Întrebăm știința
1. Prin ce împrejurare vine defectarea genelor, încât avem de-a face cu gene recesive?
2. De unde accidentele astea genetice ale vieţii?
3. Cine ţine contabilitate în infinitul mic?
4. Cine face calculul probabilităţilor şi încă n-a sfârşit probabilităţile?
Hazardul, întâmplarea? E ăsta un răspuns?
-Legile? Ale cui legi? Ale lui Mendel? Legile sunt ale celui ce le găseşte, sau ale Celui ce le-a făcut? Cine urmăreşte aplicarea lor? Mendel, Morgan, ştiinţa, sau Autorul lor? Ce vreţi să înţelegeţi prin legile vieţii? Că viaţa şi le-a dat sieşi de la sine şi se supune lor? Aşadar ştiinţa, cunoscând legile, de ce nu creează şi ea viaţa? Nu poate. Nu! Fiindcă şi viaţa şi legile depăşesc hotarele ştiinţei şi nu pot fi cuprinse şi ştiute absolut decât de Cel ce a creat viaţa din nimic. Autorul vieţii şi al legilor ei e Dumnezeu, ştiutorul şi susţinătorul lor, in desfăşurarea timpului.
Realitatea, oricare, nu se explică suficient. Iată referinţa şi la autorul ei, care e Dumnezeu, nu ştiinţa omului.
De aceea se şi întâmplă atâta gâlceava, fiindcă realitatea vie, şi îndeosebi omul e socotit mai mult numai din partea lui materială, supusă simţurilor, analizelor şi microscoapelor. Omul, în întregul lui, e din ce în ce mai necunoscut. De aceea, cei ce se mărginesc numai la cunoştinţa unilaterală, inevitabil ajung în înfundătura aroganţei care nu ştie nimic – ceea ce păţesc numai petecarii ştiinţei.
A nu şti şi a recunoaşte aceasta, nu e totdeauna o vinovăţie – uneori e chiar virtute; însă a şti puţin, şi a face gâlceava că ştii totul, asta e descalificare şi ruşine, şi totdeauna o vinovăţie.
„Cel ce ştie mult, cu adevărat, încât împingând întrebările a ajuns să dea de limitele cunoaşterii ştiinţifice, pe acela consecvenţa şi adeveritatea teoretică îl duc până în sanctuarul religiei. In adevăr, să presupunem ca fapt împlinit, că am împins consecvenţa cercetării aşa de departe, încât ştiinţa a ajuns a cunoaşte toate legile care guvernează procesele lumii. Să mai presupunem că spiritul teoretic şi-a sărbătorit şi acest ultim triumf al lui, de-a putea întruni într-un sistem închis toate relaţiile şi cauzele care compun fenomenalitatea lumii, şi că, în ochii savantului unor îndepărtate vremuri viitoare, universul a ajuns să fie cunoscut, până în ultima lui taină, ca o icoană perfect închegată, ca un ciclu închis de relaţii. In momentul acela va fi rămas totuşi o întrebare căreia ştiinţa nu-i va fi răspuns încă, şi anume: de ce universul are tocmai forma pe care o are; de ce ciclul închis, pe care ştiinţa a izbutit să-l obţină, are tocmai limitele pe care Ie are, şi nu altele şi, în definitiv,de ce lumea este supusă tocmai acelor legi, pe care ştiinţa, găsindu-le, le-a stabilit, şi nu se supune altor legi?
Iată nişte întrebări cărora ştiinţa nu le va fi dat răspuns, nici măcar la capătul ultim al cercetărilor sale. Iată însă o întrebare, căreia îi răspunde religia, atunci când afirmă fierbinte existenţa unui Dumnezeu personal, exterior lumii, dar totuşi străbătând-o, şi care a creat-o din nimic, aşa cum e, printr-un act suveran de alegere din infinitul posibilităţilor, şi, prin urmare, cu afinitate, cu iubire pentru această unică formă a ei.
Ni se pare, fără îndoială, că spiritul de consecvenţă şi veracitate trăit cu ultima adâncime, vine să mărturisească nu numai relativitatea spiritului ştiinţific şi nu numai insuficienţa sa în faţa ultimelor probleme ale speculaţiei, ci mai mult decât atâta. Cele două atitudini, ştiinţifică şi religioasă, se transformă chiar în ardoare, în simţ pentru misterul, care-i înconjoară domeniul, asupra căreia se întinde ancheta ştiinţifică, în adoraţie pentru fiinţa care, stând în afară de lume, a creat-o, o conduce şi o susţine cu iubire.
Se poate vedea – pentru cine vrea să vadă – că un atare chip de-a rezolva gâlceava între ştiinţă şi religie nu presupune nicidecum o renunţare la atitudinea ştiinţifică. In marele cadru de mister al lumii, atât în infinitul mare, cât şi în infinitul mic, atitudinea ştiinţifică poate continua să-şi dezvolte valorile ce-i sunt proprii. Ceea ce însă trebuie combătut, în lumina analizelor de până acum, este aroganţa ştiinţifică, dogmatismul ei îngust şi miop, vicii pe care, de altfel, adevăraţii savanţi nu le practică niciodată.” Pricepem prin urmare, fără să trebuiască a mai înghesui genetica la colţul neputinţei cu urgia întrebărilor, că problema eredităţii mai are un capăt, dincolo de biologie şi probabilitate. Chiar numai factorul eredităţii, ca să fie cunoscut îndeajuns, depăşeşte limitele ştiinţei pozitive.
(Pr. Arsenie Boca – Cararea Imparatiei)