Sunt zile în care pur şi simplu vreau să mă debarasez de tot gunoiul pe care îl las să-mi intre zilnic în suflet

6

Sunt zile în care mă satur să mă privesc în oglindă şi îmi îndrept privirea către sfintele icoane. Sunt zile în care ceva din interior mă îndeamnă să opresc muzica şi să mă refugiez în linişte ca să-mi pot auzi gândurile. Sunt zile în care mă satur să citesc bancuri şi alte lucruri inutile şi atunci rostesc o rugăciune, deschid o carte de suflet. Sunt zile în care pur şi simplu vreau să mă debarasez de tot gunoiul pe care îl las să-mi intre zilnic în suflet. Şi atunci Îl chem în ajutor pe Dumnezeu.

Atunci înţeleg cât de nimeni sunt, că de una singură nu pot face nimic. După ce fac un timp tot ce-mi trece prin cap şi îmi pare că „trăiesc viaţa la maximum”, când îmi fac un şir de scopuri şi încep să le realizez pe rând, ajung ca la sfârşit să mă simt neîmplinită, să simt un gol în suflet, să înţeleg că nu e asta ceea ce mi-am dorit, că, de fapt, trăiesc în lume pentru altceva. Pe moment sunt atât de confuză încât nu pot descrie starea în care mă aflu. Am mii de întrebări la care nu găsesc răspuns. Încep să mă întreb „cine sunt?”, „încotro merg?”.

După ce am început a mă îndepărta de patima care mă măcinase atâta amar de vreme, în care am încercat să-mi găsesc refugiul şi cu care am vrut să-mi umplu golul sufletesc, au apărut cele mai dureroase mustrări de conştiinţă. Parcă vreau să fac un pas pe calea cea dreaptă, însă ceva nu-mi dă voie. Atracţia faţă de cele lumeşti se lupta cu dorul faţă de cele cereşti în inima mea. Mă simt debusolata total, de parcă aş merge singură prin pustiu în toiul nopţii, cerul fiind acoperit de nori, aşa încât nu mai ştiu unde e nordul şi unde e sudul. Iar la un moment de disperare cad pe brânci şi plâng amarnic, mă simt pierdută. Şi nu fac nimic, decât să chem în ajutor numele Domnului. Ştiu că numai El poate să-mi ajute.

Ziua, când sunt ocupată cu treburile lumeşti nu am timp de frământări. Însă de cum se lasă seara, lumina soarelui apune, iar toţi ceilalţi dorm în tihnă, eu rămân trează. Deşi aş vrea, nu pot dormi. Cineva nu-mi dă voie, are să-mi spună ceva. Este ea Conștiința. Îmi vorbeşte şi mă mustra, mă face să-mi văd necurăţia din mine, să înţeleg cât de grele sunt păcatele cu care L-am supărat pe Dumnezeu, cu care L-am pironit pe Domnul Cel Blând pe Cruce…

Mă face să plâng amarnic pentru fărădelegile ce-mi inunda trecutul. Iar în aşa clipe toate dorinţele mele pământeşti se risipesc, şi desluşesc printre lacrimi scopul vieţii mele: Mântuirea. Şi tot plâng pentru timpul pe care l-am irosit în zadar, doar viaţa e numai una… Iar pentru viaţa pe care o am sunt datoare să-I mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu, pentru că, după cum îmi dau seama, s-ar fi putut ca eu nici să nu mă nasc. Am aflat de la mama că ea avortase mai mulţi copiii… doar ar fi putut să procedeze şi cu mine la fel, dar n-a făcut-o…

Deşi mă consider tânără şi fără experienţă, iar toţi îmi spun că viaţa mea abia începe, eu simt cum viaţa îmi trece trece şi nu mă întreabă cum o folosesc, dar ştiu că odată va veni vremea şi voi da răspuns în faţa Dreptului Judecător pentru tot ce am făcut, am zis şi am gândit. Până acum păstram convingerea ca Dumnezeu e Milostiv şi mă va mântui cu orice preţ, că neapărat în rai se va găsi un loc şi pentry mine. Da!, Dumnezeu e Milostiv într-adevăr, încât mila Lui nu poate fi măsurată, dar El mi-a dat liberă voinţă să-mi aleg calea pe care voi merge…

Acum Îl chem în ajutor ca să o pot alege pe cea dreaptă, care să mă aducă la El. Înainte, când am început a merge la Biserică, a ţine posturile, am zis că gata, sunt sfânta! Dar nu-i aşa… Acum, după o vreme de trăire în păcat, am înţeles ce-mi lipsea: dragostea! Atât de mult mi-aş dori să dobândesc Dragostea cea arzătoare petru Hristos şi Ea să fie lumina vieţii mele!

Da, după atâtea frământări vreau să o iau de la început. Încă nu ştiu care va fi primul lucru pe care îl voi face ca să mă întorc la Dumnezeu. Mereu am visat să am o viaţă pe care s-o dedic doar Lui, dar încă nu am făcut nimic pentru a-mi realiza acest vis. Deocamdată visez… Visez, dar înţeleg că nefăcând nimic viaţa trece pe alături, dar pentru mântuire trebuie să lucrăm din greu. N-aş vrea să mă trezesc într-o zi încărunţita întrebându-mă: „Dar, oare, am făcut eu ceva bun pe faţa pământului? Oare am fost exemplu demn de urmat pentru cineva?”.

Nu vreau ca anii să-mi aducă înţelepciunea. Înţelepciunea desăvârşită e la Hristos, iar eu, deşi I-am greşit nespus, tot în El nădăjduiesc. Sper să-mi primească pocăinţa şi să se sălăşluiască în inima mea şi să nu mă părăsească niciodată!

Doamne ajută!

Natalia P.

(Visited 2 times, 1 visits today)