E greu să fii inteligent şi smerit

Cât de greu este pentru o persoană cu minte ascuţită, cu înţelegere cuprinzătoare şi cu multe cunoştinţe să păstreze smerenia şi simplitatea! Să nu voiască să facă paradă de cunoştinţele sale, să nu îi placă să biruiască în cuvânt, să nu se izoleze într-o sferă înaltă, rece şi abstractă a “ideilor”, oricât ar fi ele de adânci, profunde şi teologice…

Cât de greu este să nu te simţi superior, să nu dispreţuieşti pe fraţii mai mici şi mai “proşti”, mai “inculţi”, să nu te simţi nedreptăţit pentru că nu eşti “promovat”, că nu se vorbeşte de tine atât cât ar trebui, că nu îţi sunt recunoscutele calităţile şi meritele…

Mircea Vulcănescu este acest atât de rar caz de înţelept creştin care nu a pierdut niciodată simplitatea şi blândeţea inimii. În mod special, se regăseşte în evocările despre el căldura afecţiunii sale sincere, curate şi dezinteresate. Mireasma unei blândeţi care venea dintr-o inimă pârjolită, la un moment dat, de suferinţele deznădejdii, şi înviată apoi de atingerea Dumnezeului cel Viu. Prietenul său bun, Emil Cioran, înainte de a pleca în exilul său în ţara străină a nihilismului, îi scria cu un astfel de dor:

De multe ori, în crizele de urât ale inutilităţii mele pariziene, m-am gândit la tine şi-mi spuneam: Mircea Vulcănescu ştie toate şi este totuşi un om împăcat. Tot de atâtea ori te invidiam, căznindu-mă să descopăr tocirea împăcării tale, rezistenţa la afurisenie. Se prea poate ca să fi făcut o experienţă reuşită a lui Dumnezeu – pe când eu, de câte ori m-am apropiat de El, m-am rostogolit în neprielnicii, iar în biografia Fiului Său m-am oprit la clipa răposării. Cât regret că istoria contemporană s-a interpus necruţător între noi, că n-am avut prilejul des să-mi îndulcesc atâtea răni cu untdelemnul duhului tău!

O blândeţe care învăluie printr-o dragoste discretă, care cheamă, dar nu sileşte, care încălzeşte şi hrăneşte inima aproapelui într-o îmbrăţişare răstignită. Ca demnitar, a înţeles să slujească poporului său cu preţul vieţii. Aruncat în temniţă, nu a încetat să ridice conştiinţele şi starea de spirit a fraţilor de suferinţă prin revărsarea îmbelşugată a înţelepciunii sale, în ciuda torturilor cu care era “răsplătit” ori de câte ori era descoperit, devenind un adevărat apostol al temniţelor. A căutat să aducă o fărâmă de căldură omenească celor care erau prea fragili pentru a rezista în întunericul şi umbra morţii din închisori. Pentru toate aceste mărturii, chipul cel din adânc al lui Mircea Vulcănescu ne apare nouă ca un chip al blândeţii muceniceşti.

Sursa: Razboi intru cuvânt