Haideţi să ne încurajăm unii pe alţii spre iubirea aproapelui!
Încotro ne îndreptăm? Nu mai avem încredere în oameni. Suntem sfătuiţi să nu avem, să ne ferim de cei pe care nu îi cunoaştem, să nu le dăm nicio atenţie.
Ori, dacă noi nu avem încredere în oameni, oare se poate spune că avem încredere în Dumnezeu? Oare, dacă am avea încredere în El, dacă ne-am lăsa vieţile şi sufletele în mâinile Lui, oare nu am fi fără nicio frică? Probabil am ajuta necondiţionat pe oricine, fără să ne gândim că e periculos. Fără să ne pese că nu cunoaştem acea persoană i-am oferi casa, hainele şi masa noastre. Cine mai face asta? Cine are curajul să aibă încredere într-un necunoscut? Şi apoi, când în sfârşit ne luăm inima în dinţi şi îndrăznim să oferim o fărâmă de ajutor, chiar atunci apar reproşurile: dar cum de ai avut încredere în el? Dar de ce l-ai ajutat dacă nu îl cunoşteai şi dacă nu ţi-a cerut el, personal, asta? Şi aşa, până şi cei mai curajoşi se simt dezamăgiţi uneori şi poate asta conduce la renunţare.
Oare ne-am gândit la asta până acum? Dacă au fost oameni care au renunţat din cauza noastră? Oare nu noi vom fi vinovaţi în faţa Lui Dumnezeu? De câte ori am închis ochii zicându-ne că nu noi trebuie să luăm atitudine, nu noi trebuie să ajutăm, nu noi?
Dacă trebuie să ne iubim aproapele ca pe noi înşine, de ce nu avem curaj şi încredere? Oare suntem laşi? Oare ne-am pierdut îndrăzneala sau nu am avut-o niciodată?
Haideţi să ne oprim puţin în loc, haideţi să ne întoarcem către noi şi să ne întrebăm. Haideţi să ne încurajăm unii pe alţii! Haideţi să împrăştiem în jurul nostru iubire şi bucurie!
(Diana Cârstea)
