Eu cred că apreciam deobicei acele amintiri care ne leagă de lucruri, oameni, şi situaţii, pe care nu le mai avem, nu le mai putem trăi.
Dacă aş fi acum în armată timp de un an jumate, aşa cum făceau bărbaţii înainte, cred că aş aprecia cel mai mult amintirea chipului fetiţelor şi a soţiei mele.
Dar pentru că ele îmi sunt mereu aproape, acum cea mai frumoasă amintire este cea când eram alături de părinţii mei acasă, în copilărie, de sărbătorile de Crăciun. Atmosefa de sărbătoare din casă, chipul mamei, brăduţul, cadourile, vacanta de iarnă, zăpada de afară….
Ma gandeam sa scriu ca cea mai frumoasa amintire a fost cand am devenit mama, insa citind mesajul lui Claudiu mi s-a facut dor de propria mama. Ce frumos era in zilele pline de zapada ale copilariei mele cand mama punea gutui in rola. Toata casa se umplea de mirosul placut acrisor al gutuilor. Mama mea miroase a placinte, a mere si gutui coapte.
Sunt multe amintirile frumoase chiar nu stiu ce sa aleg cred ca momentele de vacanta petrecute la bunici in Maramures sunt intradevar frumoase pentru ca m-au invatat sa-mi piun nadejdea in Dumnezeu in orice incercare ,stand pe deal si neavand cine sa-ti sara in ajutor atunci cad ai probleme practic fara credinta in Dumnezeu esti un om mort ,de acoloam invatat sa ma rog ,de acolo am experimentat ce inseamna lunisteasi armonia intr-o familie ,de acolo am invatat ca nu se poate duminica fara Sfanta Liturghie chiar daca trebuie sa mergi aproape o ora pe jos pana sa ajungi la biserica ,chiar daca trebuie sa mai cari si vreo 4-5 copilas dupa tine si sa te maiopresti sa se odihneasca ,de acolo am invatat ca trebuie sa postim (chiar daca bunicii fiind mai in varsta si bolnavi posteau unul miercurea si unul vinerea ,i-am intrebat odata de ce fac asa si mi-au raspuns bunica asa ,miercurea eu postesc si pentru bunicul tau iar vinerea face bunicul postul si pentru mine -asa ne-a sfatuit parintele si asa facem )si muuulte multe altele i-miaqducaminte despre bunicii mei Bineinteles ca au mai fost si alte bucuri alaturi de parintii mei ,de sotul meu ,de copii insa acestea raman de neuitat pentru ca in primul rand cred ca m-au facut sa-l intalnesc pe Dumnezeu ,sa cunosc Biserica si pentru mine sunt deosebite
Albinuta draga, ce bunici minunati ai, ce obiceiuri strasnice aveti voi acolo. Am si uitat de cat efort se facea ca sa se ajunga la o biserica. In acele vremuri era mai mult drag ptr credinta, pentru Hristos. Slava Domnului pentru credinta lor
Hm…..Aici as spuen fara doar si poate ca amintirea cea mai cea e atunci cand m-am spovedit pt prima data asa cum trebuie . Si ca i-am recunoscut totul duhovnicului meu . Da,asta e,cea mai buna…
Amintirea mea cea mai de pret este TATA, care acum nu mai este. Am ramas doar cu fotografii de la casatorie lui cu mama. Ma gandesc. Ma gandesc de ce s-a intamplat asa… eram doar un copil, as fi vrut sa fiu mai mare sa am 17 ani ca acum, sa inteleg in totalitate ce se intampla, sa ii multumesc intr-un fel petru viata, pentru ca exist. Aveam 5 ani, nu stiam nimic, nu stiam sa plang. Am ramas cu mama, iar Dumnezeu mi-a daruit si un alt tata. Un tata cu un suflet extraordinar, un tata care a renuntat la familia lui cu 3 copii cu varste peste 20 ani si o sotie, pentru mine si mama. Pot spune ca el a renuntat doar la sotie, deoarece copii si ei sunt extraordinari si ne intelegem de minune. Si chiar cu sotia discuta unele probleme administrative…nu traim in ura si dusmanie si asta se datoreaza lui Dumnezeu, si nu numai asta ci tot. Nu i-am spus niciodata „tata”. Nu pentru ca nu vreau sau ma retine ceva, ci pentru ca de mic i-am zis „nea Nicu” si asa m-am invatat. Sunt bine acum.Avem o posibilitate financiara destul de buna, asta se datoreaza lui nea Nicu. Am o viata in care trebuie sa pomenesc si sa multumesc. Sa pomenesc pe PAVEL, tatal meu, si sa multumesc lui Dumnezeu pentru toate cate mi-a dat mie. Amin.
Cea mai specială amintire…când mi-am găsit un duhovnic. Și bineînțeles, prima spovedanie la dânsul. De fapt, cuvântul amintire mă duce cu gândul la ”ceva” ce aparține trecutului, un ”ceva” care conține un miez de bucurie în interior sau o fărâmă de întristare. Iar spovedania, nu aparține trecutului, ea trebuie să fie prezentă în această viață. Cea mai frumoasă amintire însă…este bunicul meu. De la el am învățat prima data ce este Împărăția Cerurilor. De la el am învățat despre judecata particulară a fiecărei persoane. Tot dânsul m-a învățat să mă rog neîncetat și să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru orice lucru mărunt. Lângă el am copilărit. M-a învățat ce este milostenia. Îmi aduc că atunci când se adunau copii pe stradă, bunicul intra în joaca lor nesătulă, dăruindu-le cireșe coapte și mere. Și nu doar lor. Dar am descoperit frumosul în această persoană, care din păcate nu mai este.
Eu am mai multe amintiri pe care le pretuiesc,una dintre ele ar fi atunci cand am revazut-o pe nana mea, care acuma e plecata.plus amintirea bunicii si a tot ceea ce ma facea fericita si ma face atunci cand imi amintesc de acele clipe minunate pe care le-am trait…..imi aduc amite cum bunica aduna toti nepoteii la masa si cu ce dragostea facea toate lucrurile si avea grija ca nimeni sa nu fie neglijat, am invata multe de la ea si mai ales credinta in Dumnezeu dragostea intre frati…..
Amintirea cand am fost alungat de tatal meu, si o doamna cu suflet…m-a luat in grija…pana cand am terminat scoala….:)E cea mai frumoasa amintire a purtarii de grija a lui Dumnezeu fata de mine….e punctul cheie cand inima mea si viata mea a luat o alta …cale…..
Pretuiesc cel mai mult aminirea serii de 19 iulie 1997,cand la varsta de 4 ani si jumatate am pasit pentru prima data pragul unei biserici de sat si am vazut pentru prima data un preot si de atunci am fost constient de meseria pe care o voi face, adica axarea mea pe partea teologica si aceasta dorinta mi-a ramas vie in minte pana azi
Claudiu Balan
februarie 3, 2012 @ 8:28 am
Eu cred că apreciam deobicei acele amintiri care ne leagă de lucruri, oameni, şi situaţii, pe care nu le mai avem, nu le mai putem trăi.
Dacă aş fi acum în armată timp de un an jumate, aşa cum făceau bărbaţii înainte, cred că aş aprecia cel mai mult amintirea chipului fetiţelor şi a soţiei mele.
Dar pentru că ele îmi sunt mereu aproape, acum cea mai frumoasă amintire este cea când eram alături de părinţii mei acasă, în copilărie, de sărbătorile de Crăciun. Atmosefa de sărbătoare din casă, chipul mamei, brăduţul, cadourile, vacanta de iarnă, zăpada de afară….
Ana
februarie 3, 2012 @ 8:47 am
Ma gandeam sa scriu ca cea mai frumoasa amintire a fost cand am devenit mama, insa citind mesajul lui Claudiu mi s-a facut dor de propria mama. Ce frumos era in zilele pline de zapada ale copilariei mele cand mama punea gutui in rola. Toata casa se umplea de mirosul placut acrisor al gutuilor. Mama mea miroase a placinte, a mere si gutui coapte.
Slava Domnului pentru parintii buni.
Albinuta
februarie 3, 2012 @ 10:17 am
Sunt multe amintirile frumoase chiar nu stiu ce sa aleg cred ca momentele de vacanta petrecute la bunici in Maramures sunt intradevar frumoase pentru ca m-au invatat sa-mi piun nadejdea in Dumnezeu in orice incercare ,stand pe deal si neavand cine sa-ti sara in ajutor atunci cad ai probleme practic fara credinta in Dumnezeu esti un om mort ,de acoloam invatat sa ma rog ,de acolo am experimentat ce inseamna lunisteasi armonia intr-o familie ,de acolo am invatat ca nu se poate duminica fara Sfanta Liturghie chiar daca trebuie sa mergi aproape o ora pe jos pana sa ajungi la biserica ,chiar daca trebuie sa mai cari si vreo 4-5 copilas dupa tine si sa te maiopresti sa se odihneasca ,de acolo am invatat ca trebuie sa postim (chiar daca bunicii fiind mai in varsta si bolnavi posteau unul miercurea si unul vinerea ,i-am intrebat odata de ce fac asa si mi-au raspuns bunica asa ,miercurea eu postesc si pentru bunicul tau iar vinerea face bunicul postul si pentru mine -asa ne-a sfatuit parintele si asa facem )si muuulte multe altele i-miaqducaminte despre bunicii mei
Bineinteles ca au mai fost si alte bucuri alaturi de parintii mei ,de sotul meu ,de copii insa acestea raman de neuitat pentru ca in primul rand cred ca m-au facut sa-l intalnesc pe Dumnezeu ,sa cunosc Biserica si pentru mine sunt deosebite
Ana
februarie 3, 2012 @ 11:17 am
Albinuta draga, ce bunici minunati ai, ce obiceiuri strasnice aveti voi acolo. Am si uitat de cat efort se facea ca sa se ajunga la o biserica. In acele vremuri era mai mult drag ptr credinta, pentru Hristos. Slava Domnului pentru credinta lor
ralucaaa
februarie 3, 2012 @ 11:44 am
Hm…..Aici as spuen fara doar si poate ca amintirea cea mai cea e atunci cand m-am spovedit pt prima data asa cum trebuie . Si ca i-am recunoscut totul duhovnicului meu . Da,asta e,cea mai buna…
Albinuta
februarie 3, 2012 @ 12:00 pm
Ai mare dreptate Ana insa acum doar bunicul mai traieste are 88 de ani ,eu sunt foarte departe nu l-am mai vazut de foarte mult timp(rusinica ),
Crafcencu
februarie 3, 2012 @ 6:09 pm
Amintirea mea cea mai de pret este TATA, care acum nu mai este. Am ramas doar cu fotografii de la casatorie lui cu mama. Ma gandesc. Ma gandesc de ce s-a intamplat asa… eram doar un copil, as fi vrut sa fiu mai mare sa am 17 ani ca acum, sa inteleg in totalitate ce se intampla, sa ii multumesc intr-un fel petru viata, pentru ca exist. Aveam 5 ani, nu stiam nimic, nu stiam sa plang. Am ramas cu mama, iar Dumnezeu mi-a daruit si un alt tata. Un tata cu un suflet extraordinar, un tata care a renuntat la familia lui cu 3 copii cu varste peste 20 ani si o sotie, pentru mine si mama. Pot spune ca el a renuntat doar la sotie, deoarece copii si ei sunt extraordinari si ne intelegem de minune. Si chiar cu sotia discuta unele probleme administrative…nu traim in ura si dusmanie si asta se datoreaza lui Dumnezeu, si nu numai asta ci tot. Nu i-am spus niciodata „tata”. Nu pentru ca nu vreau sau ma retine ceva, ci pentru ca de mic i-am zis „nea Nicu” si asa m-am invatat. Sunt bine acum.Avem o posibilitate financiara destul de buna, asta se datoreaza lui nea Nicu. Am o viata in care trebuie sa pomenesc si sa multumesc. Sa pomenesc pe PAVEL, tatal meu, si sa multumesc lui Dumnezeu pentru toate cate mi-a dat mie. Amin.
Georgiana Ionela Tofoleanu
februarie 3, 2012 @ 6:51 pm
Cea mai specială amintire…când mi-am găsit un duhovnic. Și bineînțeles, prima spovedanie la dânsul. De fapt, cuvântul amintire mă duce cu gândul la ”ceva” ce aparține trecutului, un ”ceva” care conține un miez de bucurie în interior sau o fărâmă de întristare. Iar spovedania, nu aparține trecutului, ea trebuie să fie prezentă în această viață.
Cea mai frumoasă amintire însă…este bunicul meu. De la el am învățat prima data ce este Împărăția Cerurilor. De la el am învățat despre judecata particulară a fiecărei persoane. Tot dânsul m-a învățat să mă rog neîncetat și să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru orice lucru mărunt. Lângă el am copilărit. M-a învățat ce este milostenia. Îmi aduc că atunci când se adunau copii pe stradă, bunicul intra în joaca lor nesătulă, dăruindu-le cireșe coapte și mere. Și nu doar lor. Dar am descoperit frumosul în această persoană, care din păcate nu mai este.
viziteuC
februarie 3, 2012 @ 7:23 pm
Eu am mai multe amintiri pe care le pretuiesc,una dintre ele ar fi atunci cand am revazut-o pe nana mea, care acuma e plecata.plus amintirea bunicii si a tot ceea ce ma facea fericita si ma face atunci cand imi amintesc de acele clipe minunate pe care le-am trait…..imi aduc amite cum bunica aduna toti nepoteii la masa si cu ce dragostea facea toate lucrurile si avea grija ca nimeni sa nu fie neglijat, am invata multe de la ea si mai ales credinta in Dumnezeu dragostea intre frati…..
Ionut Daniel Gondac
februarie 4, 2012 @ 9:37 pm
Amintirea cand am fost alungat de tatal meu, si o doamna cu suflet…m-a luat in grija…pana cand am terminat scoala….:)E cea mai frumoasa amintire a purtarii de grija a lui Dumnezeu fata de mine….e punctul cheie cand inima mea si viata mea a luat o alta …cale…..
Neicu Mihai-Ionut
aprilie 25, 2012 @ 8:12 am
Pretuiesc cel mai mult aminirea serii de 19 iulie 1997,cand la varsta de 4 ani si jumatate am pasit pentru prima data pragul unei biserici de sat si am vazut pentru prima data un preot si de atunci am fost constient de meseria pe care o voi face, adica axarea mea pe partea teologica si aceasta dorinta mi-a ramas vie in minte pana azi
Teodora
iunie 8, 2012 @ 3:19 am
Cele mai frumoase amintiri si care poarta pecetea celor mai frumoase bucurii sunt cele in care am plans si m-am rugat cu adevarat…
[i]Suntem adevarati doar atunci cand plangem.[/i]