Interviu Parintele Teofil Paraian-Pentru tineri

– Stim ca in incursiunile dumneavoastra prin tara ati luat contacte deseori cu tineretul. Am dori, in cateva cuvinte, sa caracterizati tineretul roman al zilelor noastre.

– Draga, mi-e foarte greu sa caracterizez tineretul, pentru ca eu, de fapt, nu-i cunosc foarte bine pe tineri; ii stiu pe cei care ma cheama, ii stiu pe cei cu care vin in legatura, dar nu as putea sa caracterizez tineretul zilelor noastre. Ceea ce il deosebeste, poate, de tineretul dinainte este ca are mai multe preocupari pentru viata spirituala, este mai deschis pentru niste lucruri pe care in trecut cei mai multi tineri le neglijau, daca nu chiar le negau. Dar asta nas putea sa spun ca este caracteristica tineretului din zilele noastre; nu stim cum s-ar fi prezentat tinerii dinainte daca ar fi avut conditiile pe care le au tinerii din zilele noastre.

– Care ar trebui sa fie relatiile dintre un tanar si o tanara in perioada adolescentei?

– Intre un tanar si o tanara se pot realiza mai multe feluri de relatii: relatii de colegialitate, relatii de prietenie, relatii de membrii ai unei societati, relatii obisnuite intre tineri, ma rog, poate si alte relatii. Important este ca tinerii, mai ales cand sunt in pregatire pentru viata, ca prieteni, sa se mentina in marginile prieteniei, adica sa nu cuprinda prietenia lor apropieri care nu sunt admise intre prieteni; Biserica considera prietenia ca buna, numai in masura in care nu are implicatii de casatorie si daca se face in vederea casatoriei. Nu se poate zice ca nu exista si posibilitatea de a fi apropiati ca prieteni cu iubire si respect reciproc, chiar daca nu au neaparat in vedere casatoria, dar, in orice caz, sa nu aiba implicatiile casatoriei.

– Cum priviti sarutul intre doi adolescenti?

– Sarutul intre doi adolescenti e o manifestare, o revarsare de suflet, poate fi o revarsare de suflet si se poate realiza patimas si nepatimas. In cazul cand e nepatimas – e admis; totusi e bine sa se gaseasca alta modalitate de apropiere, pentru ca, de multe ori, manifestarile acestea au si implicatii care nu tin de prietenie; in componenta sarutului pot intra – si intra adeseori – implicatii sexuale

– Stim ca anul acesta a fost declarat „anul international al tolerantei”. Nu considerati ca aceasta propovaduire a unei tolerante lipsite de principiul iubirii crestine e periculoasa, deoarece indiferenta si pasivitatea sunt si ele tolerante, dar sunt nocive.

– Draga, depinde ce tolerezi! Daca tolerezi raul nui bine! De exemplu, Psalmul 100 vorbeste despre niste masuri radicale; adica zice ca „pe cel rau nu voiesc sa-l cunosc. Pe cel ce cleveteste in ascuns pe vecinul sau, pe acela il voi pierde. Pe cel ce are ochi mandru si inima semeata, pe acela nu-l voi suferi. In dimineti am ucis pe toti pacatosii pamantului, ca sa starpesc din cetatea Domnului pe toti cei ce fac faradelegi”. Raul nu trebuie tolerat! Trebuie sa avem intelegere fata de neputinta omeneasca, insa raul trebuie smuls din radacina. Cand e vorba de toleranta, poti sa tolerezi niste neputinte, sa ingadui niste situatii care nu pot fi schimbate, dar cat priveste raul in sine, trebuie smuls din radacina, nu trebuie tolerat!

– Este crestinismul in adancul lui, egocentric?

– Nu e egocentric, e hristocentric! Mantuirea vine prin Hristos, mantuirea inseamna eliberare de pacate, de patimi, de tot ce este negativ in sufletul omului. Mantuirea inseamna realizarea unor stari pozitive care fac cu putinta inlaturarea si schimbarea tuturor relelor spre bine; e vorba de virtuti care sunt potrivnice patimilor; bineinteles ca nu poate fi vorba de un egocentrism, cata vreme apartenenta noastra este la Domnul Hristos, numai ca nu se poate nega nici persoana, pentru ca persoana se mantuieste. Noi, fiecare, ca om ne mantuim, si atunci nu putem face abstractie de noi insine. Domnul Hristos a avut in vedere intotdeauna pe om in ceea ce este el. De pilda, iubirea fata de aproapele a legato de iubirea fata de tine insuti: „Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti”, e porunca data de Domnul Hristos si Sfantul Apostol Pavel spune clar, si are dreptate: „Nimeni nu si-a urat vreodata trupul sau” (Efeseni V, 29) si zice ca „Sotul sa-si iubeasca sotia cum se iubeste pe sine insusi” (Efeseni V, 28), sa se ingrijeasca de ea cum se ingrijeste de sine insusi. Nimeni nu si-a urat vreodata trupul sau, ci-l incalzeste si-l hraneste; asa trebuie sa iubim si pe cei din jurul nostru.

E, de fapt, cred eu, o mare greseala sa socotesti ca nu trebuie sa ai in vedere urmarirea binelui personal; important este sa urmaresti binele personal, fara sa stingheresti pe cineva din apropierea ta, adica sa nu cauti mai mult binele tau decat binele altuia, dar, in orice caz, sa urmezi si binele tau. Vasile Militaru are o zicere, o vorba cu talc, care are urmatorul cuprins: „Barba fratelui vreodata, de saprinde, sari si-l scapa,/ Insa mai intai de toate, barba ta so uzi cu apa” – adica nu poti sa faci abstractie de tine insuti, chiar daca se pune si problema, in anumite imprejurari, a lepadarii de sine ca sa poti implini binele pentru altul sau ca sa poti implini porunca lui Dumnezeu.

– „Ignoranta este un mare dusman al mintii” – din cartea Razboiul nevazut a Sfantului NicodimAghioritul. De ce si cum se manifesta ea in viata crestinului?

– Ignoranta in sensul ca daca nu cunosti – nu implinesti. Domnul Hristos a venit si a propovaduit. De ce a propovaduit? Ca sa se stie ce avem de facut Ignoranta e condamnabila in masura in care poti sa cunosti si nu cunosti, pentru ca, necunoscand, nu implinesti. Sfantul Apostol Pavel spune ca trebuie sa invatam ca Domnul Hristos ne-a trimis la propovaduire si ca numai prin propovaduire poate cineva sa cunoasca adevarul Evangheliei. De aceea zice el despre sine, ca trimis al Mantuitorului la propovaduire: „Vai mie de nu voi propovadui, de nu voi binevesti” (Epistola Ia catre Corinteni, Capitolul al IX-lea).

Sfantul Marcu Ascetul spune ca inaintea tuturor pacatelor merg trei uriasi: nestiinta, uitarea si nepasarea, asa incat ignoranta este vinovata atunci cand nu vrei sa cunosti, cand nu cauti sa cunosti ceea ce ai putea sa cunosti.

– Alesii lui Dumnezeu sunt alesi de Dumnezeu dinainte de nastere?

– Asta nu stim! Sfantul Apostol Pavel, de exemplu, spune despre sine ca a fost ales dinainte de nastere, a fost ales din pantecele maicii lui (Galateni I, 15). Sfantul Prooroc Ieremia spune la fel, dar nu stim daca fiecare ar putea sau ar trebui sa spuna la fel. Sunt si niste taine ale vietii, noi nu avem pretentia ca tot ce gandim ca ar trebui sa stim, stim de fapt si putem sti de fapt. Pot fi diferite opinii in aceeasi chestiune. Important este ca eu personal sa stiu ca sunt ales de Dumnezeu sau ca Lam ales pe Dumnezeu. Adica eu trebuie sa am o incredintare in privinta asta, dar nu trebuie neaparat sa spun ca am fost ales din vesnicie, cam fost ales dinainte dea ma naste, cam fost ales din pantecele maicii mele. Acestea sunt deja lucruri, cred eu, spuse cu afirmare prea exagerata. Important este sa stiu ca asta mie calea si pe asta merg, ca Dumnezeu asa ma vrea, ca si eu asa vreau. Nu trebuie neaparat sa ma gandesc ca asa trebuia sa fie.

– Sfantul Apostol Pavel, la Capitolul al VII-lea, in Epistola I catre Corinteni, pledeaza pentru monahism, sustinand superioritatea acestuia in fata casatoriei. De aici, desavarsirea sau sfintenia se poate atinge prin casatorie?

– Se poate, se poate si prin casatorie foarte bine. Au fost atatia sfinti, mai ales martiri, care au avut viata de familie si au fost in randul sfintilor si proprii pentru sfintenie. Sfantul Apostol Pavel are in vedere un fel de libertate mai mare, un fel de actiune sau un fel de desprindere de viata aceasta, insa nu se poate zice ca unul care are familie, are copii si ii creste in frica de Dumnezeu si ii formeaza pentru o societate binecuvantata de Dumnezeu, nu are parte de bine si de sfintenie.

– Care va fi starea de dupa moarte a doi soti care sau iubit foarte mult si care amandoi sau mantuit?

– Noi nu credem ca in viata de dincolo relatiile sunt aceleasi care au fost in viata de familie, sa zicem, ci vor fi relatii mai presus de lumea aceasta.

– Cum comentati fericirea: „Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este Imparatia cerului”?

– Fericiti sunt cei neindestulati cu ei insisi, cei smeriti, cei ce doresc mai mult si tot mai mult binele, aceia vor fi proprii pentru Imparatia cerului.

– Sfantul Ioan Scararul ne vorbeste despre darul lacrimilor ca fiind mai mare decat botezul, deoarece curata pacatele savarsite dupa acesta. In cazul dobandirii lacrimilor, ce rol joaca Sfanta Taina a Spovedaniei?

– Draga, Sfantul Ioan Scararul a putut avea o parere a lui. A avut si el un punct de vedere, pe care noi putem sa-l primim sau sa nu-l primim, sau putem sa gandim altceva. Spovedania are rostul de a-i da omului posibilitatea sa se smereasca inaintea lui Dumnezeu si inaintea duhovnicului si de a putea primi o indrumare, de a putea fi verificata constiinta lui cu o constiinta superioara. Nu-i vorba numai de pocainta, de spalare, ci e vorba si de indrumare, de iertarea pe care o da Dumnezeu prin mijlocire preoteasca.

– In Evanghelia dupa Luca, Capitolul al XXII-lea, versetul 36, Mantuitorul Iisus Hristos isi sfatuieste discipolii sa se inarmeze cu sabii. Cum talcuiti aceasta?

– Draga, e o realitate pe care noi o stim, chiar daca n-o putem talcui. Domnul Hristos, in clipa aceea, El, care a zis „as putea sa cer de la Tatal saduca mai multe legiuni de ingeri in apararea mea”, ia indemnat pe ucenicii Sai, nu atat ca sai invete, ci intr-o situatie speciala fiind, El care a zis „cel ce scoate sabia de sabie va muri”, a intrebat: „aveti aici sabii?” si au zis: „da, avem doua”, si Domnul Hristos a zis: „e destul”; aceasta, oamenii incearca s-o talcuiasca intrun fel sau altul, dar adevarul este ca lucrurile se inteleg literar, in primul rand. De ce a gandit Domnul Hristos asa, de ce s-a pus problema aceasta sau de ce Sfantul Evanghelist Luca a avut in vedere si latura aceasta, navem de unde sa stim; duhovniceste se talcuieste asa, ca zice Domnul Hristos: „Cel ce n-are sabie, sa-si vanda haina, sa-si cumpere sabie”, in intelesul ca acela care are odihna trupeasca sa renunte la ea si sa se inarmeze impotriva raului.

– Credeti ca in acest sfarsit de veac e posibila o renastere a monahismului romanesc, care sa se ridice la gradul de induhovnicire al monahilor si al credinciosilor, datorit isihasmului paisian care sa practicat la noi in secolul al XVIII-lea?

– Preocupari de isihasm sunt si acum, insa Dumnezeu stie in ce masura se va putea realiza ceea ce gandesc unii sau altii despre monahism.

Monahismul este o societate a Bisericii si are rol si rost de avangarda cand e vorba de inaintarea in virtute, in sfintenie, in desavarsire. Eu constat o mare scadere a monahismului. Sunt putini dintre aceia care se angajeaza in monahism care sa se angajeze si in isihasm, se lucreaza cu foarte multi improvizati, se promoveaza oameni neverificati, se accepta compromisuri. Sunt foarte multi dintre calugari, intr-un fel, am zice chiar ratati, pentru ca nefiind verificati, nefiind hotarati destul, nu pot sa duca o viata de exceptie; intervine compromisul, intervine superficialitatea, nedesavarsirea, intervin lucruri care mentin monahismul, dar nu la cotele trebuitoare si nu la cotele dorite.

– Trebuie crestinul sa aiba constiinta evolutiei sale in plan religios?

– Sigur ca da, de ce sa n-o aiba?

– Te ispiteste la mandrie.

– Chiar daca-l ispiteste la mandrie trebuie sa aiba o intuitie reala a ceea ce este. E exact asa cum e vorba de boala si de sanatate; daca esti bolnav, te simti bolnav, nu poti sa zici ca esti sanatos. Daca esti sanatos, nu poti sa zici ca esti bolnav. Noi nu trebuie sa uzam de niste artificialitati ca sa najungem la mandrie. Daca am realiza ceva, am realiza cu ajutorul lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel spune: „Am lucrat mai mult decat ei toti (decat ceilalti Apostoli), insa nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este in mine”. Nu trebuie sa ajungem la niste artificialitati, ca numai in felul acesta dobandim smerenia.

Smerenia este o realitate care se dobandeste la masurile la care se gaseste omul. Daca crezi ca Dumnezeu te-a chemat sa faci un lucru bun si lai facut, nu inseamna sa-l negi sau sa zici ca tu, de fapt, esti cel mai rau si esti dedesubtul tuturor.. Acestea sunt niste artificialitati si eu nu cred ca trebuie sa facem uz de artificialitati, ca sa dobandim niste calitati.

– Ii este bine crestinului sa aiba incredere in sine, in capacitatile sale?

– Da, sigur! Vai de omul care nare incredere in capacitatile sale, ca atunci nu se angajeaza la nimic! Daca zici: „Eu nu pot nimic, eu sunt cel mai rau, eu nam realizat nimic”, atunci inseamna ca ajungi la un fel de nelucrare tocmai pentru ca nu ai incredere in tine insuti. Increderea asta pe care o ai in tine trebuie verificata din anumitepuncte de vedere si cu oameni mai buni decat tine, oameni mai virtuosi. E o calitate faptul dea avea incredere in tine, in propriile tale forte.

– Raiul in care vor merge cei mantuiti in Hristos este identic cu raiul lui Adam si al Evei?

– Nu stiu, n-am de unde sa stiu. Cred ca e mai presus de raiul lui Adam si al Evei, pentru ca e vorba de o prezenta a lui Dumnezeu, o prezenta simtita. Raiul in care au fost Adam si Eva poate ca a fost mai mult un loc de multumire, un loc de desfatare, insa in care prezenta lui Dumnezeu n-a fost asa de reala cum gandim noi ca va fi in raiul nostru, in sensul ca Adam si Eva au putut vorbi cu sarpele fara sa tina seama de prezenta lui Dumnezeu. Sau atunci cand li sa reprosat faptul ca au mancat din pomul oprit, Dumnezeu ia chemat, a intrebat de ei, ia strigat, ceea ce inseamna ca nu era intr-o comuniune reala si totala cu ei.

(Trimisa de Georgiana)