Interviu cu IPS Serafim Joantă despre deasa împărtășire
Mă adresez Înaltpreasfinției Voastre pentru a-mi acorda un interviu care să contribuie la partea de cercetare pentru lucrarea mea de licență cu tema „Deasa împărtășire”.
1. Cu îngăduința Inaltpreasfinţiei Voastre aș dori să vă propun o paralelă între nevoia de împărtășire cu Sfintele Taine şi pregătirea pentru împărtășire. În ce măsură nevoia de împărtășire poate să îndreptățească lipsa pregătirii duhovnicești?
Mântuitorul a instituit Taina Euharistiei la „Cina cea de Taină“ pentru a rămâne în continuare pe pământ nu numai în duh, ci şi sub forma pâinii şi a vinului care devin, prin rugăciunea Bisericii, trupul şi sângele Lui. Întrucât omul nu este numai duh, ci şi trup, el are nevoie să se hrănească atât duhovniceşte cât şi trupeşte. Dacă rugăciunea este hrana sufletului, trupul şi sângele Domnului sunt „adevărata mâncare şi adevărata băutură“ pentru trup (Ioan 6, 54). Sfânta Liturghie este singura Taină a Bisericii care-i hrăneşte pe credincioşi atât duhovniceşte cât şi trupeşte: duhovniceşte, prin rugăciunile şi cântările ei, de o frumuseţe şi de o adâncime mistică unice, iar trupeşte, prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului. Fiind „Cina Domnului“, se înţelege că toţi cei ce participă la Sfânta Liturghie trebuie în mod normal să se împărtăşească din masa ce le este pusă înainte. Căci nimeni nu se duce la o cină fără să guste din bucatele care i se oferă.
Altfel ar însemna să jignim pe cel ce ne-a invitat. La „Cina cea de Taină“, Mântuitorul S-a rugat şi a cântat laude lui Dumnezeu împreună cu apostolii şi i-a împărtăşit cu trupul şi sângele Său. Ia hrănit deci şi duhovniceşte şi trupeşte. L-a împărtăşit cu trupul şi sângele Său chiar şi pe Iuda, deşi acesta venise cu gândul trădării. Pentru aceea „după pâine a intrat satana în el“ (Ioan 13, 27). Aceasta înseamnă că participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine ne hrăneşte cu adevărat, duhovniceşte şi trupeşte, numai dacă suntem pregătiţi pentru a-L primi pe Hristos, cu alte cuvinte, dacă îl iubim ca şi apostolii şi ne străduim să împlinim poruncile Lui. Căci „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (Ioan 14, 21).
La nunta Mielului care este Sfânta Liturghie trebuie să purtăm „haină de nuntă” (Matei 22, 12), adică haina dragostei şi a smereniei care ţine mereu trează conştiinţa că nu suntem vrednici de a sta la Cină împreună cu Hristos şi de a ne împărtăşi cu Sfintele Lui Taine. În nici un caz nu ne putem apropia de Sfintele Taine dacă trăim în păcate de moarte care alungă pe Duhul Sfânt din noi şi ne despart de Hristos. Pentru aceste păcate trebuie să ne pocăim, adică să ne spovedim şi să împlinim canonul primit de la duhovnic.
Participarea regulată la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului sunt o necesitate absolută a vieţii duhovniceşti, căci nu ne putem mântui decât în obştea Bisericii, prin rugăciunea tuturor şi prin harul Sfintelor Taine. Totodată aceste acte de credinţă cer de la noi o pregătire permanentă pentru că harul primit prin Sfintele Taine nu lucrează în noi fără efortul nostru de purificare şi sfinţire a vieţii. Nevoia împărtăşirii cu Sfintele Taine nu poate justifica lipsa pregătirii pentru primirea lor, ci dimpotrivă cere de la noi o pregătire pe măsura sfinţeniei lor. Aceasta nu înseamnă că trebuie să aşteptăm să ne împărtăşim cu Sfintele Taine până când vom putea spune că suntem pregătiţi şi vrednici de primirea lor. Căci nu vom fi niciodată! Ci că trebuie să ne silim permanent să trăim o viaţă creştină cât mai autentică. O maximă ascetică spune „dă-ţi sângele ca să primeşti harul”, adică fă tot ceea ce este în puterea ta să trăieşti după voia lui Dumnezeu. Iar ceea ce nu poţi, va împlini harul, adică Dumnezeu Însuşi.
2. În ce măsură Sf. Împărtășanie este un aspect al desăvârșirii noastre, în sensul curăției și al sporului duhovnicesc? În ce măsură împărtășania întărește și scoate la iveală înrudirea omului cu Dumnezeu, devenind conștienți că suntem fii Lui?
Nici un spor duhovnicesc nu este posibil fără harul lui Dumnezeu. O altă maximă ascetică spune: „Totul este har”, în sensul că nimic nu putem face fără har, fără puterea care vine de la Dumnezeu, îndeosebi prin Sfintele Taine. Însă harul aşteaptă colaborarea noastră, deschiderea noastră spre primirea lui prin rugăciune, post şi o viaţă cumpătată în toate. Harul ne părăseşte imediat când avem gânduri necurate sau de răutate, când căutăm plăcerile trupeşti şi călcăm poruncile lui Dumnezeu prin păcate grave. Dar el revine în momentul în care conştientizăm greutatea păcatelor şi plângem pentru ele, când cerem iertare lui Dumnezeu, ne spovedim şi ne rugăm mult cu inimă înfrântă şi smerită.
Prin desele noastre căderi, dar şi ridicări cu ajutorul harului, devenim tot mai sensibili la prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în inima şi viaţa noastră şi vom tinde tot mai mult spre Sfânta Împărtăşanie care înnoieşte în noi lucrarea harului şi ne ajută să înmulţim efortul de curăţire de păcate şi de patimi. Numai prin conjugarea harului cu efortul nostru ascetic de luptă „până la sânge” (Evrei 12, 4) împotriva păcatului putem înainta spre asemănarea noastră cu Dumnezeu în bunătate, în răbdare şi în dragoste. Împărtăşirea deasă, la fiecare Sfântă Liturghie, dacă este posibil cu lacrimi, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, schimbă firea noastră şi ne face, încetul cu încetul, „dumnezei după har”. „Firea celui mai tare schimbă firea celui mai slab”, zic Părinţii. Înaintând prin Sfintele Taine spre asemănarea cu Dumnezeu în bunătate, în răbdare şi în dragoste nu înseamnă că încercările şi suferinţele vieţii se vor împuţina sau vor dispare. Dimpotrivă acestea se pot înmulţi, însă le vom trăi ca şi Hristos, ca apostolii şi ca toţi sfinţii ca pe o adevărată binecuvântare.
3. Plecând de la versetul Sfântului Apostol Pavel „ Cel ce se împărtășește cu nevrednicie, acela își mănâncă și își bea osândă, nesocotind trupul Domnului” (I Cor. 2, 29), aș dori să îmi explicați în ce constă nevrednicia de a primi Sfânta Împărtășanie?
Suntem nevrednici de a primi Sfânta Împărtăşanie atunci când săvârşim păcate de moarte prin care cădem din starea de har primită la botez sau din starea de membrii ai Bisericii. Cele mai grave păcate de moarte sunt: lepădarea de Hristos (necredinţa), crima (inclusiv avortul sau folosirea medicamentelor anticoncepţionale care sunt avortive), desfrânarea şi adulterul, ura şi nedreptăţirea semenilor. Pentru aceste păcate trebuie neapărat să ne spovedim şi să primim dezlegare de la preotul duhovnic. În rugăciunea de după spovedanie duhovnicul de roagă zicând: „împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu Sfânta Ta Biserică”. Prin dezlegarea de la spovedanie suntem deci repuşi în starea de har sau de membrii ai Bisericii şi putem să ne împărtăşim. În general la spovedanie se primeşte şi un canon de post şi rugăciune, ca şi de împlinirea faptelor milei creştine prin care consolidăm starea de har reprimită prin mărturisirea păcatelor. Dacă însă nu trăim în păcate de moarte, nu avem nici-o scuză să nu ne împărtăşim de fiecare dată când participăm la Sfânta Liturghie. Bineînţeles cu binecuvântarea preotului.
4. Cum putem scăpa de laxitatea duhovnicească și de rutina față de Sfânta Împărtășanie?
Rutina faţă de Sfânta Împărtăşanie poate apărea mai cu seamă la slujitorii Sfântului Altar când aceştia se lasă prinşi mai mult de lucrurile lumii, decât de cele ale lui Dumnezeu. Spovedania deasă la duhovnici experimentaţi şi înmulţirea rugăciunii personale ne pot readuce la starea de a trăi Liturghia ca fiind mereu nouă, pentru că descoperim de fiecare dată alte şi alte dimensiuni mistice care ne hrănesc mintea şi inima. De aceea este necesar să slujim Sfânta Liturghie şi să participăm la ea cu multă evlavie şi cu multă atenţie pentru ca toate rugăciunile şi cântările ei să pătrundă din minte în inimă. Numai astfel vom face de fiecare dată o experienţă mistică unică şi nu ne vom sătura niciodată de frumuseţea Liturghiei. Atunci şi împărtăşirea regulată va fi simţită ca o necesitate. Căci fără împărtăşirea cu Sfintele Taine, Liturghia rămâne neîmplinită.
5. Cum trebuie să pricepem nevoia de a ne împărtăși, rar sau des?
Nevoia de a ne împărtăşi de fiecare dată când participăm la Sfânta Liturghie o simţim deci când vom ajunge să trăim cu adevărat misterul Liturghiei ca Jertfă şi ca Cină a Domnului. Toate rugăciunile şi cântările Liturghiei sunt un îndemn şi o pregătire pentru împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului. Iată câteva: „Dă-le lor să-Ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie să se împărtăşească cu Sfintele Tale şi să se învrednicească de cereasca Ta împărăţie” (Rugăciunea a doua pentru cei credincioşi). „Ca pe Împăratul tuturor să-L primim…” (Imnul Heruvic). „Luaţi mâncaţi… Beţi dintru acesta toţi…” (Cuvintele de instituire ale Sfintei Taine a Euharistiei). „Învredniceşte-ne să ne împărtăşim cu cuget curat cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestei sfinte şi duhovniceşti mese…” (Rugăciunea de după sfinţirea Darurilor). „Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi, prin noi, la tot poporul” (Rugăciunea preotului înainte de ridicarea Sfântului Agneţ şi rostirea cuvintelor: „Să luăm aminte, Sfintele (care se dau) sfinţilor). „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. La fel şi rugăciunile de după împărtăşire.
Ori trăind cu adevărat aceste rugăciuni şi îndemnuri nu putem să rămânem indiferenţi, departe de Hristos care cheamă la El şi ni se oferă din dragoste pentru a ne hrăni cu trupul şi sângele Său „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Desigur că toţi trebuie să avem sentimentul nevredniciei pentru că suntem păcătoşi. Dar tocmai pentru că suntem păcătoşi şi conştienţi că nu putem birui păcatul din noi decât cu puterea lui Hristos din Sfintele Taine, îndrăznim să ne apropiem cât mai des de Sfântul Potir. Am săvârşi un mare păcat dacă ne-am apropia de Sfintele Taine cu indiferenţă sau cu nepăsare ori numai din rutină. Dar dacă ne apropiem „cu frică şi cu cutremur” şi, pe cât posibil, cu lacrimi de pocăinţă atunci vom constata cu timpul că Sfintele Taine ne transformă cu totul şi ne fac una cu Hristos.
6. Ce folos aduce deasa Împărtășire?
Tocmai această unire reală cu Hristos. Împărtăşindu-ne regulat, cu pregătirea de care suntem capabili, fiecare după măsura lui, vom creşte duhovniceşte. Vom constata că sporim în răbdarea în suferinţă, că suntem capabili să iertăm mai uşor, că inima ni se dilată şi cuprinde în iubirea ei şi pe cei pe care mai înainte nu-i puteam iubi, că avem milă de toţi cei care suferă şi că suntem capabili să ne jertfim pentru semenii noştri. Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). De asemenea: „Noi avem gândul lui Hristos”(I Corinteni 2, 16) sau „Aveţi în voi aceleaşi sentimente ca şi Hristos” (Filipeni 2, 5). Repet totuşi că Sfintele Taine nu lucrează la transformarea noastră lăuntrică decât în măsura în care şi noi ne luptăm din toate puterile să trăim o viaţă după voia lui Hristos, împlinind poruncile Lui.
7. Printr-o deasă împărtășire, în ce măsură putem rezolva problema secularizării?
Rezolvăm problema secularizării în măsura în care trăim cu adevărat în societate ca şi în Biserică, deci în măsura în care extindem Biserica în societate. Pentru că Biserica se identifică cu Hristos. Aşa precum trăim în Biserică relaţia noastră cu Hristos, tot astfel trebuie să trăim şi în familie şi în lume. Părintele Teofil de la Sâmbăta zicea că astăzi creştinii trăiesc social în Biserică, dar nu religios în societate. Cu alte cuvinte, introducem felul de a trăi în societate în Biserică şi secularizăm chiar şi Biserica. Biserica a devenit pentru mulţi un loc de prestare de servicii. Ne ducem la Biserică numai când avem un necaz sau o boală pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu sau numai din obişnuinţă, fără să fim pătrunşi de misterul ei, fără să avem conştiinţa comuniunii cu semenii noştri cu care împreună formăm trupul lui Hristos. Hristos ne-a prevenit că noi ucenicii Lui deşi trăim în lume, nu suntem din lume. Este vorba aici de lumea căzută, de lumea marcată de păcat şi nu de lumea creată de Dumnezeu care este bună în sine, dar desfigurată de păcatul omului. Între Biserică şi lume există o permanentă tensiune în sensul că Biserica (adică creştinii) are misiunea de a sfinţii lumea coborându-se în iadul ei, dar nu identificându-se cu el, ci încercând să-l transforme în rai, adică în împărăţia lui Dumnezeu.
8. În concluzie, Înaltpreasfinţia Voastră ce recomandaţi: deasa sau rara împărtășire cu Sfintele Taine?
Eu nu pot recomanda decât ceea ce spune Biserica, adică Hristos Care se jertfeşte în fiecare Sfântă Liturghie şi îi cheamă pe toţi cei prezenţi să se împărtăşească din jertfa Lui.
Sursa: Mitropolia Ortodoxă a Germaniei, Europei Centrale și de Nord | Interviu cu IPS Serafim, Mitropolitul Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord, despre deasa împărtășire (iunie 2012).