Îndelung pătimitorul Constantin Oprişan, în chinurie iadului de la Piteşti
Deodată ne-am pomenit că se dă uşa la o parte şi în cameră se îngrămădesc nişte arătări. Desculți şi cu trăistutele în brațe, priveau terorizaţi la noi şi la ordinea din cameră. În urma lor, a intrat păşind măsurat domnul Țurcanu! Se făcuse linişte ca în aşteptarea unei sentințe. Cei mai mulţi dintre noii sosiți arătau a fi mai în vârstă decât noi. Țurcanu, după ce i-a tot mutat între ei, s-a adresat celui din extrema dreaptă a rândului: „Ce mai faci Costache?” La care acela a schitat un gest care ar fi trebuit să însemne: „După cum vezi!”
Şeful cel mare i-a arătat locul ce i-l „rezervase”. Primul pe prici, de la fereastră! Dar şi de lângă tinetă! Alături, l-a îmbrâncit pe altul cam de aceeaşi statură: „Treci şi tu Şura lângă el.”La fel i-a sucit şi i-a schimbat între ei şi pe ceilalţi.
Abia l-am recunoscut pe Cornel, partizanul: „Ce-ai păţit, măi?” l-a întrebat Țurcanu, care l-a răsucit către noi. „Îl mai recunoaşteţi?”
Ăsta să fie Pop Cornel? Devenise umbra celui pe care-l ştiam. Fusese un băiat frumos. Acum, părul i se rărise şi pe alocuri îşi schimbase culoarea. Doar mustăcioara şi barba nerase îi rămăseseră ca „spicul grâului”. Cred că nu fuseseră la baie şi nici bărbieriţi, de când i-au luat de la Trei Biserică.
„Zi-i, băi, de unde dracu vii?” a rânjit Ţurcanu. Cu glasul stins Cornel i-a răspuns: „De la casimcă!” Nici n-auzisem şi nici nu ştiam ce însemna casimcă. Uitându-mă la el, mi-am închipuit că aşa este numită în general „neagra”. Sau „izolatorul”! (…)
Mă dezobişnuisem de asemenea trăsături mutilate, care-mi aminteau de chipurile celor care ne precedaseră în demascări, întrecute mai târziu de câțiva dintre cei ce i-au urmat.(…)
Îi priveam cum erau… la marginea priciului ce le fusese rezervat. Acum se clarificase de ce saltelele sunt pline mai mult cu pleavă decât cu paie. Şi de ce n-au cearceafuri şi nici pături. Pământii la faţă, miroseau a pivniţă. Cu hainele aproape putrede, zdrenţuite, deşi se ţineau numai din petice. Totul atârna pe ei, ca pe nişte sperietori, atât de scheletici erau! Cum Ţurcanu îi trecea în revistă, continuând să le modifice ordinea, bieţii oameni nu mai clinteau după ce scăpau din mâna lui. Te mirai cum de inţepeniseră aceşti morţi, de se ţineau totuşi pe picioare? Satisfăcut de impresia pe care o făcuse atât față de el, cât şi faţă de noi, l-am auzit:
„V-am anunțat parcă. O să mărim efectivul cu încă paisprezece tartori ai Frăţiilor de Cruce. Iată-i! I-am adus ca să vedeţi şi voi în cine ați crezut şi pe cine ați ţinut măcar să-i atingeţi cu mâna! Ei înşiși or să ajungă să recunoască că s-au prefăcut. Şi că de fapt moralitatea şi disciplina de care făceau atâta caz erau nişte mofturi.”
Dintr-o dată s-a întors către ei: „Ia spune tu, Oprişane, din câte cadâne era format haremul tău, de Surori de Cruce?”
Cel din capul priciului din dreapta, după ce şi-a dres glasul, înecat de simptomele unei tuse uscate, a răspuns: ,,Ştiti prea bine! V-am repetat de atâtea ori! N-am avut subalterni, ci fraţi! Nu şi «surori». Tinerele noastre soseau în cadrul unei delegații. Prezentau câte-un raport de activitate, periodic. Îl acceptam, sau sugeram câteva măsuri. După care plecau”.
Țurcanu l-a lăsat să vorbească singur, după care s-a adresat iar camerei: „L-ați auzit cum o ține iar pe-a lui? Îl credeți?”
„Ia spune tu, Virgile!” În secunda când şi-a auzit numele, Bordeianu a tresărit schimbându-se la față: „Ce să cred Eujene. Odată spune aşa, altă dată neagă! Dacă-l luăm la întrebări, o să vadă toată lumea, că va recunoaşte, despre ce fel de disciplină era vorba.”
„Tocmai de asta v-am spus că o să avem de furcă cu aceşti bandiţi periculoşi!” Apoi s-a dus către Oprişan zicând: „Măi Costache, uite, îi am martori, te voi lăsa câteva zile să-ți aduni mințile. Să-ți aminteşti cum cu gura ta ai recunoscut ce blestămății, ce orgii făceați noaptea, acolo în Comandament. Nu sunt singurul de aici care te-a ascultat povestind. Acum de ce vrei s-o întorci?”
Când Oprişan a încercat să-i răspundă, i-a apăsat gura amenințător şi l-am auzit mormăind:
„Nu acum Costache. Nu acum! Deocamdată ar fi bine să răspunzi la o întrebare pentru care ai încasat atâta bătaie. Încearcă de-ți aminteşte, de ce ai plecat în Germania şi de ce te-ai mai întors? Vorba cântecului, de ce-ai plecat, de ce-ai venit? Hai, dă-i drumul la un silogism de-al tău, că doar pretinzi că eşti filosof, logician? Fiindcă, judecând simplu ca orice muritor, trebuie să recunoşti c-ai fugit de-un drac, iar când te-ai întors, ai dat peste altul şi mai mare! Nu?”
Când Oprişan a fost gata să răspundă, Țurcanu, i-a luat-o înainte:”Nu crezi că merită să ne spui ce a fost aici în ticva asta? (De două ori, nu o dată, l-a ciocănit tare în frunte.) Sau mai direct, cu ce misiune ați plecat şi cu ce misiune v-ați întors?”
Dar când Oprişan a dat să răspundă, Şeful iar i-a pus mâna peste gură, şoptindu-i:
„Nu! Acum mai întâi gândeşte-te bine, fiindcă asta este ultima oară când mai am răbdare să te ascult. Aşa că te las să te gândeşti înainte de a-ți pecetlui soarta!”
S-a apropiat şi mai mult de el şi a mârâit:
„M-am săturat de atâtea prostii înşirate până acum. Pentru că noi amândoi ştim de ce te-ai aventurat şi încolo şi încoace. Dar este cazul să afle şi ăştia. Care au crezut în tine ca în fratele lor cel mare de cruce! Pentru că tu eşti cel care le-ai insuflat visul acela măreț al legionarilor, de a face din România o ţară frumoasă şi sfântă ca soarele de pe cer! Când colo, mătăluță ai trădat-o, părăsind-o când i-a fost mai greu. Nu? Iar când te-ai întors ai făcut-o ca să lupţi din interior împotriva iubitei tale țări! Zi-i că nu-i aşa?!”
Tot timpul cât Ţurcanu i-a aruncat în cârcă toate acestea, Oprişan a negat continuu din cap, iar Țurcanu, deşi îl privea hipnotic, nu s-a atins de el! Nu ştiu dacă voi fi fost singurul care a intrat la păreri despre infailibilul Ţurcanu, dar din clipa aceea l-am bănuit ca fiind ros de complexe față de fostul său superior. Îmi este cu neputinţă să cred că Țurcanu nu va fi fost vreodată sincer admirator al acestui tânăr (încă) ce personifica prin ţinuta sa morală şi prin cultură elita tineretului legionar. Chiar cel de acum, ajuns la capătul puterilor, nu pierduse acea anume noblețe înnăscută! Dacă Țurcanu era un tânăr robust, vânjos, care te domina prin energia sa ieşită din comun, Oprişan se impunea fără a se impune*. Avea o imensă forţă lăuntrică, prin care chinurile iadului de aici nu-l mai înspăimântau şi le privea cu seninătatea lov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea şi îndura ca pe ceva ce i se hărăzise. Fără nici o urmă de tristete sau încruntătură! Dar mai ales, fără a fi fost îngrozit vreo clipă! Doar cu acea nesfârșită rezistenţă şi tărie spirituală a slabului, care-l înnebunise pe puternicul şi „invincibilul Ţurcanu.”
Și fiindcă din comentariile contradictorii dintre Mihai Vintilescu și Mihai Livinski mi se conturaseră mult mai pregnant furiile personagiilor din Idiotul, acum asistând la confruntarea dintre Oprişan (care nu fusese lăsat să scoată nici o vorbă) şi Ţurcanu, am avut iluzia că Prinţul Mâşkin se încarnase în Oprşan iar bruta de Ivan Karamazov, în Ţurcanu!
În serile care au urmat, am avut de asistat la nişte „dialoguri” între cei doi, care nu mi se vor şterge niciodată din minte. Costache Oprişan primea totul cu un calm neomenesc, în agitația aceea care deborda de ură şi bestialitate, el râmânea liniștit și-atât de firesc, încât eu unul mă îndoiam că el chiar există aici, cu noi. Ca scos din minţi, Țurcanu îi scăpa câte-o palmă. Iar când îl vedea lovit ca de trăznet, apela la cei care-i stăteau în cale, îndepărtându-se: „Ia vedeți dacă iar face pe nebunul?”
Până să încerce careva să-l ridice, Oprișan se chinuise să-și învingă neputinţa. Pentru că, a-l ajuta un Zaharia sau un Roşca, ar fi echivalat cu o ploaie de şpițuri sau călcâie, care i-ar fi prelungit neputinţele. Mai cu seamă că, tot lovindu-l în locuri care-i întrerupeau şi respiraţia, nu le oferea nici măcar „plăcerea” de a-i auzi vreun geamăt! Tocmai de aceea, de multe ori, renunțau să-l mai lovească!
Ca și jos la „Trei Biserică”, s-au organizat schimburi de plantoane. Pentru că odată pe săptămână trebuia să refac fondul Gazetei de perete, noaptea, în primul schimb, îmi asumam răspunderea de a-i supraveghea pe bandiți ca planton. (…)
Aflam abia acum că majoritatea dintre ei fuseseră șefi la diferite nivele ale organizațiilor legionare! (…)
Eu unul am simțit cum ne „cântăriseră” din ochii lor ficşi! Oprişan şi Bogdanovici, Pop Corriel şi ceilalți, care deocamdată nu reţinusem cum se numeau. Ceea ce reieşise era faptul că toți îşi continuau condamnările de pe vremea lui Antonescu. Fixitatea privirilor celor de vis-à-vis devenise o adevărată pedeapsă pe care o înduram greu! Ce vor fi gândind însă despre mine? Era de câtva timp o obsesie! Însă nu îndrăzneam să-i întreb din ochi. Poate şi din cauza asta se îndesiseră peste noapte coşmarurile care într-o dimineță l-au determinat pe Țurcanu să mă intrebe suspicios: „Ce naiba se petrece cu tine, Davidescule? De ce zbieri atât de des de la un timp?” Îngheţasem! Tot îngerul păzitor îmi va fi pus vorbele cele mai potrivite pe buze: „Tot ce vă pot spune este că am norocul că niciodată n-am ținut minte visele şi nici acum…”
Într-adevăr, singurul de pe priciul meu care nu făcuse până acum o criză de acest fel era Ţurcanu! Iar de pe priciul oropsiților era Oprişan! Pentru mine ei reprezentau atunci cei doi poli ai existenţei de aici. Mă tot întrebam ce va fi rămas din mine câtă vreme mă tem de privirile amândurora? Într-un fel mă temeam de sentințele din ochii lui Oprişan şi din cu totul alt motiv de sentințele din ochii lui Țurcanu. Mă legasem de speranța că totuşi Oprişan, prin nivelul său de observaţie, mă va fi detectat în interior; exteriorul să-l considere o simplă caricatură a mea! Speram că mă va fi înțeles. Asta în timp ce ochiadele lui Ţurcanu mă terorizau. Îmi tăiau respirația atunci când realizam că mi-ar putea citi gândurile şi m-ar arunca din nou în gheena de sub priciul oropsiţilor. (…)
…Nu scăpam de obsesia: „Cum mă priveşte Oprişan? Oare va fi sesizat simulările mele de a nu-l atinge?” Aşa cum am sesizat eu la Holdevici şi la Banu, care mă cruțaseră pe cât au putut.
Faptul că mă privea fără urmă de dezgust mă făcea să sper că omul acesta atât de inteligent, bătut continuu de atâta timp, care plutea parcă deasupra atâtor mizerii, va fi observat încercările mele de a-l cruța. Interceptându-i uneori fixitatea privirii, desprindem totuşi ceva din gândul său către mine. Parcă mi-ar fi şoptit: „Continuă să faci ceea ce văd că te strădui, pentru a te salva mai întâi pe tine. A mai salva cât se mai poate din tine, față de propria-ți conştiință.” Aşa mă încurajam, că-mi şoptise Oprişan. După,reacțiile celorlalţi față de dânsul puteam să cred că „nefirescul” cu care îndura, comparativ cu „firescul” nostru de a ne pune bine cu Țurcanu, să scăpăm indiferent cum, le trezise spiritul! Învățasem cum se poate purifica cineva prin suferință. Simţeam cât de departe mă aflam de o asemenea izbăvire, pentru că după o suferință mai mare decât mi-aş fi imaginat, în loc să mă simt descărcat de resentimente mă încărcasem cu o şi mai mare ură. (…)
Conştienți că zorii zilei, oricât ar fi fost de scânteietori, pentru noi erau prevestitorii unui alt coşmar! Nu ni se acorda nici cel mai neînsemnat răgaz de a ne întâlni cu noi înşine! Dimpotrivă, aveam să fim iar supuşi unor probe şi mai diavoleşti, pentru a verifica dacă isprăviseră cu omul din noi?
Nici nu bănuiam că voi fi iar martor la o altă scenă cutremurătoare. După cum se comportase Țurcanu, atât cu noi cât şi cu cei patrusprezece, nu puteam să bănuiesc ce avea să se întâmple seara. Trecuseră pe rând, nu o dată, prin şuturile şi pumnii noştri. Încât şi cele mai bestiale procedee pierduseră parcă din grozăviile lor.
Tocmai când începusem să mă întreb care vor fi fost motivele pentru care l-a ocolit până acum pe Oprişan, de cum a intrat ca o nălucă în cameră Ţurcanu s-a îndreptat direct spre el şi l-a smuls de pe prici, târându-l în mijlocul „careului magic” (cum singur îl botezase)!
Din pricina anchilozei provocate de pozitia îndelungată de Sfinx (pe care nu o uitase nimeni)*, Oprişan n-a fost în stare să se menţină pe picioare. Spre deosebire de dincolo, aici nu s-au găsit decât vreo doi să facă haz. În mod sigur, nu îşi recăpătase controlul picioarelor, asta era prima senzaţie. Ţurcanu îl burduşea ţinându-l ca pe o marionetă, agăţat într-o mână, şi-l răsucea ca pe un spânzurat, să-l vedem bine. Deodată i-a dat drumul, iar Costache (cum îl tot „mângâia” şeful) s-a prăbuşit pe mozaic, frecându-şi gambele de zor, abia stăpânindu-şi senzatiile dureroase, de care ne aminteam foarte bine. După ce l-a privit impasibil, cu braţele înfipte în şolduri, l-am auzit mormăind ca pentru sine: „Las’ că te dezmorţesc io Costache!” Şi a început să joace pe el ca ursul, frâmântându-l cu toată greutatea sa de om bine îmbuibat. Suit pe piept a coborât în călcâie spre abdomen, căutându-i sistematic stomacul, apoi ficatul, pancreasul şi intestinele, spre a i le zdrobi. Oprişan, sub greutatea şi călcările îndesate ale Şefului, nici nu se putea văita. De mai multe ori a vrut să spună ceva, însă cu respiratia întreruptă la fiecare apăsătură, n-a ieşit nici un sunet. Ţurcanu cred că se întorsese cu spatele la el, ca să nu-i vadă faţa (tocmai din cauza acelui complex pe care-l sesizasem), fiind preocupat să nu-i scape nici unul dintre viscerele nefericitului de sub el. (…)
Oprişan închisese ochii sufocat de tusea aceea suspectă, ceea ce l-a iritat pe călău, care i-a tras câteva şuturi în coaste. „Faci pe mortu’? Las’ că te înviez io! N-ai grijă! Tot de mâna mea ai să mori, dar nu acum, ci când oi vrea io!” Şi i-a mai ars câteva şpiţuri. După ce i-a făcut semn lui Zaharia, s-a adresat lui Mărtinuş: „Luati-l de-aici. Ştiti voi cum se dezmorţesc picioarele.”
L-au smuls ca pe-un nimic de jos. A apărut un ciomag ca din senin, şi cu o iuţeală neomenească au despărţit două mese în paralel zburând „feţele de masă” cât colo şi cu ciomagul între ele, din propriile obiele au răsucit o legătură cu care i-au blocat picioarele în dreptul gleznelor, iar cu un ştergar răsucit i-au legat mâinile în dreptul gambelor. Cineva l-a apăsat puternic pe umeri strigându-i să se aşeze în fund. Zaharia i-a trecut ciomagul între genunchi şi brate, l-au ridicat şi l-au aşezat pe ciomag între cele două mese. Sărmanul Oprişan s-a balansat de câteva ori cu capul în jos, ca într-un leagăn. I-au înfundat gura cu propria batistă după care s-au dat în lături, gâfâind, îndreptându-şi ochii spre Ţurcanu, care i-a spus lui Zaharia să-i aplice lovituri peste bocanci, până îi va zîce stop.
Întreaga cameră asista ca la ceva obişnuit. Cunoscuseră destui „ranga” la Securitate. Zaharia a început a lovi la tălpi, rar şi cu forţă. De neimaginat la un iubitor de muzică! Mai ales că îl vedeam cum se ambala pe măsură ce lovea, iradia de plăcere, de ceea ce făcea! Aflasem la Braşov că simţi fiecare lovitură trasă la tălpi, drept în moalele capului. Durere care persistă zile, săptămâni după aceea, simţindu-ţi capul strâns ca într-o menghină. Altă dată cred că greu aş fi rezistat să privesc la o asemenea tortură. Acum însă dispăruse din mine până şi dramul de compasiune pe care încă o mai resimţeam, jos la „Trei Biserică”. Zaharia nu se oprise nici când a văzut clar că Oprişan nu mai reacţiona la lovituri şi nici când Ţurcanu a ridicat mâna. Doar când vocea autoritară a şefului a strigat stop, a „înghetat” cu bâta suspendată în aer. Iar când s-a oprit, s-a întors mirat şi chiar frustrat spre Turcanu.
Obosise lovind şi numărând. Se oprise la puţin sub douăzeci! În timp ce l-au lăsat jos, şi-l dezlegau, lui Oprişan i se bălăngănea capul, iar ochii mi s-au părut holbaţi. I-au scos batista din gură înroşită. Trăia panica specifică pierderii respiraţiei, din cauza hemoragiei ce-l făcea să-i gâlgâie sângele în gât. Ţurcanu a şi spus scârbit: „Ştergeţi-i borşul de la gură! Ce staţi şi vă holbaţi?!” Şi l-a şi îmbrâncit pe unul de lângă el. Zaharia s-a executat imediat. A spălat batista la tinetă şi l-a şters cu brutalitate pe faţă, făcând o grimasă de ne-medicinist!
Vâzându-l că-şi mai revine, Ţurcanu a dat ordin să se descalţe şi să joace pe cârpa de curăţenie, care fusese umezită. După felul în care începuse a „câlca apa”, mi-am dat seama că pentru el fusese o „treabă” mult exersată! Ţurcanu îl privea cu o ironie bine exteriorizată, şoşotind cu Mărtinuş şi cu Zaharia ceva foarte vesel.
Între timp, cât a durat tortura, Ţurcanu îşi făcuse „rondul” încercând să surprindă pe figurile noastre efectul produs. Când am simţit privirea lui ca o arsură pe profilul meu, am îngheţat, întrebându-mă dacă mă ghicise? Dar nici noi nu eram de azi de ieri, picaţi în gheenă, ca să nu ne potrivim de fiecare dată câte o mască sub care să ne pitim adevăratele trăiri.
L-au cuprins frisoanele şi nu şi le mai putea stăpâni. Cine nu cunoştea reacţiile organismului după o bătaie ca asta? Pesemne că şeful cel mare nu trecuse prin aşa ceva, el fiind singurul care l-a ironizat spunându-i: „Mi-am închipuit eu că mare brânză nu-i de tine, în afară de ifosele tale cu filosofatul. Priviti-l cum tremură de frică” (…) Apoi s-a adresat lui Bogdanovici care, auzindu-şi numele, a tresărit ca la un trăznet. Ca şi el, toţi stăteau smirnă.
„Ordonati” a răspuns fără să clintească, sau să întoarcă privirea spre Şef. „Ia uită-te dacă mai are pantaloni în plus. Să-i spele cum o şti p-ăştia!” Oprişan l-a îndrumat pe Şura, precizându-i să-i caute pe cei care de fapt îi poartă iarna ca indispensabili. Erau suprapeticiti, la ţară li se zice izmene.
L-a înşfăcat de un braţ şi aproape luat pe sus, a ieşit cu el din cameră. După un timp, Ţurcanu a cerut bocancii rămaşi lângă locul unde „călcase apa”. Între timp, echipa de curăţenie a fost scoasă de la şerpărie şi pardoseala a început iar a străluci.
Cu puţin înainte de sosirea cinei s-au întors amândoi.(…) Parcă avea altă figură. Numai că se tot îneca fară să se poată reţine. Ţurcanu a dat ordin să-l încalţe careva: „Singur am văzut că nu poate.” Roşca s-a repezit făcând din asta un alt supliciu şi cât mai în derâdere. Însă Mărtinuş i-a spus şoptind Şefului: „încă nu-i încap!” Atunci Ţurcanu i-a dat ordin să se suie pe prici şi să ia poziţia de pedeapsă. (…)
Se pare că pe Oprişan încă îl observa, pentru că după ce a revenit în cameră cu puţin înainte de stingere, l-a chemat din nou la ordine: „Hai, vino, că n-ai cum scăpa cu una cu două. Ce să-ţi fac dacă te-ai vrut în fruntea tinerimii? I-ai zăpăcit prea de tot, ca să nu le explic cu ce te-ai ocupat tu de fapt?! Şi cât ţi-a păsat de viitorul lor şi al ţării!”
Ţurcanu se aşezase pe bancă cu coatele rezemate pe masa din spate. Din poziţia aceasta i s-a înfăţişat Oprişan, care pesemne i se păruse mai înalt şi mai adevărat decât ar fi dorit să arate. Pentru că n-a mai suportat să-1 privească de jos în sus, fapt care îl supradimensionase în ochii săi, s-a ridicat deşirându-se alene. Voia să i se egaleze măcar ca prestanţă, dacă prin înâlţime ştia că nu avea cum. I-a înfipt mâna în piept şi a prins a-l zgâlţâi puternic. Apoi, pe tonul său cel mai ameninţător, i-a spus printre dinţi: „Cred că n-ai uitat că ţi-am lăsat timp să te gândeşti şi într-o bună zi să spui deschis ca să audă şi ei, pe care dintre „Surorile de Cruce” ai iubit-o mai tare? Pe care din haremul tău ai luat-o în Germania? Hai, zi cu gura ta, de ce ai fugit la nemţi şi de ce ai mai venit înapoi? Explică-le fiindcă parte dintre ei încă te mai socotesc camaradul lor exemplar, pe plan moral, nu degeaba vei fi fost numit Şef al Frăţiilor de Cruce, pe ţară!” Iar după ce l-a mai slăbit din scuturături, l-a întrebat cu binişorul zâmbindu-i cinic: „Ce zici, nu-i normal să le dai socoteală, mai ales acum, după ce te-ai convins că şi din cauza ta au ajuns atâţia în puşcărie?”
Simţindu-l epuizat l-a dus câţiva paşi aproape suspendat într-o mână şi l-a izbit de perete, şoptindu-i obosit: „Ţine-te pe cotonoage dacă nu vrei să te joc iar în picioare!”
De câte ori a dat să vorbească, Oprişan a fost împiedicat de lipsa de aer şi de sputa ce-l îneca, gâlgâindu-i în gât. Într-o potolire a tusei, cu un glas sugrumat, l-am auzit: „V-am spus şi am repetat: numai şi numai adevărul. Tot ce-ai afirmat aici n-au fost cuvintele mele ci ale dumitale. Dacă mă batjocoriţi pe mine, nu vă împiedică nimeni şi nu însemnează nimic. Dar dumneata vrei să mă pui tot pe mine să batjocoresc Mişcarea Legionară. Pentru care ştii foarte bine că mai mult am avut de suferit, atât aici cât şi în Germania*. Nici vorbă să fi avut un cât de mic beneficiu sau să-mi fac de cap cum susţii dumneata. Securitatea ştie la rândul ei cu ce avantaje materiale m-am, ales. Dosarul meu stă mărturie, mai ales că nu conţine nici un fel de acuzaţie de acest fel.”
Pentru noi era de mirare cum de avusese Ţurcanu atâta răbdare să-l asculte. Îl privea congestionat la faţă de ură şi mânie, cu braţele înfipte în şolduri. Fierbând de nervi, l-a întrebat ca un procuror sigur pe rechizitoriul său:
*Jreci la trădarea de ţară, pentru care ai fost condamnat în contumacie de Antonescu!” Şi după o tăcere ce i s-a părut a fi un semn de ezitare din partea lui Oprişan, a continuat:”Ce, vrei să spui că n-a rămas în picioare M.S.V.-ul pronunţat de Curtea Marțială de atunci?”
Oprişan, încercând să-şi stăpânească tusea cu batista la gură, s-a silit să răspundă: „Dacă nu se ţine seamă de Decretul Regal din ’44 prin care am fost toţi absolviţi de condamnări, atunci da! Şi fiindcă n-am mai fost rejudecat de aceeaşi instanţă, în prezenţă, sigur că a rămas în picioare condamnarea aceea în lipsă!”
Țurcanu, luat prin surpindere, l-a interpelat de data asta sincer mirat, ca un viitor avocat. „Bine, dar ai fost rejudecat totuşi pe baza aceloraşi capete de acuzare, când?”
Mărtinuș i-a precizat: „Odată cu noi, în ’48! Însă l-a folosit ca un fel de Martor al acuzării. I-a recunoscut pe şefii de Divizii, pe câțiva care sunt cu el acum, aici!”
Țurcanu, simțind că-i venise „apa la moară”, l-a ironizat şi mai vârtos. „Vezi Costache că deşi vrei să te ascunzi după piersic, prin proceduri juridice, că n-ar sta în picioare înalta ta trădare față de țară, uită-te aici pus față în față cu cei pe care i-ai denunțat (completului de judecată) ca fruntaşi ai Frățiilor de Cruce, pe diferite funcții.”
Oprişan, cu toate că l-ai fi putut crede complet bulversat şi copleşit de argumentaţia Şefului, învingându-şi tusea aceea iritantă, s-a făcut auzit:
„- Martor mi-e Dumnezeu că n-am apăsat pe nimeni. M-au adus acolo pentru a mă compromite nu în ochii camarazilor din boxă, ci în ochii sălii aglomerate cu oameni care erau cu totul străini de persoana mea şi a noastră. Ni se cerea moartea în cor şi asta înainte de a ne fi fost luate interogatoriile de Tribunal. Ştiau că tocmai de aceea am părăsit țara, ca să nu fiu pus în situația de a-mi deconspira camarazii! Iar ei au picat în mâna Siguranţei de atunci, fiindcă îi aveau de mult în evidență”.
Țurcanu a fost cât pe ce sâ-l pocnească întrerupându-l, însă complexat de limpezimea conștiinței fostului său superior, n-a reuşit. Iar Oprișan, liniştit, printre scurte sufocări, a reluat:”Exact din evidențele fostei Siguranțe a Statului, dar şi după evidențele Direcției Penitenciarelor, i-a adunat din nou deşi fuseseră graţiaţi. Pe mine de asemenea. Însă au procedat la citarea mea ca Martor al Acuzării, pentru asistența masată în sală şi pentru ca în gazetele zilei să apar ca unul ce-și trădează foştii camarazi. Atât cei din boxa acuzaților cât şi Dumnezeu îmi sunt martori.”
Ţurcanu probabil scos din sărite când Oprişan l-a evocat ca martor al conștiinței sale pe Dumnezeu, s-a repezit iar la el:
„- Ia uitați-vă la dânsul pi cine mi-l aduce ca martor! Pi Dumnezeu. Auzi la el. Na Dumnezeu, să te satur de Dumnezeu!”
Şi până nu l-a făcut ghem jos la picioarele sale, a continuat să-l izbească în special la părţile vitale, dar cum furia nu şi-o potolise a înfipt mâinile în el, silindu-l să se ridice şi să rămână rezemat de perete, strigându-i în ureche:
„Zi-i Comandante, de ce te-ai oprit? Zi-i de ce te-ai mai întors când ştiai cine a preluat puterea? Hai, că nu te omor acum! Ştiu eu când, banditule!”
Zgâlțâit din toate articulaţiile, Oprişan n-avea cum mai vorbi. Am dedus pe sărite, că a venit chemat de Pătraşcu, după Protocolul încheiat cu Ana Pauker, prin care asigura că Miscarea îşi va înceta orice activitate. lar ordinul ce trebuia să-l ducă el la îndeplinire era acela de a întrerupe activitatea Fraţilor de Cruce! După ce şi-a recăpătat glasul şi respiraţia, a încheiat:
„Asta rezultă din Dosarul întocmit de Securitate şi acelaşi lucru vi l-am confirmat de câte ori m-aţi forțat să spun ceea ce voiai dumneata!”
Realmente era uluit de omul acesta care a rezistat şi-i repeta una şi aceeaşi depoziție, refuzând să înşire minciunile pe care i le sugera, că, vezi, Doamne, veniseră cu ordinul de a reactiva Mișcarea şi, mai ales, de a organiza lupta de compromitere a comuniștilor, de la cârma țării, prin cei arestaţi şi aflaţi in puşcării.
Țurcanu s-a azvârlit din nou ca o gorilă înfuriată asupra lui Oprişan, urlând ameninţări şi înjurături: „Ce, bă, vrei să zici că n-ai recunoscut aici cu gura ta, de ce aţi fost trimişi?”
Oprişan cred că nu mai voia să reziste. S-a lăsat aruncat în voia soartei. Țurcanu s-a urcat din nou pe pieptul său costeliv, înfingând câlcâiele şi apăsând cu toată greutatea. Privirile ce le surprinsesem pe furiş erau încărcate de oroare (care dacă ar fi fost receptată de șeful cel mare nu ştiu pe care l-ar fi aruncat mai întâi între cei de la şerpărie).
Când şi-a dat seama că i se zbat brațele de sufocare, precum la o pasăre căzută din zbor, Țurcanu, gâfâind de efort, l-a smuls de jos şi l-a îmbrâncit iar de perete. Arăta ca o marionetă dezmembrată în mâna unui păpuşar care scăpase bețişoarele din mână. Capul îi bălăngănea căzut cu bărbia în piept. L-am crezut mort, cu o dâră roșiatică la colțul gurii. Dar Țurcanu îl simţise viu încă, astfel că după ce s-a convins, l-a ținut de după ceafă într-o mână și s-a întors cu el spre cei din cameră, întrebând cu ochii lipiți de el: „Cine l-a cunoscut pe Şeful Frățiilor de Cruce pe vremea când era şef?” Tăcere! „Cine?” a mai întrebat o dată Țurcanu. Îngroziți toti, deşi mulți nici nu-l întâlniseră pe atunci, s-a ajuns ca tăcerea să devină greu de suportat. Dar Bogdanovici cu un glas pierit, a spart-o: „L-am văzut dar nu l-am cunoscut personal.”
Ţurcanu, învârtindu-se încet cu fostul Comandant într-o mână, fără a-şi dezlipi ochii de pe el, l-a apostrofat pe Şura: „Cine ţi-a permis să te bagi in vorbă, banditule? Dar fiindcă tot îți miroase gura a usturoi, ia zi tu, Șura, cum ți s-a părut atunci?”
Bogdanovici a vorbit liniar, ca un om de gips, cum arăta: „Mi s-a părut un tânăr falnic, ce a corespuns imaginii ce mi-o formasem despre el ca şef al Frăţiilor de Cruce!” Iar tăcere! Pe care Şeful a întrerupt-o întrebându-şi victima: „Ai auzit Costache cum te percepeau frații? Când colo iată cine-mi eşti. I-ai trădat mai întâi pe ei şi odată cu ei, ai trădat țara! Țara, bă! Ţara!” și cu cealaltă mână i-a ars o palmă grea de-a lui, după care l-a târât în mijlocul „Careului Magic” ținându-l ca pe un spânzurat. Am deslușit câteva şoapte ale fostului Comandant: „Dumneata ai spus astea. Nu eu!”
Ca opărit de vorbele lui, Ţurcanu l-a privit mai încurcat ca niciodată, după care, sfârşit de osteneală, ni l-a arătat: „Ecce Homo! Iată în cine ați crezut ca în voi înşivă. Şi nu mă feresc să-i spun că şi eu sunt o victimă a lui. Priviti-l! Vedeți dacă o asemenea căzătură umană seamănă cu cel de atunci. Uitați-vă bine. Acesta este adevăratul om Costache Oprişan. Ăsta pretinde să fi fost Șeful Frățiilor de Cruce pe ţară. Luaţi-l şi spălați-vă pe cap cu el!”*
Ţurcanu, după ce l-a azvârlit cât colo, şi-a şters palmele una de alta ca de transpiraţie şi a început să circule în stil napoleonean în Careul Magic! Până să se prăbuşească peste banca spre care fusese aruncat l-au prins cei ce s-au nimerit prin preajmă. L-au aşezat pe bancă şi au început să-l pipăie batjocoritor ca pe un „martir” aflat încî în viață!
„Uitați-vă la el, cum a început a i se rări părul de deştept ce este” a observat Mărtinuș, „mângâindu-i” creştetul. Oprișan părea cu totul absent, nu simțea, nu auzea, nu vedea! Dar şeful cel mare n-a fost în stare să se abțină şi să nu intervină: „Arâtați-i comandantului vostru cât de mândri vă simțiți că i-ați executat ordinele. Şi cât de fericiți sunteți de când vă aflati aici!”
Montându-se cu fiecare frază ce o pronunţa, s-a oprit brusc şi l-a luat din nou la pumni: „Măi banditule, dacă te ştiai că ăsta eşti, că atâta poți, de ce te-ai mai înfipt la o funcție ca asta, nemernicule?” La un semn al şefului cel mare, ne-am aruncat asupra primului om, din timpul demascărilor, pe care simţeam că-l respectăm cum nu respectasem pe nimeni până la el. Cu cât grămada se făcea mai mare, cu atât puteai spera că vei putea scăpa să nu-l atingi. Nici nu este de crezut că Țurcanu să nu fi sesizat măcar câteva din atâtea simulări. Dar poate ostenise afară din cale, pentru că, spre marea noastră mirare, nu se pomenise nimeni cu nici o palmă după ceafă. Ici-colo, am auzit pe unii dintre ciracii săi înghiontind pe câte unul, învinuindu-l: „Ți-e milă, bă? Ţi-e milă? Tot bandit ai rămas! Uite bă cum se bate unul ca tine. Uită-te!”
Când ne-am potolit, Ţurcanu a coborât de pe banca sa de observator, s-a îndreptat agale spre uşă, părăsind camera! (…)
După ce m-am convins că domnul Oprişan îşi revenise, scăpând şi de data asta cu viaţă din linşajul nostru, seara nu mi s-a mai prelungit cu obişnuitul zbucium. Am căzut frânt şi cum am pus capul pe trăistuţa mea bolovănoasă am adormit.
Când m-a trezit toaca plimbată de caraliu prin dreptul uşilor, eram lac de apă şi m-am simţit mai obosit decât aseară. Fără să fi retinut ce monştri mă siluiseră toată noaptea, eram sigur că abia scăpasem din ghearele lor. Nu-mi aminteam dacă visasem sau fusesem lovit şi ameninţat în realitate, ca bandit, dar m-am trezit sub impresia asta.
Am observat, ducându-mă spre tinetă să mă spăl, că locul de pe prici al domnului Oprişan era gol. Privind cu atenţie în jur n-am mai dat de el. Neamţu, care stătea la rând în spatele meu, dându-şi probabil seama de ce arătam atât de mirat, mi-a şoptit: „L-au scos târâş din cameră astă noapte, a făcut o nouă criză de hemoptizie.”
În timp ce ne turnam apă unul altuia să ne spălăm, am dedus că s-au găsit destui care să-l lovească de-adevăratelea şi chiar cu răutate. Altfel nu şi-ar fi revenit atât de greu şi peste noapte n-ar fi făcut criza asta cu semne fatale… Cineva din mine, parcă mi-a ars şi el una peste ceafă. Am tresărit şi mi-am imaginat de ce şi mai ales pentru ce? Pentru simplul fapt că eram prea sigur că eu nu contribuisem cu nimic la doborârea lui mai cu seamă pe plan moral.
(Ştefan Ioan I. Davidescu – Călăuză prin infern, vol. II, pag. 210-232, Sursa: Fericiticeiprigoniti.net)
Robert
iulie 28, 2011 @ 10:06 pm
Constantin Oprisan este o pilda de adevarata credinta! Avem si noi martirii nostri care au murit pentru libertate tarii si a credintei! Acesti martiri merita toata evlavia noastra!Dumnezeu sa ne binecuvanteze tara!