Înfrânarea

Un filosof romăn a emis ideea că fiinţa umană este prevăzută cu un frãu prin însăşi constituţia sa, ca să nu se înalte prea sus şi să pericliteze suveranitatea Marelui Anonim din varful existenţei. învăţătura creştină recunoaşte şi ea utilitatea unei frăne. Dar frâna aceasta şi-o impune fiinţa noastră în mod liber; ea nu e o forţă căreia ii este supusă în mod fatal. Şi rostul ei nu este să împiedice fiinţa noastră de a se înălţa spre fiinţa absolută, ci, dimpotrivă, de a o dezlega de lanţurile care o reţin din acest avânt.

În concepţia creştină, Dumnezeu nu Se teme să~l ridice pe om pănă la împărtăşirea de propria Sa fiinţă, până la ĭndumnezeirea lui. Căci omul, chiar dacă devine dumnezeu, prin însuşi faptul că are fiinţa creată este numai dumnezeu după har, şi ca atare nu periclitează niciodată suveranitatea fiinţei divine.

Înfrânarea, exercitată liber de omul credincios, nu e înfrãnare din urcuşul spre Dumnezeu, ci depărtare de rele, având rostul să-l ferească pe om de scufundarea totală in lume. Desigur lumea, ca zidire a lui Dumnezeu, işi are rostul ei pozitiv. Ea are să ne ajute în urcuşul spre Dumnezeu. Raţiunile divine ce iradiază din ea o umplu de o lumină şi de o transparenţă care dau o perspectivă infinită înţelegerii noastre. Orice lucru, prin sensul lui niciodată epuizat, prin rostul lui niciodată deplin desluşit în ansamblul universului, trebuie să dea mereu de meditat raţiunii noastre şi să o înalte dincolo de acel lucru. Orice lucru, prin infinitul sensului şi prin înrădăcinarea lui în infinit, prin legăturile lui, de nesfărşită complexitate, cu sensurile tuturor lucrurilor, este un mister. Cu atat mai mult, persoana unui semen al nostru, care niciodată nu poate încăpea într-o formulă raţională închisă, care nu se poate niciodată epuiza în comunicarea ei şi în setea ei de cunoaştere şi de iubire. Cât de mult nu ne ajută un semen al nostru să ne ridicăm spre infinitul de taine prin întelesurile inteminabile din el; căt de mult nu ne fortifică în urcuşul nostru spiritual prin negrăitele şi nesfàrşitele puteri de încurzflare, de încredere ce iradiază din el!

Lumea lucrurilor şi persoanelor e menită astfel să fie scară spre Dumnezeu, sprijin în urcuşul spre El. Dar prin patimi omul ia lumii această adâncime luminoasă, această transparentă ce merge pănă în infinit. În loc să mai fie „orizont de mistere”, lumea devine un conţinut material consumabil, un zid impenetrabil, nestrăbătut de nici o lumină de dincolo. De fapt patimile trupesti – lăcomia păntecelui, iubirea de avuţie, curvia – nu mai retin din lucruri şi din persoane decăt ceea cei material, ceea ce poate satisface pofta trupului nostru; iar mânia, întristarea, slava deşartă se explică tot din această reducere a lucrurilor la aspectul lor util trupului şi mărginit.

Lucrurile nu mai sunt decât ceva ce se mănâncă, sau dau alte înlesniri şi plăceri trupului: îl duc repede, îi dau mirosuri şi gusturi plăcute, îi prezintă un aspect material lucios, ii oferă o odihnă comodă; iar persoana semenului e numai un trup care poate trezi plăceri trupului nostru, sau un cuantum de cai putere, utilizabil ca unealtă pentru productia de bunuri plăcute trupului. Lucrurile şi persoanele nu mai cuprind decât ceea ce cade imediat sub simturi, şi nimic dincolo de simturi. Ele au devenit opace. Lumea a devenit unilaterală, săracă, fără reliefuri de alt ordin decât cel sensibil.

Păcatul împotriva lui Dumnezeu, Spiritul creator, e Şi un păcat împotriva lumii. Dar această prefacere a lucrurilor în simple bunuri de consum şi această reducere a persoanelor la aspectul de obiecte, în loc de a-l face pe om mai liber, suveran în mülocul lumii, l-a făcut sclavul ei, căci l-a făcut sclavulpoftelor trupeşti crescute peste orice măsură. incât frana pe care creştinismul îl îndeamnă pe om să o pună în funcţiune este revendicarea, din partea spiritului din om, a drepturilor sale fată de impulsurile inferioare care l-au coplesit.

Prin înfrănarea care limitează patimile, omul restabileste conducerea şi libertatea spiritului în sine însuşi. Dar prin aceasta, trezeşte în sine factorul care vede în lume şi altceva decât obiecte care satisfac aceste patimi. Prin înfránare omul alungă de pe lume vălul de întuneric şi-i redă iarăşi însuşirea de transparent al infĭnitului. Deci nu un dispret de lume se manifestă în înfrănare, ci voinţa unei descoperiri a întregii măreţii a lumii; înfrànarea nu e o întoarcere de la lume peste tot, pentru a căuta pe Dumnezeu, ci o întoarcere de la o lume îngustă şi îngroşată de patimi, pentru a găsi o lume transparentă, care devine ea însăşi oglinda a lui Dumnezeu şi scară către El.

Propriu-zis între lumea adevărată şi Dumnezeu nu e un raport de excludere reciprocă. Dar ca metodă prealabilă pentru găsirea lumii adevărate e folositoare întoarcerea de la lume, de la lumea căzută prin vina omului sub vraja răului, de la lumea care-şi aşteaptă şi ea suspinănd eliberarea.

Aici de fapt se despart cele două drumuri ale creştinilor ortodocşi, după etapa credinţei, a fricii de Dumnezeu şi a pocăinţei, pe care le-au parcurs împreună. Acum monahii apucă pe un drum, creştinii din lume pe altul.

Monahií apucă pe drumul mai sigur, mai radical, mai scurt. Ei stiu că patimile se instalează in fiinţa umană şi deci omul ar trebui să dea lupta înfrânării cu sine însuşi. Dar mai ştiu că voinţa acestuia este slàbită de aceste patimi şi e mai bine să~i fie uşurată lupta cu ele, luàndu-le ocazia de a se naşte şi starni, adică luàndu-le materia care le face să se fomieze şi să se aprindă. De aceea ei aleg ieşirea din lume. Prin aceasta retează de la început orice putinţă de naştere şi de stâmire a patimii. Toată problema pentru ei de aici înainte este să persiste in această retragere, căci pofta lipsită vreme îndelungată de materia care s-o satisfacă, sau de prelungirea în fapta, se vestejeşte şi nu mai duce la patimă, sau o slăbeşte.

Drumul celorlalţi creştini e mai prelungit şi mai puţin sigur, dar nu e exclus să ajungă şi unii din ei pe vârful sfinteniei; sau, în orice caz, chiar dacă nu ajunge până acolo, orice creştin e dator să se silească spre un anumit progres spirltual. Iar de acest progres ţine şi o anumită infranare. Crestinii din lume nu pot, desigur, să practice o înfrânare radicală ca monahii, dar pot practica şi ei o anumită cumpătare care, sporind cu vremea, să ajungă la înfrànarea monahala. Ei merg mai încet, dar pot ajunge aproape tot pâna acolo. Dacă le lipsesc ostenelile din proprie initiativă, cele de voie, Dumnezeu compensează lipsa acelora prin plusul de necazuri ce le aduc asupra lor greutăţile şi datoriile vieţii, fără voie. Dacă le primesc pe acestea răbdare, pot să se purifice de patimi aproape ca şi monahii.

Dacã ĭnfränarea este o virtute mai mult a monahilor, rabdarea este mai mult a mirenilor, deşi nici unii, nici alţii nu trebuie să uite cu totul de virtutea celorlalti.

Raportat la acest aspect Sfântul Antonie spunea:

“Nu se cuvine ca cei mai slabi cu firea să deznădäjduiască si să părăsească vietuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi sã o dispretuiascà, ca una ce nu ar putea îi ajunsă de ei. Căci, chiar de nu vor putea ajunge la lucrarea virtuţii şi mantuirii prin sàrguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau in nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic”.

(Pr. Dumitru Staniloae)

(Asceza şi mistica Bisericii Ortodoxe)