Inoncenţa – haina sufletului frumos

Inocenţă… eu, cand spun inocenţă, mă gândesc la curăţie sufletească.  Oamenii inocenţi sunt oamenii curaţi cu sufletul şi cu trupul. Gândindu-ne că lumea în care trăim este plină de crime, furturi, violuri şi desfrâuri de tot felul, am putea fi tentaţi să spunem că nu mai există inocenţă. Dar nu este aşa!

Eu am întâlnit oameni inocenţi. Am întâlnit oameni frumoşi, curaţi sufleteşte şi trupeşte, şi aceştia erau fie copii, fie bătrâni. Insă, dintre toate chipurile inocente pe care le-am întâlnit, adânc întipărită în inimă mi-a rămas amintirea inocenţei unui călugăr bătrân de la o mănăstire de lângă Iaşi…

Era un bătrân cu chipul brăzdat de ani, dar luminos, cu tâmplele albe şi cu barba lungă căzându-i rară pe piept. Şi acest călugăr ne-a întâmpinat pe mine şi pe nişte prietene de-ale mele, la magazinul mănăstirii. La început timid,… ca un copil, ne-a întrebat ce dorim. Nici nu ne imaginam că în scurt timp, o întrebare pusă de una dintre prietenele mele despre icoana Maicii Domnului avea să-l facă pe părinte să ne deschidă nouă o fereastră spre sufletul său curat.

Am văzut cum ploua cu lacrimi în inima sa, cu lacrimi de umilinţă, de recunoştinţă, cu lacrimi de iubire de Hristos şi de Maica Domnului.

Ne-a povestit părintele cum l-a vindecat pe el Dumnezeu de cancer, cum i se cangrenaseră picioarele şi nu mai avea scăpare. Dar el, cu umilinţă şi cu nădejde striga neîncetat către Măicuţa Domnului. Şi aceasta nu l-a lăsat în durere. Ne-a spus bătrânul cum, într-o noapte (care se presupunea a fi printre ultimele din viaţa sa), a visat doi îngeri care au venit la el cu un vas mare cu apă. Aceştia i-au spus bătrânului bolnav ca atunci când ei vor intra cu picioarele în vasul cu apă, să facă şi el asemenea. Şi aşa a făcut părintele, iar în zilele următoare i s-au vindecat picioarele bolnave.

Poate sunt unii care nu ar crede o astfel de mărturisire. Credeţi-mă că ne-a fost imposibil să ne îndoim de ea pentru că era mare credinţa bătrânului şi ne vorbea din inimă, plângând. Atâta bucurie avea el când se gândea la Maica Doamnului şi la Mântuitorul, că-i răsăreau lacrimi în ochi ori de câte ori îi pomenea.

N-am să uit niciodată cum ne-a învăţat bătrânul călugăr să ne rugăm atunci când suntem în necaz sau neputinţă : ,, Aşa să ziceţi: Iisuse scump, ajută-mi mie păcătosului/păcătoasei! şi Maicuţă scumpă, ajută-mă! că aşa le place Lor (adăuga părintele) să ne rugăm” şi plângea bătrânul cu lacrimi de umilinţă, cu lacrimi de iubire pentru Hristosul său cel scump…

Şi toată lacrima lui ne-a căzut nouă pe suflet şi pe inimă, îndemnându-ne la smerenie şi la rugăciune. Iar eu ştiu că atunci am văzut un om curat şi sunt convinsă că mai sunt şi alţii pe care lumea nu-i cunoaşte ci numai Dumnezeu.

Şi mai ştiu că Dumnezeu ne rabdă pentru curăţia lor, ne iartă nepăsarea pentru rugăciunea lor, ne aşteaptă cu drag la El pentru răbdarea lor, ne dă bucurie şi mângâiere pentru lacrimile lor.

(Talita)