Mai ştii, Doamne, cât de nefericită eram?

Mai ştii, Doamne, când Te-am descoperit? 25 de ani ai aşteptat, un sfert de veac m-ai îndurat şi m-ai răbdat. Îţi mulţumesc că nu m-ai pierdut până acum. Tu ştii toate, Doamne, Tu ştii trecutul, prezentul şi viitorul, ştii toate ale mele, arătate şi nearătate. Ştii mai multe decât mine despre mine. Toate tainiţele inimii mele, toate le vezi ca-n palmă. Ştiai că în zadar mă tulbur, mă agit şi mă zbat. Te uitai la mine şi-mi şopteai:

„Stai, fiica Mea dragă, ai răbdare, că va ieşi Soarele şi în viaţa ta. Chiar dacă acum nu crezi în Mine, chiar dacă Mă alungi din calea ta, Mă prigoneşti şi nu asculţi Cuvântul Meu, eu Te iert şi aştept plinirea vremii. Nu eşti pregătită acum. Mă dor şi Mă mâhnesc fărădelegile Tale, pentru că, neştiind, ţie îţi faci rău, copila Mea.

Dar primesc de pe-acum mărturisirea ta sinceră pe care tu nici nu îţi imaginezi că o vei face. O, draga mea fiică… de-ai ştii cât te iubesc şi cât aştept să te întorci la Mine. Din iubire te-am făcut, cu iubire te aştept. Eu stau la usa sufletului tău şi bat încet… Zăvorul e doar pe partea ta. La vremea potrivită Îmi vei dechide şi Vom veni la tine şi Vom cina împreună cu tine. Şi mare bucurie se va face atunci în Cer. Oiţa mea pierdută. Mă cauţi unde nu sunt…„

Aşa e, Doamne, Te căutam în lucrurile pământeşti, trecătoare, în iluzii şi zădărnicii. Mulţi prieteni îmi spuneau că Tu nu eşti. Că tot ce contează pe lume este persoana mea. Iar eu începusem să-i cred. Şi tindeam spre a mă face pe mine centrul Universului. Doar că lucrurile nu gravitau în jurul meu aşa cum ar fi trebuit. Fericirea nu venea la mine prin niciun canal pe care mi se promitea. Le încercasem aproape pe toate. Niciuna nu dăinuia. Fericiri de moment, după care sufletul meu schilodit iar căuta. Căuta ceva mai mult, căuta sursa, voiam să beau direct de la izvor, apă pură, rece. Mă săturasem de sucurile lor acidulate sau ne-acidulate. Colorate în fel şi chip. Toate promiteau fericirea. Mă îndulceam cu ele, dar apoi apăreau cariile.

Mai ştii, Doamne, cât de nefericită eram? Cât de tristă şi pierdută, cum mă afundam în mocirlă, cum vărsam lacrimi în van.. Când mă simţeam precum o piele năpârlită de şarpe, lăsată în urmă, întoarsă pe dos şi descuamată. Sufletul meu era negru şi gol. Doar 25 de ani, niciun necaz, dar atâta amărăciune. De unde, Doamne? Ce-mi lipsea, Dumnezeul meu? Ce-mi mai lipsea? Aveam tot! Aveam casă, familie iubitoare, serviciu, prieteni, iubit, nu-mi lipsea nimic! Ieşeam în fiecare sâmbătă în oraş. Mă pregăteam temeinic pentru fiecare ieşire. Nu ştiam ce culori să mai pun pe faţa mea, cum să mai suplinesc golurile lăsate de Tine atunci când m-ai făcut.

Oare nu m-ai fi dat, Tu, Doamne, cu negru pe sub ochi? Oare nu mi-ai fi făcut gene mai lungi dacă aveam nevoie? Nu ne-ai fi făcut, oare, nişte unghii tari care să nu se rupă atunci când vrem să le lăsăm lungi? Nu ne-ai fi colorat tu părul, unghiile şi feţele!? Eu credeam că ştiu mai bine. Şi-mi luam prietenele şi mergeam să dansăm şi să ne ameţim un pic, ca să uităm cât de nefericite eram, chiar dacă nu ne lipsea nimic niciuneia. Şi mergeam într-o încăpere întunecată, lugubră, aglomerată, gălăgioasă, cu oameni agitaţi şi ameţiţi la rându-le şi ne mişcam pe ritmul muzicii, sorbind din pahar şi autoproclamându-ne „fericite”. Oare vreuna dintre noi se credea pe cuvânt? Iartă-ne, Doamne! Şi după câteva ore de „fericire” mă întorceam acasă şi regăseam abisul din care plecasem. Mă mai minţisem o dată.

„Şi Tu, Doamne, până când? Mă vei uita până în sfârşit? Până când vei întoarce faţa Ta de la mine? Până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua şi noaptea?” (Ps. 12)

Nădejdea fericirii mele se ascunsese de la mine. Acum ştiam că nimic de pe lumea asta nu va umple golul din sufletul meu. Parcă eram făcută pentru o altă lume. Mă simţeam străină pe acest pământ.

Şi… Cum ai făcut, Doamne? Ai aşteptat să mă conving singură de deşertăciunea lumii acesteia? Şi m-am convins. Dar mai departe nu am mai lucrat eu pentru că n-aş fi ştiut ce să fac, unde să mă mai duc, unde să mai întreb de Tine. Pentru că eu Te căutam pe Tine, Doamne, dar Te căutăm unde nu erai. Iar de unde erai, fugeam. Pe oamenii Tăi îi ocoleam, fugeam ca „dracul de tămâie”. Şi-atunci ai venit. Nici nu m-ai mai întrebat, căci eram pe marginea prăpastiei, nu mai era timp de politeţuri. L-ai trimis în Duh pe fratele meu la mine, să mi Te propovăduiască. Dar el ştia că nu voi primi cuvântul lui, ştia că-l voi ocărî pentru tupeul şi nesimţirea de-a vorbi asemenea prostii în preajma mea. Şi totuşi, săracul, s-a lăsat deoparte şi m-a iubit pe mine mai mult decât s-a iubit pe el. Şi mi-a spus de Tine, Domnul meu. Mi-a spus că eşti Dragoste. Şi că la Tine găsesc tot ce caut, că Tu eşti Începutul şi Sfârşitul, că de la Tine venim, şi la Tine ne întoarcem. Mi-a povestit cum Tu, Dumnezeu fiind, energie creatoare, atotţiitoare, atotputernică şi atotştiutoare, ai luat trup de om, Te-ai micşorat şi Te-ai îmbrăcat în lut, Te-ai lăsat batjocorit şi omorât pentru a ne scoate pe noi din moartea păcatului. Şi multe, multe altele…. Dar, Doamne, eu nu înţelegeam mare lucru. Era neclar totul… „De ce trebuia Dumnezeu să moară ca să ne mântuiască, Dumnezeu fiind, sigur găsea alte modalităţi…” aşa mă gândeam.

Dar chiar dacă nu pricepeam mare lucru, inima mea ardea. Ardea! Simţeam că aici îşi găseşte finalitatea căutarea sufletului meu. Simţeam că ţin în mână un diamant neşlefuit. Un diamant nepreţuit. Comoara cea de mult preţ. Şi-apoi am căutat, Doamne, am scotocit peste tot, am citit, am întrebat, am vorbit, am purtat discuţii peste discuţii… dar parcă toate cuvintele erau deja în plus. În sufletul meu primisem răspuns de la început. Te găsisem. Erai în mine.

Aşa ai găsit potrivit să vii în sufleţelul meu sfâşiat şi batjocorit. Şi mi-ai redat bucuria. Deodată am început să mă bucur! Totul se schimbase, natura era frumoasă, oamenii erau frumoşi! Uite o pasăre cum ciuguleşte în iarbă! Ce minunată este! Ce bine e la soare, ce frumos îmi scaldă chipul o rază blândă de soare! Îmi vine să mă întind pe jos în iarbă, aici în staţia de maşină, în văzul tuturor şi să strig cu veselie „Cat de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu Înţelepciune le-ai făcut! Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.”

Da, Doamne, ai venit în inima mea, Ţi-ai făcut loc şi-ai făcut-o să pompeze cu putere, sânge îmbiat de Harul Tău. Nimic nu mai era la fel şi totuşi nimic nu se schimbase.

Ai adus în viaţa mea cărţile frumoase, oameni frumoşi, vieţi sfinte ale prietenilor Tăi din Cer, pilde de urmat pentru noi. Slujbe frumoase, preoţi minunaţi, evenimente care mai de care, mi-ai adus pofta de viaţă! Mi-ai dat, Doamne, la prieteni, de nici nu pot duce. Mi-ai dat sens, nădejde, pace, dragoste. Mi-ai dat bucurie, Doamne! Arde inima mea de recunoştinţă. Nu am zile pentru a-Ţi mulţumi pentru toate, nici continuu de Ţi-aş aduce slavă şi mulţumire.

Şi tot mai am atâtea de făcut! Sunt aşa de departe de-a avea o viaţă bine-placută Ţie şi încerc, încet-încet să-mi iau zborul. Am aripile frânte, bandajate, mă forţez, mă înalţ şi cad. Dar Te rog, aşteaptă-mă în continuare. Dacă până acum mă aşteptai să găsesc drumul către Tine, acum, că prin mila Ta nădăjduiesc că l-am găsit, aşteaptă-mă să ajung la Tine. Şi de mă voi împiedica şi voi cădea, ajută-mă, Doamne, să mă ridic. Şi auzi ruga mea când strig către Tine „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”

Iubesc, Doamne, ajută neiubirii mele!

(Anonim)