„Ceea ce i se pare omului drept, pentru Dumnezeu este nedrept.” (interviu cu Pr. Emil Crăciun, Parohia „Pogorârea Sfântului Duh” Reșița)
Georgiana T.: Părinte, ce ar trebui să înţeleagă tinerii prin judecarea aproapelui?
Pr. Emil Crăciun: Judecarea aproapelui este unul dintre păcatele destul de uzitate astăzi, aproape în orice mediu te afli atunci când se întâlnesc două persoane apare și ispita de a vorbi despre al treilea. Atunci când judecăm pe altcineva căutăm să punem sub lupă anumite lucruri reale sau de multe ori nereale ale aproapelui nostru și astfel să mascăm propriile noastre defecte, slăbiciuni sau păcate. Este mai ușor al judeca pe altul decât a te judeca pe tine însuți! Dacă Mântuitorul a venit in lume, nu ca sa o judece, ci ca aceasta sa se mântuiască prin El (Ioan 3, 17), atunci nici omul nu trebuie să vorbească despre căderile semenilor, ci trebuie sa caute venirea acestora în fire. „Pentru a nu cădea în judecarea aproapelui, ai grijă să nu primeşti niciun cuget rău despre nimeni şi să fii mort pentru toţi” ne învață Sfântul Serafim de Sarov.
Iar Sf. Ap. Pavel ne spune: „Pentru aceea, o, omule, oricine-ai fi tu, cel care judeci, eşti fără cuvânt de apărare: fiindcă în ceea ce pe altul îl judeci, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri le faci şi tu, cel care judeci.” Deci cred că ar trebui să înțelegem că judecarea aproapelui nu rezolvă deloc o anumită stare de lucruri, că prin judecată, lumea sau cei pe care-i judecăm nu vor deveni mai buni și că ori de câte ori judecăm pe cineva ne tranpunem în locul lui Dumnezeu. Mântuitorul a lămurit acest lucru prin cuvântul Său și care devine pentru noi o normă de bună-conviețuire pe care ne-a dat-o: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați!”(Matei 7, 1).
Georgiana T.: Cum ne dăm seama dacă îl judecăm pe aproapele nostru, atunci când ne greşeşte? Putem să îndreptăm greşelile celuilalt, fără a-l judeca?
Pr. Emil Crăciun: Adeseori se spune că ajungem să-l judecăm pe celălalt, din dorința de a-l îndrepta. Ne uităm la faptele lui, vedem ce este nepotrivit, i le comunicăm şi îi cerem să ia alt chip. Dar când facem această critică, mai ținem seama de cuvintele Mântuitorului: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 1-5)? Mă tem ca nu! Nu mai spun că de multe ori ceea ce i se pare omului drept, pentru Dumnezeu este nedrept. Iar pentru a nu porni cu ușurință spre judecată, voi aminti de episodul cu femeia desfrânată care urma sa fie omorâtă cu pietre.
Mântuitorul le spune celor ce doreau sa arunce cu pietre in ea: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul cu piatra” (Ioan 8, 7). Si răspunsul tacit al acestora este pilduitor pentru fiecare dintre noi cei care judecăm: „Iar ei auzind, si mustrați fiind de cuget, ieșeau unul câte unul” (Ioan 8, 9). Eu nu știu dacă putem corecta noi greșelile sau păcatele cuiva împotriva voinței lui ? Binele cu forța , nu se poate și nu știu dacă ar mai fi bine ? Nici Dumnezeu nu ne silește să ne schimbăm firea aplecată spre păcat, El doar ne sfătuiește, ne roagă, ne așteaptă să facem o schimbare spre binele nostru. Cred că cel mai bun exemplu pentru schimbarea cuiva este propria noastră schimbare, este să devenim noi un model de trăire al Cuvântului lui Dumnezeu astfel încât atunci când aproapele nostru este impresionat de o astfel de trăire, să dorească și el să trăiască o viață cu Dumnezeu.
Georgiana T.: Cum ne putem vindeca de patima osândirii aproapelui? Este oare îngăduinţa o soluţie?
Pr. Emil Crăciun: Potrivit judecății omenești, cel care a făcut un rău trebuie judecat si pedepsit. Există și credința că prin astfel de sancțiuni, cel care a greșit se poate îndrepta. Dar pierdem din vedere că judecata omului, nu este judecata lui Dumnezeu: „Nu sunt gândurile Mele ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre” (Isaia 55, 8). Cel care a ajuns la măsura sacrificiului de sine și la iubirea vrăjmașilor, nu mai are nevoie de tribunale. Prin aceste afirmații nu doresc să se înțeleagă că Biserica este împotriva instanțelor de judecată, ci doresc să subliniez că Biserica le acceptă ca semn al neputinței omenești de a iubi vrăjmașii. Ceea ce este important înaintea lui Dumnezeu este ca omul să nu rămână lipsit de relația cu cineva. El trebuie să-i aibă în inimă pe toți, chiar si pe cei cu care s-a certat.
Iar așezarea in inimă a celui cu care ai fost in conflict, nu se poate face decât prin iertare, nu prin justiție. Închei cu sfatul Sfântului Macarie „Cel ce se roagă sa nu judece pe cel ce lucrează, pentru că nu se roagă; cel ce lucrează sa nu judece pe cel ce se roagă, zicând că acela stă, iar el lucrează; iar cel ce slujește să nu judece pe alții. Deci, fiecare, de face ceva, spre slava lui Dumnezeu sa o facă. Cel ce citește să arate iubire și bunăvoință față de cel ce se roagă, cugetând întru sine că și pentru el se roagă; iar cel ce se roagă să gândească despre cel care lucrează, că fapta lui spre folosul tuturor se face”. Îngăduința poate fi o soluție creștină, căci și Bunul Dumnezeu ne îngăduie, dar nu este de acord cu păcatele și răutatea noastră. O face doar pentru că ne iubește și are îndelungă-răbdare și ne așteaptă cu brațele larg deschise să ne întoarcem din calea păcatului. Dacă Dumnezeu este îngăduitor cu noi, atunci și noi trebuie să fim îngăduitori cu aproapele nostru !
Georgiana T.: Sfântul Antonie cel Mare ne învaţă că ,,dacă aducem folos duhovnicesc aproapelui, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim aproapelui, lui Hristos greşim.” Ce putem să înţelegem prin ,,folos duhovnicesc”? La ce se referă Sfântul Antonie cel Mare?
Pr. Emil Crăciun: Folosul duhovnicesc este acea stare care ne ajută la îndreptarea noastră, care corectează în noi niște gânduri sau atitudini greșite și le pune în deplin acord cu voința divină. Toți avem nevoie de folos duhovnicesc, pentru că nu e nimeni fără de păcat. Cel mai bun folos duhovnicesc îl avem de la Sfinții Părinți care ne-au lăsat sfaturi duhovnicești pentru toate aspectele vieții noastre. Cărți de folos duhovnicesc pot fi considerate: Patericul sinaitic, Patericul egiptean, Patericul Lavrei Pecerska, Patericul românesc, Viețile Sfinților, Filocalia, etc. Referitor la ce a spus Sf. Antonie cel Mare, prin cuvântul duhovnicesc care ne învață că orice ajutor dat aproapelui și prin care recuperăm pe omul care este căzut, dobândim harul lui Dumnezeu; iar atunci când greșim față de aproapele, greșim de fapt față de chipul Lui Dumnezeu care se află ascuns în fiecare semen al nostru : „ Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”(Matei 25, 40).
Georgiana T.: Este un păcat nepăsarea faţă de celălalt?
Pr. Emil Crăciun: Nepăsarea creştină este un păcat care constă în indiferenţa faţa de anumite valori şi reguli creştine, care se manifestă în variate domenii (educaţie, viaţă familială, căsătorie, sănătate, societate, justiţie, credinţă creştină). Nepăsarea în formele ei extreme (dezinteresul faţă de o minimă siguranţă materială a familiei, nepăsarea absolută faţă de cel aflat în nevoie, necredinţa îndărătnică până la moarte) îl exclude pe păcătos de la moştenirea vieţii veşnice dacă nu arată pocăinţă pentru păcatul săvârşit. Mijloacele de luptă împotriva acestui păcat sunt sporirea în virtuţile milei, prieteniei, iubirii aproapelui, mersul regulat la biserică, citirea Sfintei Scripturi.
Părintele care nu poartă grijă de familia lui, şi mai ales de cei din casa lui, (căci uneori copiii nu locuiesc în aceeaşi casă) s-a lepădat prin însuşi acest fapt de credinţă, fiind mai rău decât un necredincios. Este o credinţă moartă aceea lipsită de fapte bune, faţă de cei goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, învaţă apostolul Iacov. Indiferenţa faţă de cel bătut cu sălbăticie şi jefuit de tâlhari din pilda samarineanului milostiv este un caz elocvent şi tipic. Indiferenţa faţă de săraci, văduve, orfani, străini este un păcat de care Iov s-a ferit. Cei indiferenţi faţă de cel aflat în lipsuri materiale, cel străin, cel bolnav, cel aflat în temniţă se vor duce în iad, în focul cel veşnic, aşa cum ne spune însuşi Mântuitorul. Stăpânirea cu asuprire şi asprime a oilor slabe, bolnave, rănite, rătăcite sau pierdute reprezintă mai mult decât nepăsare. Lacomii de avere care nu dăruiesc (fiind nepăsători faţă de cei aflaţi în nevoie), necredincioşii care sunt nepăsători faţă de adevărurile credinţei creştine de orice fel sunt printre aceia care nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.
Georgiana T.: Părinte, de bârfă cum putem scăpa? În tinereţe ni se pare aproape imposibil. Este oare bârfa un păcat?
Pr. Emil Crăciun: Bârfa este un păcat al limbii care constă în a vorbi de rău, a ponegri, a defăima unele persoane, care nu participă la discuţie. Este sinonim cu păcatul clevetelii. Bârfa răneşte adânc oamenii, care sunt sfătuiţi să nu ia în seamă toate vorbele, fiindcă şi ei au căzut în acest păcat. Mijloacele de luptă împotriva acestui păcat sunt: înfrânarea limbii, sporirea în virtuţile blândeţii, prieteniei, iubirii, rugăciunea neîncetată, citirea Sfintei Scripturi, lectura cărților duhovnicești, mersul regulat la biserică. Păcatul bârfei trebuie lepădat cu totul de orice creştin. Sf.Apostol Petru arată că trebuie să lepădăm toată răutatea, prefăcătoria, vicleşugul, pizma şi clevetirea şi ca nişte prunci de curând născuţi să dorim laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creştem spre mântuire.
Sf.Apostol Pavel le spune apostolilor să nu le iasă nici un cuvânt stricat pe gură, ci unul bun, pentru zidire pentru a nu întrista pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care au fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării, îi îndeamnă să lepede orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate din mijlocul lor, fiind buni unii cu alţii, miloşi, şi iertându-se unii pe alţii aşa cum i-a iertat şi Dumnezeu pe ei în Hristos. Sfântul Apostol Pavel se teme să nu găsească cumva şi bârfe alături de alte păcate la revenirea în comunităţile apostolice. Apostolul Ioan aminteşte de Diotref care vroia să deţină întâietatea între fraţi, era foarte clevetitor, nu îi primea pe fraţi, îi împiedica pe cei ce vroiau să-i primească şi-i dădea afară din Biserică. Apostolii nu au voie să vorbească de rău pe nimeni, arată Sf. Ap. Pavel. Când sunt vorbiţi de rău, apostolii trebuie să se roage, arată acelaşi apostol. Bârfa ca păcat este apropiat sau chiar legat de păcatul judecății. Și el nu este specific unei anumite vârste, deși este mai des întâlnit la femei care au o slăbiciune mai evidentă decât bărbații în a sta la o șuetă despre viața cuiva. Hristos Domnul ne spune că: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”deci este cu putință să ne lecuim de acest păcat la orice vârstă, dacă conștientizăm gravitatea acestuia.
Georgiana T.: Ce sfaturi le transmiteţi cititorilor noştri? Cum putem rămâne veşnic tineri, în Hristos?
Pr. Emil Crăciun: Nu știu care ar fi cel mai de folos sfat dat cititorilor. Tot ce a spus Hristos poate fi luat ca un sfat adresat nouă tuturor! Și atunci care e mai important ? Căci toate sfaturile din Evanghelie sunt importante și de folos pentru mântuirea noastră ! Aș răspunde precum i-a răspuns Mântuitorul Hristos tânărului care era dornic de viața cea veșnică: „Țineți poruncile”, adică cu alte cuvinte: Fiți împlinitori ai Cuvântului celui viu ca el să devină în voi izvor de viață curgător care să potolească toată setea cea duhovnicească. Referitor la întrebarea cum putem rămâne veșnic tineri în Hristos, eu cred că dacă rămânem în Hristos și în Biserica Sa, dacă ne dezbrăcăm de haina păcatului prin Taina Pocăinței și ne vom îmbrăca prin Sf. Taină a Împărtășaniei, în Hristos și Îl vom purta pururi cu noi oriunde ne vor călăuzi pașii pe acest pământ, vom rămâne tineri sufletește chiar dacă trupul se va ofili. Poporul nostru a transmis chiar printr-un basm dorința firească a fiecărui om de pe acest pământ a „tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”, dar acest lucru nu se poate împlini decât în creștinism și în cel care duce o adevărată viață în Hristos, Cel care este: „Calea, Adevărul și Viața”.
(Interviu realizat de Georgiana T.)
