Instinctul matern
Că Dumnezeu ne îndeplineşte dorinţele bune dau mărturie sfinţii, dar atunci când ai parte de o confirmare personală lucrurile se schimbă.
Atunci când m-am căsătorit îmi doream să am mulţi copii, mă gândeam eu, toţi câţi îmi va dărui Dumnezeu şi mă şi vedeam cu vreo 3-4 copilaşi, mai ales că situaţia materială ne permitea acest lucru. Deja în minte îmi făurisem planuri şi iluzii. Surpriză a fost că după naşterea fiului meu nu a mai sosit niciun alt copil. De bună seamă Dumnezeu, care pe toate le cunoaşte, îmi purta de grijă, pentruca soţul meu, fiind de religie protestantă cu foarte mare greutate a acceptat ortodoxia mea, dar mai ales pe cea a copilului. Încă o confirmare că niciun suflet nu vine pe lume fără ca Dumnezeu să-i dea şi şansa mântuirii, iar familia noastră nu permitea acest lucru.
Şi iată-mă cu cea mai grea problema a vieţii mele: mai doream şi alţi copii, natura mea de femeie îşi spunea cuvântul. Deşi toate îmi stăteau împotrivă, toată fiinţa mea dorea acest lucru. Nu mai puteam da sens zilelor şi, deşi în străfundul sufletului ştiam de ce Dumnezeu nu-mi mai dăruia niciun alt copil, mă încăpăţânam să doresc acest lucru pe de o parte datorită instinctului matern iar pe altă parte cerbiciei şi nesupunerii ce mă caracterizase toată viaţa. Luptăm să mă supun dar îmi era foarte greu, mă rănisem şi nu mă puteam linişti cu toate sfaturile şi mângâierile duhovnicului, căci în faţa atâtor dureri mă hotărâsem în sfârşit să mă apropii de Dumnezeu.
Anii treceau şi pentru că soţul meu a spus răspicat că nu doreşte să urmeze calea ortodoxiei ne-am îndepărtat foarte mult şi în final am divorţat.
Mare mi-a fost însă mirarea cum Dumnezeu mi-a adus nu numai alinare, ci chiar vindecare în privinţa copiilor pentru că sora mea, exact în momentul divorţului meu a născut o fetiţă şi pentru că mai avea încă un copil de 5 ani, mi-o lăsa din când în când în grijă. Aşa am avut parte, exact când mă aşteptam mai puţin, de ceea ce tânjisem ani de zile: să mai am un alt copil, căci este de la sine înţeles că pe acest bebeluş l-am simţit că pe propriul meu copil.
Fiecare scutec schimbat, fiecare sticluţă de lapte, fiecare dinţişor apărut, fiecare plâns închidea definitiv câte o rană. La numai un an încă o surpriză, apare încă o fetiţă, o dulce Ioana. Pe neaşteptate războiul acela interior a încetat, eram liniştită. Zilele şi nopţile petrecute alături de cei doi bebeluşi mi-au spulberat acea neîmplinire fără ca eu să-mi dau seama şi fără să mai port discuţii raţionale cu mine însămi.
M-am umplut din nou de umilinţă în fata noianului de dragoste şi delicateţe cu care Domnul ne înconjoară. Mă văzuse în toţi aceşti ani şi mi-a îndeplinit dorinţa, dar nu în modul acela egoist şi mic, în care eu ca un om limitat şi păcătos mi-o vedeam rezolvată, ci aşa minunat cum numai El poate să o facă: îmi dăruia două fetiţe Cristina şi Ioana, care sunt „ale mele” ca şi Luca „al meu”.
Şi iarăşi îmi pare rău de toate clipele vieţii nedăruite Lui şi de toate răspunsurile întârziate la chemările pe care cu răbdare mi Le-a adresat încă din copilărie, căci niciodată nu a încetat să mă strige pe nume dar picioarele mele şubrede au ezitat să urmeze calea Lui.
(Doina)
Badea Patricia
octombrie 27, 2011 @ 1:00 pm
Am citit intr-o carte ca rugaciunea unei mame pentru copii ei este la fel de puternica ca si rugaciunea Bisericii. Dumnezeu le va darui intotdeauna credinta si bucurii copiilor pentru care parintii crestini se roaga neincetat. Parintii pot schimba atat de multe lucruri in bine in viata copiilor prin exemplul si rugaciunile lor!