nu-s atat de bune fata de ale noastre!!!)… daca ei se impun intr-un anumit mod cu aceste pareri asupra noastra, s-ar putea ca orgoliul nostru sa aibe de suferit, mai ales daca – launtric – nu prea acceptam direct acele pareri, ci doar din complezenta, din a face pe placul celuilalt… poate de aceea apare si anxietatea….Bine ar fi sa ajungem sa lasam de la noi, din tot sufletul, si launtric, sa nu ramanem cu nici un fel de frustrari, sa fim deci SINCERI… respectul de sine n-are nimic de a face cu hranirea orgoliului propriu, din contra trebuie sa mearga mana in mana cu SMERENIA adevarata, nu cea falsa, afisata, pentru a placea celor din jur, ci pentru a place doar lui Dumnezeu…
Poate ca un anumit mod brutal de a ne expune parerea despre cineva, il poate rani, mai ales in perioada atat de sensibila de trecere la a adolescenta… Nu cred ca Raluca a gresit cu ceva. A fost, poate, doar o victima a unei „sinceritati brutale”, lipsite de tact din partea celor pe care ea si-i alesese ca modele… La 11 ani sufletul copilului e foarte delicat. E nevoie de multa grija in felul cum incercam sa-i apropiem pe cei care trec in criza despartirii de copilarie…
raluca
aprilie 27, 2010 @ 3:29 pm
va multumesc tuturor celor care mi-ati raspuns la intrebare! facand abstractie de propria persoana si urmarind dialogul vostru, cred ca am aflat raspunsul…din putina traire duhovniceasca am facut o mare confuzie: facandu-le pe plac celor din jurul meu, nu sincer (ci doar pentru a fi apreciata, asa cum era una din colegele mele de clasa, o fire evlavioasa, fiica de preot, plapanda, modelul meu la varsta de 11 ani), am ajuns sa cred ca o masca este mai autentica decat mine…de aici consecintele care s-au rasfrant de-a lungul anilor asupra personalitatii mele. astazi am inca o data varsta pe care o aveam atunci si am aflat ca nu exista mai mare binecuvantare ca aceea de a fi tu insuti! Domnul sa va aiba in grija S-a >:D<
gabriela tudor
mai 25, 2010 @ 2:28 pm
Foarte bun articolul si ai pus deseori punctul pe I. Felicitari! As avea de adaugat opinia personala si anume ca si cei puternici (ca statut social si situatie financiara, vorbind) au o problema cu increderea in Dumnezeu. Pentru cea mai mare parte din ei, Dumnezeu nu este in ecuatia obtinerii si pastrarii puterii. Si aici apare marea problema,a mandriei. Mandria e cel mai mare pericol – sa crezi ca esti atat de capabil incat sa nu simti ca ai nevoie de Dumnezeu. Mandria l-a trimis pe lucifer in iad, mandria ne tine si pe noi departe de Biserica si, in cele din urma, de Dumnezeu si de increderea in El. Tendinta omului, in general,este a ucenicului care incearca sa-si depaseasca mentorul. Doar ca multi dintre noi nu intelegem ca nimic nu putem face fara Dumnezeu. Sau daca reusim sa obtinem lucruri marunte, usor poate, nici macar nu ne mai bucuram de ele. Pentru ca si Bucuria e de la Dumnezeu. Pe scurt…Nimic nu este mai mare decat omul cu Dumnezeu, si nimic mai mic decat omul fara Dumnezeu!