Intrarea mare și Heruvicul (explicarea Sfintei Liturghii) (15)
Este intrarea cu Cinstitele Daruri. (E greşit să se spună Sfintele Daruri, deoarece acum ele încă nu sunt sfinţite.) Ea are caracterul unei procesiuni solemne prin care darurile de pâine şi vin din firida proscomidiarului sunt strămutate pe sfânta masă, adică pe jertfelnic, unde, prin sfinţire, se vor preface în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos.
Preotul rosteşte în taină următoarea rugăciune, pe care vă rog să o urmăriţi cu atenţie:
Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie, Împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cereşti. Dar, totuşi, din iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut, şi, ca un Stăpân-a-toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără de sânge; că numai Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti, Tu, Cel ce Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi Împăratul lui Israel, Tu, Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti.
Aşadar, pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine, păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi curăţeşte-mi sufletul şi inima de cugete viclene; şi cu puterea Sfântului Tău Duh învredniceşte-mă pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea acestei sfinte Tale mese şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Că la Tine vin, plecându-mi grumajii, şi Ţie mă rog: Să nu-Ţi întorci faţa de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte ca darurile acestea să-Ţi fie aduse de mine, păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, şi totodată Părintelui Tău Celui fără de început şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Să încercăm a desprinde din această rugăciune câteva aspecte esenţiale.
Dacă înainte de Intrarea mică a fost invocat Dumnezeu-Tatăl: „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru…”, pregătind venirea în lume a Fiului ca Profet-Învăţător, de data aceasta Preotul I se adresează Fiului în dubla Sa funcţiune, de Împărat şi Arhiereu. Se admite că Intrarea mare este simbolul şi reiterarea intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, când a fost aclamat ca Împărat al lui Israel. Totodată însă, acelaşi drum Îl ducea pe Arhiereu către mântuitoarea jertfă de pe cruce. Hristos S-a jertfit ca Arhiereu şi a înviat ca Împărat, biruitor asupra morţii. Iată ce ne spune, în această privinţă, Sfântul Apostol Pavel: Dumnezeu-Tatăl a făcut ca puterea Sa „să lucreze în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa întru cele cereşti”, mai presus de îngeri şi decât orice nume, „şi pe toate i le-a supus sub picioare, şi pe El L-a dat peste toate Cap Bisericii, care este trupul său, plinătatea celui ce pe toate întru toţi le plineşte” (Ef 1, 20-23).
Prin înviere, Domnul S-a împărăţit. Devenit Împărat, El Şi-a luat în stăpânire Împărăţia în întreita ei ipostază: liturgică, aurorală şi plenară. De aceea preotul I se adresează lui Hristos Împărate al slavei.
Pentru a deveni nu doar Împărat, ci şi Arhiereu, a trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze. El a devenit om, dar fără mutare şi fără schimbare, adică fără să Se despartă de Tatăl şi fără să-Şi piardă ceva din dumnezeirea Sa.
Înainte de a Se înălţa la cer, Domnul le-a spus ucenicilor Săi şi, prin ei, nouă tuturor: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 20).
Prezenţa perpetuă a lui Hristos în lume se face prin rugăciune: „Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 20). De asemenea, ea se realizează şi prin iubirea noastră faţă de aproapele aflat în suferinţă, exprimată prin actul nostru de milostenie faţă de el: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).
Acestea sunt, desigur, prezenţe reale. Dar prezenţa absolut esenţială şi indispensabilă a lui Hristos nu este între noi, ci întru noi, concomitent cu prezenţa noastră întru El. Domnul a insistat asupra unităţii necesare şi indisolubile dintre El şi noi, invocând simbolul relaţiei dintre trunchi şi ramură: „Eu sunt viţa; voi, mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru El, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). Aşa cum viţa este hrana mlădiţei, tot astfel Hristos este – şi trebuie să fie – hrana noastră. Viţa îşi hrăneşte mlădiţa prin sevă. Or, nici rugăciunea şi nici milostenia nu pot fi sevă hristică, deoarece, în ambele cazuri, iniţiativa ne aparţine nouă. Fluxul sevei este de la viţă la mlădiţă, nu invers. Ei bine, pentru a ne oferi nouă, oamenilor cu trup material, posibilitatea de a comunica direct şi nemijlocit cu Iisus Cel înălţat la cer, El a instituit comuniunea euharistică, adică modalitatea prin care Hristos – ceresc, nevăzut, real – ni Se oferă prin singura cale de acces la materialitatea noastră, aceea a pâinii şi vinului, sevă-hrană materială devenită sevă-hrană duhovnicească.
După cum ştiţi, Euharistia a fost instituită de Domnul la Cina cea de Taină. Zic instituită, şi nu „făgăduită”, iar pentru aceasta voi face recurs la gramatica textului evanghelic. Înainte de a Se înălţa la cer, Domnul nu le-a spus ucenicilor: „Iată, Eu cu voi am să fiu…”, ci: „cu voi sunt…”, folosind prezentul perpetuu. De asemenea, nu spusese: „Unde vor fi doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo voi fi şi Eu…”, ci: „Unde sunt doi sau trei […] acolo sunt şi Eu…”, folosind acelaşi prezent. Tot astfel la Cină, oferind pâinea: „Acesta este trupul Meu…” şi oferind vinul: „Acesta este sângele Meu”. Mântuitoarea jertfă de Sine – sângeroasă şi unică – pe care avea să o aducă pe cruce în calitatea Sa de Arhiereu este transsubstanţiată acum, la Cină, în jertfă nesângeroasă şi perpetuă. Spre a-i asigura perpetuitatea până la sfârşitul veacului, El le-o împărtăşeşte şi le-o predă sfinţilor Săi apostoli prin poruncă: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”, iar aceştia, la rândul lor, le-o împărtăşesc şi le-o predau urmaşilor lor, episcopi şi preoţi, din generaţie în generaţie, prin Taina Hirotoniei (despre care v-am vorbitaltă dată). Iată de ce, revenind la rugăciunea de taină a preotului, acesta I se adresează lui Hristos prin cuvintele: „…şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut şi […] ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără de sânge”. El îşi motivează astfel lucrarea prin aceea că, deşi nevrednic ca orice muritor care nu poate să fie viu şi să nu greşască, în calitatea sa de urmaş al apostolilor îndeplineşte porunca pe care Domnul i-a dat-o prin ei.
Până aici, rugăciunea creionează cadrul cosmic al momentului liturgic. Ca de obicei, ea pune în gura preotului verbele la plural.
Partea a doua e prima pagină liturgică în care preotul se roagă la singular, în numele lui şi pentru el. Aceasta pentru că, pe de o parte, aducerea Darurilor şi sfinţirea lor sunt acte strict personale şi, pe de alta, vrednicia preotului nu vine de la el, ci de la Dumnezeu prin puterea Sfântului Său Duh. Preotul începe să se pregătească încă de pe acum, mult mai temeinic, pentru marele act euharistic, iar pregătirea nu este posibilă fără însumarea umilinţei. Că este aşa observăm din succesiunea a două fraze ale rugăciunii. Preotul Îi cere Marelui Preot (căci aceasta înseamnă „Arhiereu”), Îi cere bunăvoinţa de a-I aduce el aceste daruri, ceea ce e foarte corect: dar, imediat, parcă luându-şi seama, face o precizare tot atât de reală şi de corectă: „Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeule…”. Cu alte cuvinte, Jertfa liturgică este o împreună-lucrare a lui Hristos şi a preotului pe care El l-a îmbrăcat în harul preoţiei. (Aici fac o paranteză. Verbele a îmbrăca şi a se îmbrăca au în Sfânta Scriptură un sens duhovnicesc cu totul special. Primul înseamnă a lua pe cineva în posesie, în stăpânire completă, în timp ce al doilea înseamnă a intra în posesia cuiva. Duhul Sfânt i-a îmbrăcat pe Amasai [Par 12, 19] şi pe Ghedeon [Jd 6, 34], făcând din ei profeţi şi servi ai lui Dumnezeu. Sfântul Pavel le spune Romanilor: „…îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos” [Rm 13, 14], iar Galatenilor: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” [Ga 3, 27]. Aşadar, liturghisitorul de aici, îmbrăcat în harul preoţiei, este stăpânit de Hristos, Care lucrează prin el şi cu el.) Revenind la ideea principală, aţi înţeles, desigur, că Hristos-Arhiereul este Cel ce Se aduce pe Sine jertfă, dar tot El este Cel ce primeşte jertfa, adică pe Sine, şi o împarte, adică Se împarte pe Sine. Sensul duhovnicesc al verbului a (se) împărţi este nu numai divizarea întregului în mai multe părţi, dar şi distribuirea părţilor către tot atâţia destinatari, fiecare parte însă conţinând întregul. Când, la Cina cea de Taină, Iisus le împarte ucenicilor pâinea spunându-le: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…”, cuvântul acesta se referă la Trupul Său ca întreg, deşi fiecare ucenic ţine în palmă doar o parte a pâinii. Prin urmare, ca reiterare a faptului istoric, Hristos aduce şi Se aduce; ca plinire a faptului liturgic, primeşte şi Se împarte. Totul, prin mâna preotului Său. Ca orice rugăciune, şi aceasta se încheie doxologic, prin slăvirea lui Dumnezeu Treimic.
În acest timp, îndată după rostirea ecfonisului la ectenia mică, în biserică se începe unul din cele mai frumoase imnuri liturgice, Cântarea heruvimică, cunoscută la noi mai mult sub denumirea Heruvicul. El are două părţi; prima se cântă înainte de Intrare, cea de a doua, imediat după. Iată textul integral:
Noi, cei ce, tainic, chipul heruvimilor suntem, şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm.
Ca pe Împăratul tuturor primind pe Cel ce, nevăzut, e-nconjurat de cetele îngereşti: Aliluia, aliluia, aliluia.
Imnul acesta merită o tâlcuire aparte, atât pentru subtilitatea textului, cât şi pentru importanţa lui în viaţa liturgică a laicatului.
Mă voi ocupa acum de prima parte, începând prin a observa că, înainte de toate, ne aflăm în faţa unei probleme de traducere. Toţi ne-am obişnuit cu formula arhaică: „[Noi] carii pre heruvimi cu taină închipuim”, rămasă aşa, neschimbată, din secolul al XVII-lea. Dacă sub pana lui Dosoftei era o traducere corectă, potrivit cu vârsta de atunci a limbii române, ea se cere îndreptată astăzi, când verbul a închipui este echivalent cu a imagina, a-ţi face o reprezentare mentală a ceva chiar inexistent, cum ar fi, în mitologie, Meduza, Centaurul, Zmeul sau Muma Pădurii. Pentru cazul de faţă nu m-aş învinui de pedanterie dacă vă voi spune că verbul original, grecesc, al acestei sintagme este eikonízo, care înseamnă „a reprezenta”; este situaţia în care tu reprezinţi undeva pe cineva care nu e de faţă şi care te-a delegat pe tine – ori ţi-a permis – s-o faci, sau, dacă vreţi, situaţia în care o persoană de undeva te-a delegat pe tine – ori ţi-a permis – să o reprezinţi. Iată de ce, în limitele putinţei de a traduce exact şi complet un cuvânt dintr-o limbă atât de bogată şi nuanţată precum greaca veche, am introdus o formulă ceva mai accesibilă nouă, celor de azi, până la o altă vârstă a limbii române.
Acum, tot în vederea limpezirii sensului, desfac textul cântării în cele trei versuri ale ei, cu menţiunea că, în original, primele două verbe predicative sunt în gerunziu:
Noi, cei ce, tainic, chipul heruvimilor fiind şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducându-I, toată grija cea lumească acum să o lepădăm.
Toate cele trei fraze au un singur subiect, Noi. Primele două definesc subiectul, în timp ce a treia îl angajează concluziv. Scopul imnului este acela ca noi să ne purificăm, o dată mai mult, în vederea Jertfei euharistice de care ne apropiem, purificare ce presupune o mai profundă spiritualizare, cel puţin acum, prin desprinderea de orice grijă legată de traiul nostru zilnic, lumesc, material.
Dar cine suntem noi? Pentru a încerca un răspuns cât mai limpede, vă amintesc de rugăciunea rostită în taină de preot la Intrarea mică: „Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta”. De data aceasta, la Intrarea cea mare, îngerii sunt numiţi cu numele înaltului lor rang ceresc, acela al heruvimilor. Dar noi ştim că heruvimii sunt aceia care neîncetat Îl laudă pe Dumnezeu prin cântarea Sfânt, Sfânt, Sfânt, fapt despre care v-am vorbit pe larg la vremeacuvenită. Aceasta este întreit-sfânta cântare de acum, pe care ei I-o aduc Treimii Celei făcătoare de viaţă. Noi, la rândul nostru, suntem cei care tainic le suntem chip. Cum, adică, le suntem chip? Ni-i imaginăm? Ne facem o închipuire despre felul cum arată? Nicidecum! Înţelesul exact al textului original grecesc este acela că noi, în mod tainic, îi reprezentăm pe nevăzuţii heruvimi. Şi cum anume îi reprezentăm? În nici un caz nu ne putem gândi că noi am fi chipurile văzute ale nevăzuţilor heruvimi. Noi nu avem nici sfinţenia şi nici necorporalitatea lor, dar, cel puţin în aceste momente, avem ceva în comun, şi anume cântarea doxologică: noi facem acum pe pământ ceea ce fac ei veşnic în ceruri: Îl lăudăm pe Dumnezeu.
Cu acestea însă tot nu v-am explicat cine anume suntem noi. Ei bine, dacă în rugăciunea de la Intrarea mică, pe care v-am citat-o adineauri, prin noi se putea înţelege doar tagma preoţilor, de data aceasta pronumele noi îi cuprinde, fără putinţă de tăgadă, pe preoţi şi pe mireni laolaltă. Heruvicul este recitat de preot, tainic, în altar, şi cântat de popor, cu voce, în biserică. Or, de vreme ce prin cântare doxologică (adică dreptmăritoare) mirenii devin, în mod tainic, reprezentanţi ai heruvimilor, înseamnă, o dată mai mult, că prezenţa lor în Liturghie este o participare efectivă la dinamica Împărăţiei Cerurilor.
După ce preotul termină cădirea, merge la proscomidiar, se închină cu evlavie, ridică acoperământul cel mare, şi-l pune pe grumaz, ia potirul în mâna dreaptă şi discul în stânga, acoperite, şi iese astfel din sfântul altar, precedat de diacon (dacă este) sau de paracliser cu făclie aprinsă. De obicei, credincioşii din faţă, atât bărbaţi cât şi femei, îngenuncheaţi, se ating uşor de veşmintele preotului, în amintirea femeii suferinde care s-a vindecat doar prin faptul că s-a atins de veşmântul Mântuitorului (Mt 9, 20-22; Mc 5, 25-34; Lc 8, 43-48). Nu se admite însă ca preotul să atingă capetele credincioşilor cu sfântul potir.
Oprit în mijlocul bisericii, sub policandru, preotul începe pomenirile de la Intrarea mare.
Pomenirile sunt o suită de stihuri liturgice care se referă la mai multe categorii de persoane şi care se încheie, fiecare, cu formula: „…să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa”. Faptul că în ele este implicată Împărăţia Cerurilor le conferă o importanţă aparte, şi de aceea voi face asupră-le un popas tâlcuitor, cu atât mai mult cu cât avem de a face cu o familie de cuvinte foarte frecvente în limbajul nostru bisericesc: a pomeni, pomenire, pomelnic, pomană.
În limba română, verbul a pomeni are mai multe sensuri şi nuanţe, dar noi vom reţine doar conotaţia lui liturgică, aceea de a-şi reaminti, a-şi aduce aminte, a rememora, a lua aminte. De aici, reamintire, rememorare, aducere-aminte, luare-aminte. Nu e vorba însă de facultatea generală a omului de a avea memorie, cu multitudinea ei de compartimente, ci de mişcarea acesteia într-un anume moment şi într-o anume direcţie cu un anume sens. Dacă putem vorbi de memoria creaturii, cu atât mai mult de aceea a Creatorului, dar în limitele capacităţii noastre de a o percepe şi exprima, limite care nu pot evita antropomorfismul.
Fireşte, memoria lui Dumnezeu e absolută şi infinită, ca şi El. Când însă în Biblie ni se spune că „Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe” (Fc 8, 1) (care încă se afla în corabie), aceasta nu înseamnă că-l uitase, ci că în acel moment a socotit că potopul trebuie să înceteze şi apele să scadă.
Când Psalmistul exclamă interogativ: „Ce este omul, că-Ţi aminteşti de el?” (Ps 8, 4), sensul nu este acela că Dumnezeu Îşi uitase cumva de neamul omenesc, ci că oamenii, în pofida nimicniciei şi nevredniciei lor, continuă să rămână în memoria Creatorului lor. Când oamenii îşi amintesc că sunt nevolnici de acest privilegiu, Îl imploră pe Dumnezeu prin aceeaşi voce a lui David: „Adu-Ţi aminte de îndurările Tale, Doamne, şi de milele Tale, că din veac sunt” (Ps 24, 6). Observăm aici că îndurările şi milele lui Dumnezeu sunt din veac, adică dintotdeauna, şi că ele se cer doar „reactivate” ca răspuns la rugăciunea omului. Vă rog să reţineţi ceea ce vă spuneam şi altă dată, anume că relaţia om-Dumnezeu este una de parteneriat.
Liturgic, pomenirea este rememorarea nominală a unei persoane sau a mai multora. Mai rar, ca în cazul de faţă (la Intrarea mare), ea cuprinde categorii de persoane. Între persoană (divină sau umană) şi numele ei e o legătură fiinţială, fapt pe care l-am subliniat cândva, citând practica isihastă de invocare a numelui lui Iisus. Dumnezeu-Tatăl Se confirmă pe Sine, ca Fiinţă, prin numele Său. Când Moise Îl întreabă care-I este numele, Domnul răspunde: „Eu sunt Cel ce este. […] Acesta-i numele Meu de-a pururi; aceasta-i pomenirea Mea din neam în neam” (Iş 3, 14-15). Când Iisus Hristos afirmă că „unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 20), înseamnă că simpla invocare a numelui Său atrage prezenţa Lui reală, fiinţială, în fiinţa celor ce l-au invocat. De asemenea, să ne amintim de Sfântul Petru la vremea când, mergând spre templu alături de Ioan, îi răspunde unui cerşetor olog care-i cerea ceva de pomană: „Aur şi argint nu am; dar ce am, aceea îţi dau: În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă” (FA 3, 6). Şi ologul s-a ridicat. Desigur, minunea nu a făcut-o Petru, ci, prin el, Iisus Hristos, Căruia apostolul Îi invocase numele şi a Cărui putere era deci prezentă acolo. Îndată după ce Iisus, la Cina cea de Taină, instituie Euharistia, El le porunceşte ucenicilor: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Este exact ceea ce face preotul slujitor la începutul proscomidiei, însemnând crucea pe prima prescură: „Întru pomenirea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Este şi ceea ce, împreună cu preotul, faceţi şi voi, toţi cei ce participaţi la Sfânta Liturghie.
Importantă este nu doar pomenirea lui Dumnezeu întru oameni, ci şi pomenirea oamenilor întru Dumnezeu. În absenţa acestei pomeniri, mântuirea e de neconceput. Viaţa veşnică, cea din Împărăţia Cerurilor, este înscrierea numelui în memoria lui Dumnezeu, ceea ce, metaforic, se cheamă Cartea Vieţii (Lc 10, 20; Flp 4, 3; Ap 3, 5; 13, 8; 17, 8; 20, 12-15; 21, 27). Absenţa unui nume din Cartea Vieţii este echivalentă cu moartea veşnică (cea „de a doua”) a celui ce l-a purtat pe pământ, cu aruncarea lui în „iezerul de foc” (Ap 20, 15).
Spuneam că memoria lui Dumnezeu este infinită, pe când aceea a oamenilor e limitată. Se ştie că noi, muritorii de rând, ţinem minte numele părinţilor, pe al bunicilor şi, eventual, pe al străbunicilor; dincolo de aceştia, uitare. E motivul pentru care, scriind numele cuiva peun pomelnic, adăugăm: cu tot neamul lui cel adormit sau, simplu, cu tot neamul, prin aceasta înţelegându-se toţi ascendenţii de dincolo de limita amintirii, numele lor fiind cunoscut, în mod sigur, de Dumnezeu. Într-o rugăciune din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, preotul Îi cere lui Dumnezeu să-i pomenească în ceruri pe cei pomeniţi de el, nominal, la proscomidie, şi adaugă: „Iar pe cei pe care nu i-am pomenit, din neştiinţă sau uitare, sau pentru mulţimea numelor, Tu Însuţi îi pomeneşte, Dumnezeule, Cel ce ştii vârsta şi numirea fiecăruia, Cel ce pe fiecare îl ştii din pântecele maicii lui”. În Vechiul Testament există un text care cuprinde, implicit, aceeaşi credinţă. Se ştie că cele douăsprezece triburi ale poporului evreu îi cuprindeau pe descendenţii celor doisprezece fii ai lui Israel şi că fiecare trib purta numele strămoşului comun. Din porunca Domnului, Arhiereul Aaron purta la fiecare umăr câte o piatră scumpă pe care erau gravate numele a şase triburi. Porunca lui Dumnezeu sună astfel: „Aaron va purta pe amândoi umerii săi numele fiilor lui Israel înaintea Domnului, spre pomenirea lor” (Iş 28, 12). Aşadar, în numele strămoşului erau cuprinse toate numele (deci fiinţele) urmaşilor săi; el era pomenit cu tot neamul lui.
Printre numeroasele jertfe ale Vechiului Testament se numărau şi cele de pomenire (Lv 2, 2, 9, 16; 5, 12; 6, 15; 24, 7). Destinaţia lor e clară: „Prin jertfele voastre veţi fi pomeniţi în faţa Dumnezeului vostru” (Nm 10, 10). Pomenirea însă se obţinea nu numai prin jertfele sângeroase, ci şi prin acelea ale faptelor de dreptate: „Întru pomenire veşnică va fi dreptul!”, exclamă Psalmistul (Ps 111, 6).
Relaţia faptă – pomenire se prelungeşte în Noul Testament. Prozelitului Corneliu Sutaşul i se arată în vedenie un înger care-i dă vestea cea bună: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (FA 10, 4).
Rugăciunea este marele vehicul care ne duce pomenirile în faţa lui Dumnezeu, atât pe ale celor adormiţi, cât şi pe ale celor vii. Iată ce le spune Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Efes: „Nu încetez să mulţumesc pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele” (Ef 1, 16). Acelaşi Apostol, împreună cu Silvan şi Timotei, le scrie celor din Tesalonic: „Întotdeauna Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru voi toţi, pomenindu-vă în rugăciunile noastre” (1 Tes 1, 2).
Cât despre eficienţa unei pomeniri, ca şi despre echivalenţa nume-persoană, e de ajuns să ne întoarcem la tâlharul pocăit pe cruce, care-I adresează lui Iisus rugămintea: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”. La care Iisus, de alături, îi răspunde: „Adevăr îţi spun Eu ţie: astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc 23, 42-43). Noi nu cunoaştem numele tâlharului, dar Iisus îl ştia. Numele intra în rai împreună cu purtătorul lui.
Şi acum, câteva cuvinte despre pomană. Aceasta este o faptă de milostenie care însoţeşte, de obicei, pomenirea morţilor, fie la înmormântare, fie la parastas. În cele mai multe cazuri, pomana este un prânz îmbelşugat la care sunt (sau ar trebui să fie) poftiţi cu precădere săracii. Tradiţiile locale sunt diferite, iar masa de pomană se face după vrerea şi posibilităţile fiecărei familii. De obicei, o astfel de masă e foarte costisitoare şi, pe de altă parte, oferă posibilitatea consumului excesiv de băuturi alcoolice. Ca atare, nu puţine sunt parohiile care, sub îndemnul preotului, renunţă la acest gen de „pomană” în favoarea unor pacheţele împărţite la intrarea în curtea bisericii sau a cimitirului. Bine-venite sunt şi pomenile cu articole de îmbrăcăminte destinate săracilor.
Pomană este şi bănuţul sau felia de pâine pusă de trecător în palma cerşetorului. Se presupune că, odată cu gestul, este pomenit în gând şi numele celui ce-l face.
Frumoasă e tradiţia de a săpa o fântână pentru pomenirea morţilor, într-un loc mai singuratic, unde trecătorii îşi pot astâmpăra setea. Fântâna e străjuită de o cruce, pe piciorul căreia sunt scrise numele morţilor care pot fi pomeniţi de cel ce mulţumeşte. Uneori se asociază două sau mai multe familii, fiecare sădindu-şi crucea cu pomelnicul ei. O astfel de pomană e mai costisitoare, dar ancorată de-a dreptul în veşnicie.
Să revenim acum la rânduiala şi semnificaţia Intrării celei mari. De sub policandru se aude rostirea primului stih al pomenirilor.
Preotul: Pe Preasfinţitul nostru (Episcopul, Arhiepiscopul, Mitropolitul, patriarhul) [N] să-l pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa.
Poporul: Amin.
Ierarhul locului este singurul pomenit pe nume, nu numai pentru că el este cea mai înaltă autoritate bisericească în eparhie, nu numai pentru că el este cel ce a emis şi semnat antimisul pe care va fi adusă Sfânta Jertfă, ci şi pentru că el este, în acelaşi timp, simbolul şi garantul succesiunii apostolice şi al unităţii de credinţă.
Când slujeşte episcopul, acesta îl pomeneşte pe mitropolitul său, iar mitropolitul, pe patriarh.
Când slujeşte patriarhul, acesta îi pomeneşte, nominal, pe toţi capii Bisericilor Ortodoxe, începând cu patriarhul ecumenic şi sfârşind cu ultimul din ordinea dipticelor universale şi locale. Umbrind diferenţele de jurisdicţie, administraţie, limbă sau tradiţie naţională, această pomenire este expresia superbă a unităţii ortodoxe lăuntrice, aceea a harului care guvernează, lucrător, Biserica lui Hristos.
Preotul: Pe binecredinciosul popor român de pretutindeni, pe cârmuitorii ţării noastre, pe mai-marii oraşelor şi ai satelor şi pe cei ce slujesc în armata ţării să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa.
Poporul: Amin.
Stihul acesta este formulat de către Sfântul Sinod al fiecărei Biserici în parte, potrivit cu forma de guvernământ a ţării respective. Ca şi stihul omonim din ectenia mare, pomenirea autorităţilor civile şi militare nu are conotaţie politică, ci se referă la ordinea socială în sine, pe care Dumnezeu a rânduit-o în principiu şi pe care fiece popor o încredinţează instituţiilorstatale şi slujitorilor acestora. Într-o rugăciune de taină din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se spune lămurit: „Pomeneşte, Doamne, toată cârmuirea şi pe fraţii noştri cei din dregătorii şi toată oastea; pe cei buni păzeşte-i în bunătate, pe cei răi fă-i să devină buni”.
Preotul: Pe fraţii noştri preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii şi pe tot clerul bisericesc să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa.
Poporul: Amin.
Avem în rugăciune familia sacerdotală şi monahală: preoţii şi diaconii de mir, preoţii şi diaconii călugări (care se numesc ieromonahi şi, respectiv, ierodiaconi), călugării simpli, care nu au nici un fel de hirotonie, călugăriţele, precum şi slujitorii din clerul inferior, ipodiaconii şi cântăreţii.
Preotul: Pe fericiţii întru adormire Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române [NN] să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa.
Poporul: Amin.
Aici pot fi pomeniţi, în continuare, şi episcopii locali adormiţi în Domnul, după cum va rândui Chiriarhul eparhiei respective.
Preotul: Pe fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai acestui sfânt locaş şi pe alţi ctitori, miluitori şi făcători de bine, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa.
Poporul: Amin.
Aşa cum v-am mai spus, ctitor este întemeietorul unui aşezământ bisericesc, singur sau în asociere cu membrii familiei sau ai comunităţii locale. El construieşte locaşul (biserică sau mânăstire) pe cheltuiala lui, îl supune sfinţirii şi-l predă comunităţii parohiale sau monahale, după care se retrage. La rândul ei, comunitatea îşi asumă sarcina de a-l pomeni, prin preot, la toate slujbele liturgice. Ctitori devin şi cei ce contribuie hotărâtor la reparaţii capitale sau renovări ale vechiului locaş. Pomelnicul ctitorilor se păstrează cu sfinţenie în firida proscomidiarului, în văzul preotului. Există la noi şi numeroase mânăstiri ctitorite de domnitori, boieri sau vlădici, ale căror pomelnice sunt preţioase nu numai prin vechime şi frumuseţe artistică, dar şi prin însemnări marginale de importanţă istorică.
Preotul: Pe fericiţii întru adormire eroii, ostaşii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa.
Poporul: Amin.
Datorită circumstanţelor şi evoluţiei istorice, marea majoritate a Bisericilor Ortodoxe s-au constituit ca Biserici naţionale, cu puternice implicaţii în viaţa, cultura şi tradiţiile poporului. De aici, datoria morală a fiecărei Biserici de a participa, prin rugăciune, la cultul eroilor, adică la pomenirea tuturor celor ce, într-un fel sau altul, s-au jertfit pe ceea ce se cheamă altarul patriei. Această participare nu se rezumă doar la slujbele speciale care se fac, la noi, în Ziua Eroilor (praznicul Înălţării Domnului), ci se exercită în fiecare Sfântă Liturghie prin stihul de faţă. Pomenirea îi cuprinde pe ostaşii căzuţi în lupte, deoarece singurul război admis de Biserica Ortodoxă este cel de apărare. Cei căzuţi pentru libertatea şi demnitatea noastră sunt tinerii din Decembrie 1989.
Preotul: Pe cei adormiţi din neamurile noastre, strămoşi, moşi, părinţi, fraţi, surori, fii şi fiice, soţi şi soţii, şi pe toţi cei dintr-o rudenie cu noi, pe fiecare după numele său şi aşa cum fiecare îi poartă în cugetul său, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa.
Poporul: Amin.
E marea întâlnire, prin rugăciune, cu arborele genealogic al fiecăruia din noi, aşa cum nici o cronică din lume, oricât de documentată şi de savantă, n-ar putea-o face. Dacă formula lapidară de care v-am vorbit nu demult: X cu tot neamul lui cel adormit implica cel puţin un nume, de data aceasta, ascultând rostirea preotului, fiecare din noi îşi pomeneşte mental rudele adormite, cu numele pe care şi le aminteşte, care-i sunt mai apropiate şi mai dragi, pe celelalte lăsându-le pe seama memoriei lui Dumnezeu, negreşelnică şi trează la capătul rugăciunii noastre.
Trăim acum şi sentimentul plenar al comuniunii cu înaintaşii noştri trupeşti, pe care nu i-am întâlnit prin viaţă, dar pe care, paradoxal, îi întâlnim prin moarte. În cea de a Treia Carte a Regilor, din Vechiul Testament, se spune: „Şi a adormit David laolaltă cu părinţii săi” (3 Rg 2, 10), prin părinţi înţelegându-se toţi ascendenţii, până la strămoşul comun. Evident, cronicarul nu cultivă o literatură a absurdului, cum că David ar fi murit în acelaşi timp cu străbunii săi, ci vrea să spună că, prin moarte, el li s-a adăugat acestora, că a intrat în obştea lor şi vieţuieşte laolaltă cu ei. Prin urmare, moartea nu e altceva decât văzduhul unei întâmpinări întru viaţă. Rugăciunea de acum prefigurează ceea ce se va plini atunci.
Preotul: Pe cei ce au adus aceste Daruri şi pe cei pentru care-au fost aduse, vii şi adormiţi, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa.
Poporul: Amin.
Acestea sunt Darurile de pâine şi vin pe care le-au adus credincioşii şi pe care preotul le poartă acum, acoperite, spre sfântul jertfelnic. Atât cei ce le-au adus, cât şi destinatarii aufost pomeniţi de preot, nominal, atunci când a scos din prescuri miridele ce se află acum pe sfântul disc, ca parte din Împărăţia Cerurilor.
Preotul (făcând asupra credincioşilor semnul crucii cu Sfântul Potir): Şi pe voi, pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Poporul: Amin.
Cuvântul românesc dreptmăritor îl traduce cu exactitate pe grecescul orthodox, creştinul care Îl preamăreşte pe Dumnezeu întru dreapta credinţă. Dacă oamenii se împart în credincioşi şi necredincioşi, e bine să ştiţi că, la rândul lor, creştinii se împart în binecredincioşi şi răucredincioşi. Această diferenţiere s-a făcut în vremea iconoclasmului, când împăraţii Bizanţului se declarau creştini adevăraţi, dar persecutau icoanele şi pe cei ce le cinsteau. Creştinii îi numeau pe împăraţi răucredincioşi pentru faptul că, deşi credeau, credinţa lor era ştirbă; cinstirea icoanelor făcea parte integrantă din învăţătura şi trăirea creştină. Acesta a fost şi motivul pentru care, în anul 843, odată cu declinul iconoclasmului, Biserica a hotărât ca prima Duminică din Postul Mare să fie numită şi sărbătorită sub numele de Duminica Ortodoxiei, adică Duminica dreptmăritorilor creştini, pomeniţi acum, la Intrarea cu Cinstitele Daruri.
Repet, dacă am insistat asupra acestor pomeniri, am făcut-o pentru că ele se îndreaptă, toate, spre Împărăţia Cerurilor, Împărăţie pe care preotul o poartă, prefigurativ, pe propriile sale mâini, aşa cum v-am spus când v-am vorbit despre ea ca aflându-se pe sfântul disc la proscomidie.
Acum e momentul să vă spun că în limbajul liturgic (ca şi, de altfel, în cel biblic) Împărăţia Cerurilor mai este numită şi „viaţa de veci” sau „viaţa veşnică”. Nu e lipsit de importanţă să menţionez că în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur expresia „Împărăţia Cerurilor” sau „Împărăţia lui Dumnezeu” este pomenită de 26 de ori, iar „viaţa de veci”, de 10 ori. Aşadar, în 36 de locuri ni se atrage atenţia că Liturghia este structurată pe dimensiunea duhovnicească a Împărăţiei Cerurilor, sălaşul cel veşnic al mântuirii noastre.
De îndată ce el termină pomenirile şi reintră în altar prin uşile împărăteşti, în biserică răsună partea a doua a Heruvicului, pe care o repet:
Poporul: Ca pe Împăratul tuturor primind pe Cel ce, nevăzut, e-nconjurat de cetele îngereşti: Aliluia, aliluia, aliluia.
Vă reamintesc faptul că Intrarea mare simbolizează şi reiterează Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, aclamată frenetic de mulţimile entuziaste.
Triumfal e şi imnul pe care-l cântăm acum, asemănător cu cel pe care poporul unei cetăţi îl cântă la întoarcerea victorioasă a suveranului dintr-un război decisiv. Aici însă nu e vorba nici de cezarul Romei, nici de faraonul Egiptului sau de oricare alt suveran cu teritoriu definit, ci de Împăratul tuturor, Împăratul universal, al cerului şi al pământului, cu stăpânire absolută asupra unui teritoriu infinit. Pe Dumnezeu însă nimeni nu L-a văzut vreodată. În schimb, aşa cum afirmă Pavel, Iisus Hristos este „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1, 15), după cuvântul pe care Domnul Însuşi îl spusese ucenicilor Săi: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (In 4, 9). Pe El Îl primim noi, acum, ca şi cum L-am primi pe Cel ce în mod nevăzut este înconjurat de cetele îngereşti, care-I cântă întreitul Aliluia. Iată-ne deci cântând din nou, dar nu în faţa îngerilor, aşa cum cânta David (Ps 137, 1), ci împreună cu ei. Nu e oare emoţionant?
Să trecem acum de la emoţie la meditaţie. Trăim dimensiunea antinomică a acestui moment. Iisus, într-adevăr, intră triumfal în Ierusalim, dar acesta este şi drumul Său către patimă şi moarte. În timp ce noi intonăm imnul ramurilor de finic, al văzduhului cetăţenesc, cutremurat de bucurie şi speranţă, preotul în altar, acoperind sfintele vase cu procovăţul cel mare, rosteşte cuvinte care exprimă exact contrariul:
Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacuratul Tău trup, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou, îngropându-l, l-a pus.
Amintiţi-vă că antimisul, desfăcut pe sfânta masă, simbolizează mormântul Domnului, deschis, gata să primească trupul pogorât de pe cruce (în limbajul imnografic, cuvântul „lemn”, în acest context, înseamnă „cruce”). Mai departe:
În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, Tu, Cel ce eşti necuprins.
Această rugăciune s-a rostit mai întâi la sfârşitul proscomidiei, după ce preotul a acoperit Cinstitele Daruri în vederea procesiunii lor spre Intrarea mică. Ea este reluată acum, după acoperirea Cinstitelor Daruri la sfârşitul procesiunii lor din Intrarea mare. Pentru marea ei frumuseţe şi adâncime, mă opresc asupră-i cu doar câteva cuvinte.
În virtutea naturii Sale dumnezeieşti, Hristos Se află în patru ipostaze care se petrec simultan: în timp ce trupul I se află în mormânt, El Se pogoară la iad, îi sfărâmă porţile, intră în el ca un biruitor şi îi trage afară pe toţi cei care-L aşteptau acolo, de la Adam până la Ioan Botezătorul. (De fapt, aceasta este adevărata icoană a Învierii, cea din tradiţia ortodoxă, iar nu cea de tip occidental care Îl înfăţişează puţin ridicat deasupra mormântului, cu steagul fluturând pe deasupra străjerilor aiuriţi.) Hristos nu a înviat de dragul propriei Sale învieri, cide dragul celor ce aveau nevoie de ea, ceea ce îl va face pe Părintele Stăniloae să confirme, lapidar şi inspirat, învăţătura răsăriteană potrivit căreia învierea a început în iad81. În acelaşi timp însă, Hristos Se află şi în rai, aşa cum îi făgăduise pe cruce tâlharului pocăit. Şi tot în acelaşi timp Se află împreună cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul, de Care, în fapt, nu Se despărţise niciodată, de vreme ce întruparea Lui s-a făcut fără mutare şi fără schimbare, aşa cum vă spuneam mai sus.
Mai departe:
Ca un purtător de viaţă şi cu adevărat mai înfrumuseţat decât raiul şi mai luminat decât orice cămară împărătească s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre.
Orice mormânt de pe lume, fie el şi faraonic, este un sălaş al morţii, al întunericului, al descompunerii, al putrefacţiei, al miasmei, al sinistrei tăceri. Mormântul lui Hristos este exact contrariul: în loc de moarte, viaţă; în loc de urâţenie, frumuseţe; în loc de întuneric, lumină; toate, la superlativ. Mai mult, el este nu doar viaţă în sine, ci izvor al vieţii noastre, după făgăduinţa Celui ce Se află în el: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina Vieţii” (In 8, 12). Or, aici, în Liturghie, antimisul desfăcut pe sfânta masă este exact imaginea luminoasă, curată şi sfinţitoare a mormântului Domnului. Înainte de a acoperi sfintele vase cu procovăţul cel mare, preotul l-a trecut prin mireasma fumului de tămâie, învăluind cădelniţa ca într-o îmbrăţişare.
Iată-ne deci apropiindu-ne de profunzimea misterului liturgic al Împărăţiei Cerurilor: în timp ce Domnul Iisus merge spre patimă, moarte şi mormânt, noi Îl primim în Noul Ierusalim ca şi cum L-am primi pe Însuşi Dumnezeu-Tatăl, Cel ce în mod nevăzut e înconjurat de cetele îngereşti pe care noi le reprezentăm în participarea imnică, aducându-I laudă prin întreitul Aliluia. O astfel de sinteză nu poate fi percepută şi trăită decât duhovniceşte.
(Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni)
81 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 114.
