Dacă prieteni şi cunoştiţele ar fi deacord să vă spună fără menajamente, cu toată sinceritatea, ce cred despre dumnevoastră, aţi vrea să facă acest lucru?
Au fost situaţii când un prieten mi-a spus pe faţă ce părere are despre mine, şi asta chiar în moment în care nu ştiam ce decizie să iau pentru viitorul meu, şi abia luasem deja o decizie care părea în ochii lui greşita, dar pentru mine părea calea cea bună.
M-a durut ceea ce mi-a spus, dar ştiam că este sincer şi asta m-a ajutat pe viitor. Sinceritatea lui m-a pus în faţa realităţii crude a persoanei mele aşa cum se vede ea din exterior nu aşa cum mă văd eu pe mine.
Eu aş fi deacord să-mi spună cu toată sinceritatea ce cred ei despre mine, deşi ştiu că aş suferi o perioadă dupa asta.
Şi eu la rândul meu am spus uneori prietenilor mei în faţă ceea ce gândesc despre ei. Şi am văzut că părerea mea a contat.
Pe mine nu ma intrebat nimeni daca sa imi spuna sau nu, dar de cate ori nu mi s-a spus cate si mai cate. De diferiti oameni buni sau rai.De la fiecare am avut de invatat. De la cei buni care m-au indemnat sa merg la biserica, sa ma rog, sa nu ies de pe drumul asta pe care am pornit. Dar cei mai ,,ravnitori” in sfaturi si concluzii au fost cei rai: ca nu e bine cum ma comport, ba ca sunt prea dura, ba ca sunt pretentioasa, ba ca sunt prea cuminte, ba ca sunt prea….etc. Si m-am apucat sa am rabdare, stiind ca Dumezeu , daca ma rog , ma poate schimba el, imi pune El in fata caracterul meu.Si acuma nu vreau sa fiu in locul acelor persoane ,,ravnitoare”.Nu le invidiez chiar deloc.Dumezeu mi-a pus in fata caile pe care pot sa apuc: daca merg cu El are el grija de mine si de caracterul meu, daca nu plec in alta parte si traiesc clipa. Deci in concluzie: daca ati apucat-o pe un drum bun, alaturi de Dumezeu, mergeti tot asa indiferent cine, ce va spune.
Da, as prefera ca prietenii sa-mi spuna parerea lor sincera despre mine. Dar, din pacate, cu o exceptie, doua, toti evita sa faca acest lucru….si nu pot sa-mi dau seama de ce. E adevarat ca nu mi-ar pica foarte bine evidentierea trasaturilor negative, dar de fiecare data cand s-a intamplat asta a fost bine, deoarece pe cat posibil am remediat problema.
Așa e Simona ,dacă ești cu Hristos nu mai contează ce spune x s-au y dar un adevărat prieten nu trebuie să fie preocupat de ,defectele s-au calitățile tale căci poate el are defecte mai mari pe care ar trebui să și le vadă singur, căci un prieten adevărat ”iubește în orice vreme iar în nenorocire el e ca un frate.”(Pilde 17-17). Părintele Justin Pârvu spunea-”Dragoste pentru toți cei din jur, TOT TIMPUL… căci dacă vrei să schimbi lumea în bine trebuie să începi cu tine…” Doamne ajută!
Desigur si am sa va spun si de ce. Intr-o zi o fata mi-a zis ca sunt imatur si asta ma suparat foarte tare, cum eu imatur du-te ma de aici ca nu-s asa rau , iar apoi am stat si am meditat si mi-am zis in gandul meu ” bai chiar sunt imatur”. Noi oamenii nu suportam sa ne spuna cineva adevaru in fata fiindca suntem foarte mandri, si avem o imagine foarte buna despre noi de ex: eu sunt bun, ma duc la biserica fac acatiste, nu deranjez pe nimeni etc si apoi vine baba de la etaju 3 si imi spune ca sunt nu stiu cum si sa vezi atunci ce te tulburi, vrei so vezi si in groapa pe baba doar pentru un adevar spus si care nea lovit mandria. Eu zic ca da, mie unu mi-a fost de folos cand cineva mi-a zis ceva rau despre mine ,la inceput m-am infuriat dar apoi am stat si m-am gandit da chiar asa e. Ar trebui sa cerem parerea de la mai multi prieteni, rude si atunci vedem cu adevarat cine suntem, nu cum ne credem noi si am sa va dau articol foarte frumos pe tema asta scris de parintele Paisie aghioritul
Da, Marc3I poate asa ar fi bine sa cerem parerea de la rude si prieteni, dar vreau sa scot in evidenta ca sa avem mare grija la rude si prieteni, sa nu cadem de pe drumul nostru si din caracterul nostru, daca este bun. Eu vorbesc din proprie experienta cu privire la rude si prieteni.Nu toti din jurul tau iti doresc binele, ci din contra.Poate ca una dintre rude e invidioasa si apoi sa vezi ce sfaturi iti da. Inainte de toate trebuie sa stiu din partea cui vin sfaturile si apoi sa le aplic in viata.
Da, as vrea sa-mi spuna pentru ca in felul asta imi pot da seama ce e gresit in comportamentul meu, daca si cum deranjez si as incerca macar putin sa ma schimb. Dar doar daca mi se va parea ca parerile lor sunt indreptatite ca asa, dupa cum spunea si Simona, imi poate zice cineva ca nu-i place ca merg la biserica si fireste ca un asemenea sfat n-as asculta. Eu de multe ori le-am rugat pe prietenele mele sa-mi spuna in fata ce cred despre mine si unele mi-au zis si chiar m-a ajutat asta, ca te face sa te vezi pe tine insuti si din alta perspectiva. Nu zic ca uneori nu m-au durut cuvintele lor, pentru ca sunt prea mandra ca sa le accept pe loc dar mai tarziu dupa ce m-am gandit mai bine mi-am dat seama ca au dreptate.
Doamne ajută! Sunt de acord cu Patricia, a exprimat exact ideea pe care o aveam şi eu în minte. 🙂
Îmi amintesc că, atunci când eram în clasa a XII-a, m-a încurajat o critică, pe care mi-a adresat-o o persoană indiferentă faţă de credinţă. Mi-a spus cam aşa: „măi Laura, tu eşti excesiv de creştină”. 🙂 M-a bucurat mult acel apelativ, „excesiv de creştină”, deşi îmi fusese adresat sub formă de critică şi-L rog pe Dumnezeu să mă ajute să „exagerez” din ce în ce mai mult în dragostea faţă de El şi faţă de toţi semenii mei, pe care-mi va fi rânduit să-i întâlnesc în viaţă!
De asemenea, îmi aduc aminte un sfat pe care l-am primit din partea unei doamne profesoare, de care m-am ataşat foarte mult. Dumneaei este deosebit de credincioasă şi, din acest motiv, am foarte multă încredere în ceea ce-mi spune (din fericire, ţinem legătura şi acum). Odată, când eram prin clasa a X-a, într-o discuţie legată de credinţă, am început să-i judec foarte dur pe cei care-i judecă pe alţii – ştiu că e nostim, dar chiar aşa am făcut. 🙂 Atunci, doamna mi-a spus, cu foarte multă delicateţe, doar aceste cuvinte: „e, nu trebuie să fim chiar atât de stricţi”. 🙂 M-au pus pe gânduri acele cuvinte, mai ales pentru că mi-au fost adresate cu dragoste, de către o persoană în care aveam încredere şi despre care ştiam clar că are o credinţă profundă, autentică. Un singur cuvânt sincer, spus cu dragoste, exact în momentul potrivit, poate exercita asupra noastră o influenţă pozitivă mult mai puternică decât o mie de critici adresate în mod indiferent sau autoritar.
M-aş bucura ca toţi cei pe care-i cunosc să-mi spună sincer ceea ce cred despre mine, dar mărturisesc că mie mi-ar fi foarte greu să am această atitudine în relaţia cu ei. Le pot spune (şi le spun cu drag) tot ceea ce observ pozitiv în viaţa şi comportamentul lor, dar mi s-ar părea deosebit de dificil să le atrag atenţia în mod direct asupra defectelor, pe care le sesizez la ei. În plus, cred că este mult mai corect din punct de vedere creştin să ne abţinem de la a-i critica pe alţii (mai ales în relaţia cu cei pe care nu-i cunoaştem bine şi nu ştim cum reacţionează), în afara cazurilor în care ne-am asumat o responsabilitate în privinţa unei anumite persoane (de exemplu, profesorii în relaţia cu elevii). Totuşi, chiar şi în această situaţie, dacă avem în grijă pe cineva şi suntem datori să-i corectăm atitudinea, cred că trebuie să fim extrem de atenţi, fiindcă noi nu putem cunoaşte decât într-o foarte mică măsură sufletul acelei persoane. Dacă, de exemplu, îi adresăm unui copil cuvinte dure sub pretextul corectării lui, există pericolul – mai ales dacă acel copil este excesiv de sensibil şi emotiv – să-l rănim sufleteşte foarte grav, să-i distrugem încrederea în sine şi în ceilalţi, iar pentru toate acestea, negreşit, vom da seama în faţa Celui Care ne-a încredinţat dificila misiune de a-i îngriji şi educa pe alţii. 🙁 În acest sens, maica Siluana relata, într-o conferinţă, cazul unui tânăr care s-a îmbolnăvit de depresie, doar pentru că, atunci când era copil, un profesor iresponsabil i-a spus de câteva ori că nu e bun de nimic. 🙁 De aceea, cred că, în orice situaţie, este bine să le adresăm cuvinte blânde şi încurajatoare semenilor noştri, ajutându-i să cunoască şi să sporească ceea ce este pozitiv în sufletele lor fiindcă, aşa cum ne-a avertizat Mântuitorul, doar pentru un apelativ nepotrivit spus la mânie devenim vrednici de pierderea mântuirii (vezi Matei 5). Nici nu bănuim cum poate lucra Dumnezeu într-un frate al nostru printr-un cuvânt sincer, pe care noi i l-am spus cândva! Cu siguranţă, doamnei profesoare despre care v-am povestit nici nu-i trece prin gând cât de mult m-a ajutat să-mi schimb atitudinea doar prin acele câteva cuvinte („nu trebuie să fim atât de stricţi”), mai exact prin modul în care le-a rostit (calm, cu zâmbetul pe buze, fără pic de mânie sau supărare). Cred că încurajările şi – doar atunci când este absolut necesar – criticile formulate cu foarte multă delicateţe sunt singurele modalităţi în care ne este îngăduit să încercăm a-i ajuta pe alţii să progreseze. Criticile dure, adresate în mod autoritar (sub pretextul sincerităţii) nu fac decât să întristeze şi să descurajeze.
Dumnezeu să ne ajute pe toţi ca, rămânând blânzi, toleranţi şi politicoşi cu ceilalţi, să-i acceptăm pe cei care ne critică într-un mod excesiv de dur şi să ne folosim duhovniceşte din această atitudine nepotrivită a lor.
Patricia, Laura, hmm ce bine ati spus. Da, as vrea sa mi se spuna, cu toate ca-mi stiu si singura defectele. Spovedania mi-ar fi mai usoara si aproape completa si apoi m-as simti ca un om nou. Daca mama mea mi-ar spune defectele mele, ar fi minunat pentru ca ea ar fi atenta la fiecare cuvant si cu mare greutate ar scoate ceva rau. Asa cum spunea si Laura mai devreme, conteaza mult cine ne spune si cum ne spune. Un cuvant poate rani ani de zile.
EU cu prietenii mei fac asta! Asta e una din caracteristicile prieteniei noastre. Ne spunem ce gandim unu altuia, ce nu ne place, ce-am facut gresit, si au inceput sa ne paraseasca cei care nu suportau….acest lucru. Si am ramas cei care ne bazam pe sinceritate..:)E minunat!
Buna credinta vs Sinceritate Dar ce e mai de pret oare?Buna credinta a unui om de a te ajuta, de a te sprijini neconditionat contrar celor intamplate in realitate sau sinceritatea, taria de a spune lucrurilor pe nume de a tine de buna stiinta pe cineva pe calea cea buna? Vorbind de buna-credinta dintre noi, o putem ridica la rangul de virtute, putem vorbi despre ea ca o stare faptica, o actiune continua, o intelepciune izvorata din rodul bunatatii.Inteleg prin semantica acestui cuvant, “buna” ceea ce arata dorinta noastra sociala de a ne implini prin bucuria celui apropiat, prin linistea serii de a ne spune ca acea persoana este linistita si “credinta” definita pe scurt ca o stare ilogica in manifestarea improbabilului, o ratiune devenita curajoasa, sa faci un pas desi nu stii ce te asteapta.
Asadar, noi stim sa manifestam buna credinta.Dar oare la ce duce buna credinta? Sa fie asteptari desarte? Sa fie ne asumam un risc? Sa traim improbabilul cu bune si rele? Sa fim inselati de cei din jur? Sa fim tulburati?
Cum o virtute, o calitate deosebita ce o poate avea un om atrage de la sine o asa nedreptate, o tulburare, o dezamagire? As vrea sa intelegi intelesul acestui cuvant, “buna-credinta”, sa vezi ca asumindu-ti-l, trebuie sa iti asumi si aspectele negative.Esti o persoana de buna-credinta dar care nu iti asumi partea dura a acestei virtuti.
Si totusi, mai sus vorbeam de sinceritate.Daca exista buna-credinta, de ce mai vorbim de sinceritate?In realitate ele nu se inlocuiesc dar se exclud ar spune unii.Daca esti de buna-credinta esti sincer.Dar daca sinceritatea inseamna o parere la rece? Dar ce e sinceritatea? Sinceritatea este o expresie a inteligentei, nu o trasatura de caracter, este capacitatea de a avea curajul sa vezi lucrurile in natura lor, un act de cunoastera-un act de creatie, inseamna sa fii linistit impacat cu tine insuti, cu cele ce te inconjoara, sa nu ai de ce te teme si nici ce inventa. Fii sincer cu tine si vei putea fi sincer si cu cei din jur.
Cred ca poti intelege diferenta de nuanta intre buna-credinta si sinceritate.La intrebarea care e mai buna dintre ele, as raspunde nici una! Trebuie sa fie un cockteil intre buna-credinta, sinceritate si eleganta intelepciunii. Sunt convins ca ai intelepciunea de a avea sinceritatea unei realitati asa cum e si buna-credinta de a fi aproape celor care au nevoie sprijinindu-i atat ca este nevoie.
DA! As vrea sa mi se spuna ORICE, cu toate ca as suferi, as plange si m-as simti pe moment nedreptatita, tradata, ranita, nervoasa si Dumnezeu mai stie cum… dar pe de alta parte stiu sigur ca mi-ar fi folos. Dupa ce mi-ar trece „isteria” de moment si as analiza lucrurile mai la rece, cred ca, pe de o parte, as descoperi lucruri despre mine la care nu m-as fi gandit (si bune,si rele), si pe de alta parte as descoperi lucruri despre ceilalti, despre modul in care gandesc ei cu adevarat, despre modul in care vad lucrurile, daca tin la mine pt ceea ce sunt si asa cum sunt sau daca relatiile noastre sunt cat se poate de superficiale.
Claudiu Balan
februarie 9, 2012 @ 7:27 am
Au fost situaţii când un prieten mi-a spus pe faţă ce părere are despre mine, şi asta chiar în moment în care nu ştiam ce decizie să iau pentru viitorul meu, şi abia luasem deja o decizie care părea în ochii lui greşita, dar pentru mine părea calea cea bună.
M-a durut ceea ce mi-a spus, dar ştiam că este sincer şi asta m-a ajutat pe viitor. Sinceritatea lui m-a pus în faţa realităţii crude a persoanei mele aşa cum se vede ea din exterior nu aşa cum mă văd eu pe mine.
Eu aş fi deacord să-mi spună cu toată sinceritatea ce cred ei despre mine, deşi ştiu că aş suferi o perioadă dupa asta.
Şi eu la rândul meu am spus uneori prietenilor mei în faţă ceea ce gândesc despre ei. Şi am văzut că părerea mea a contat.
Boitos
februarie 9, 2012 @ 8:03 am
Pe mine nu ma intrebat nimeni daca sa imi spuna sau nu, dar de cate ori nu mi s-a spus cate si mai cate.
De diferiti oameni buni sau rai.De la fiecare am avut de invatat. De la cei buni care m-au indemnat sa merg la biserica, sa ma rog, sa nu ies de pe drumul asta pe care am pornit.
Dar cei mai ,,ravnitori” in sfaturi si concluzii au fost cei rai: ca nu e bine cum ma comport, ba ca sunt prea dura, ba ca sunt pretentioasa, ba ca sunt prea cuminte, ba ca sunt prea….etc.
Si m-am apucat sa am rabdare, stiind ca Dumezeu , daca ma rog , ma poate schimba el, imi pune El in fata caracterul meu.Si acuma nu vreau sa fiu in locul acelor persoane ,,ravnitoare”.Nu le invidiez chiar deloc.Dumezeu mi-a pus in fata caile pe care pot sa apuc: daca merg cu El are el grija de mine si de caracterul meu, daca nu plec in alta parte si traiesc clipa.
Deci in concluzie: daca ati apucat-o pe un drum bun, alaturi de Dumezeu, mergeti tot asa indiferent cine, ce va spune.
Georgel Chiriac
februarie 9, 2012 @ 8:52 am
Da, as prefera ca prietenii sa-mi spuna parerea lor sincera despre mine.
Dar, din pacate, cu o exceptie, doua, toti evita sa faca acest lucru….si nu pot sa-mi dau seama de ce.
E adevarat ca nu mi-ar pica foarte bine evidentierea trasaturilor negative, dar de fiecare data cand s-a intamplat asta a fost bine, deoarece pe cat posibil am remediat problema.
Sandu
februarie 9, 2012 @ 10:15 am
Așa e Simona ,dacă ești cu Hristos nu mai contează ce spune x s-au y dar un adevărat prieten nu trebuie să fie preocupat de ,defectele s-au calitățile tale căci poate el are defecte mai mari pe care ar trebui să și le vadă singur, căci un prieten adevărat ”iubește în orice vreme iar în nenorocire el e ca un frate.”(Pilde 17-17). Părintele Justin Pârvu spunea-”Dragoste pentru toți cei din jur, TOT TIMPUL… căci dacă vrei să schimbi lumea în bine trebuie să începi cu tine…” Doamne ajută!
marcel
februarie 9, 2012 @ 10:28 am
Desigur si am sa va spun si de ce. Intr-o zi o fata mi-a zis ca sunt imatur si asta ma suparat foarte tare, cum eu imatur du-te ma de aici ca nu-s asa rau , iar apoi am stat si am meditat si mi-am zis in gandul meu ” bai chiar sunt imatur”. Noi oamenii nu suportam sa ne spuna cineva adevaru in fata fiindca suntem foarte mandri, si avem o imagine foarte buna despre noi de ex: eu sunt bun, ma duc la biserica fac acatiste, nu deranjez pe nimeni etc si apoi vine baba de la etaju 3 si imi spune ca sunt nu stiu cum si sa vezi atunci ce te tulburi, vrei so vezi si in groapa pe baba doar pentru un adevar spus si care nea lovit mandria. Eu zic ca da, mie unu mi-a fost de folos cand cineva mi-a zis ceva rau despre mine ,la inceput m-am infuriat dar apoi am stat si m-am gandit da chiar asa e. Ar trebui sa cerem parerea de la mai multi prieteni, rude si atunci vedem cu adevarat cine suntem, nu cum ne credem noi si am sa va dau articol foarte frumos pe tema asta scris de parintele Paisie aghioritul
http://www.ortodoxia.md/articole-preluate/6070-s-ne-cunoatem-boala-noastr-
Boitos
februarie 9, 2012 @ 10:50 am
Da, Marc3I poate asa ar fi bine sa cerem parerea de la rude si prieteni, dar vreau sa scot in evidenta ca sa avem mare grija la rude si prieteni, sa nu cadem de pe drumul nostru si din caracterul nostru, daca este bun.
Eu vorbesc din proprie experienta cu privire la rude si prieteni.Nu toti din jurul tau iti doresc binele, ci din contra.Poate ca una dintre rude e invidioasa si apoi sa vezi ce sfaturi iti da.
Inainte de toate trebuie sa stiu din partea cui vin sfaturile si apoi sa le aplic in viata.
marcel
februarie 9, 2012 @ 10:57 am
Simona crede-ma mai bine sa aud un cuvant din rautatea inimii ,care e sincer decat sa primesc o vorba lingusitoare care sa ma faca sa vomit…
Badea Patricia
februarie 9, 2012 @ 12:42 pm
Da, as vrea sa-mi spuna pentru ca in felul asta imi pot da seama ce e gresit in comportamentul meu, daca si cum deranjez si as incerca macar putin sa ma schimb. Dar doar daca mi se va parea ca parerile lor sunt indreptatite ca asa, dupa cum spunea si Simona, imi poate zice cineva ca nu-i place ca merg la biserica si fireste ca un asemenea sfat n-as asculta.
Eu de multe ori le-am rugat pe prietenele mele sa-mi spuna in fata ce cred despre mine si unele mi-au zis si chiar m-a ajutat asta, ca te face sa te vezi pe tine insuti si din alta perspectiva. Nu zic ca uneori nu m-au durut cuvintele lor, pentru ca sunt prea mandra ca sa le accept pe loc dar mai tarziu dupa ce m-am gandit mai bine mi-am dat seama ca au dreptate.
Laura Stifter
februarie 9, 2012 @ 5:15 pm
Doamne ajută!
Sunt de acord cu Patricia, a exprimat exact ideea pe care o aveam şi eu în minte. 🙂
Îmi amintesc că, atunci când eram în clasa a XII-a, m-a încurajat o critică, pe care mi-a adresat-o o persoană indiferentă faţă de credinţă. Mi-a spus cam aşa: „măi Laura, tu eşti excesiv de creştină”. 🙂 M-a bucurat mult acel apelativ, „excesiv de creştină”, deşi îmi fusese adresat sub formă de critică şi-L rog pe Dumnezeu să mă ajute să „exagerez” din ce în ce mai mult în dragostea faţă de El şi faţă de toţi semenii mei, pe care-mi va fi rânduit să-i întâlnesc în viaţă!
De asemenea, îmi aduc aminte un sfat pe care l-am primit din partea unei doamne profesoare, de care m-am ataşat foarte mult. Dumneaei este deosebit de credincioasă şi, din acest motiv, am foarte multă încredere în ceea ce-mi spune (din fericire, ţinem legătura şi acum). Odată, când eram prin clasa a X-a, într-o discuţie legată de credinţă, am început să-i judec foarte dur pe cei care-i judecă pe alţii – ştiu că e nostim, dar chiar aşa am făcut. 🙂 Atunci, doamna mi-a spus, cu foarte multă delicateţe, doar aceste cuvinte: „e, nu trebuie să fim chiar atât de stricţi”. 🙂 M-au pus pe gânduri acele cuvinte, mai ales pentru că mi-au fost adresate cu dragoste, de către o persoană în care aveam încredere şi despre care ştiam clar că are o credinţă profundă, autentică. Un singur cuvânt sincer, spus cu dragoste, exact în momentul potrivit, poate exercita asupra noastră o influenţă pozitivă mult mai puternică decât o mie de critici adresate în mod indiferent sau autoritar.
M-aş bucura ca toţi cei pe care-i cunosc să-mi spună sincer ceea ce cred despre mine, dar mărturisesc că mie mi-ar fi foarte greu să am această atitudine în relaţia cu ei. Le pot spune (şi le spun cu drag) tot ceea ce observ pozitiv în viaţa şi comportamentul lor, dar mi s-ar părea deosebit de dificil să le atrag atenţia în mod direct asupra defectelor, pe care le sesizez la ei. În plus, cred că este mult mai corect din punct de vedere creştin să ne abţinem de la a-i critica pe alţii (mai ales în relaţia cu cei pe care nu-i cunoaştem bine şi nu ştim cum reacţionează), în afara cazurilor în care ne-am asumat o responsabilitate în privinţa unei anumite persoane (de exemplu, profesorii în relaţia cu elevii). Totuşi, chiar şi în această situaţie, dacă avem în grijă pe cineva şi suntem datori să-i corectăm atitudinea, cred că trebuie să fim extrem de atenţi, fiindcă noi nu putem cunoaşte decât într-o foarte mică măsură sufletul acelei persoane. Dacă, de exemplu, îi adresăm unui copil cuvinte dure sub pretextul corectării lui, există pericolul – mai ales dacă acel copil este excesiv de sensibil şi emotiv – să-l rănim sufleteşte foarte grav, să-i distrugem încrederea în sine şi în ceilalţi, iar pentru toate acestea, negreşit, vom da seama în faţa Celui Care ne-a încredinţat dificila misiune de a-i îngriji şi educa pe alţii. 🙁
În acest sens, maica Siluana relata, într-o conferinţă, cazul unui tânăr care s-a îmbolnăvit de depresie, doar pentru că, atunci când era copil, un profesor iresponsabil i-a spus de câteva ori că nu e bun de nimic. 🙁
De aceea, cred că, în orice situaţie, este bine să le adresăm cuvinte blânde şi încurajatoare semenilor noştri, ajutându-i să cunoască şi să sporească ceea ce este pozitiv în sufletele lor fiindcă, aşa cum ne-a avertizat Mântuitorul, doar pentru un apelativ nepotrivit spus la mânie devenim vrednici de pierderea mântuirii (vezi Matei 5). Nici nu bănuim cum poate lucra Dumnezeu într-un frate al nostru printr-un cuvânt sincer, pe care noi i l-am spus cândva!
Cu siguranţă, doamnei profesoare despre care v-am povestit nici nu-i trece prin gând cât de mult m-a ajutat să-mi schimb atitudinea doar prin acele câteva cuvinte („nu trebuie să fim atât de stricţi”), mai exact prin modul în care le-a rostit (calm, cu zâmbetul pe buze, fără pic de mânie sau supărare). Cred că încurajările şi – doar atunci când este absolut necesar – criticile formulate cu foarte multă delicateţe sunt singurele modalităţi în care ne este îngăduit să încercăm a-i ajuta pe alţii să progreseze. Criticile dure, adresate în mod autoritar (sub pretextul sincerităţii) nu fac decât să întristeze şi să descurajeze.
Dumnezeu să ne ajute pe toţi ca, rămânând blânzi, toleranţi şi politicoşi cu ceilalţi, să-i acceptăm pe cei care ne critică într-un mod excesiv de dur şi să ne folosim duhovniceşte din această atitudine nepotrivită a lor.
O seară binecuvântată!
Cu drag,
Laura Stifter
Ana
februarie 10, 2012 @ 8:32 am
Patricia, Laura, hmm ce bine ati spus. Da, as vrea sa mi se spuna, cu toate ca-mi stiu si singura defectele. Spovedania mi-ar fi mai usoara si aproape completa si apoi m-as simti ca un om nou.
Daca mama mea mi-ar spune defectele mele, ar fi minunat pentru ca ea ar fi atenta la fiecare cuvant si cu mare greutate ar scoate ceva rau. Asa cum spunea si Laura mai devreme, conteaza mult cine ne spune si cum ne spune. Un cuvant poate rani ani de zile.
Ionut Daniel Gondac
februarie 10, 2012 @ 8:49 pm
EU cu prietenii mei fac asta! Asta e una din caracteristicile prieteniei noastre. Ne spunem ce gandim unu altuia, ce nu ne place, ce-am facut gresit, si au inceput sa ne paraseasca cei care nu suportau….acest lucru. Si am ramas cei care ne bazam pe sinceritate..:)E minunat!
Bogdan
martie 22, 2012 @ 4:11 pm
Buna credinta vs Sinceritate
Dar ce e mai de pret oare?Buna credinta a unui om de a te ajuta, de a te sprijini neconditionat contrar celor intamplate in realitate sau sinceritatea, taria de a spune lucrurilor pe nume de a tine de buna stiinta pe cineva pe calea cea buna?
Vorbind de buna-credinta dintre noi, o putem ridica la rangul de virtute, putem vorbi despre ea ca o stare faptica, o actiune continua, o intelepciune izvorata din rodul bunatatii.Inteleg prin semantica acestui cuvant, “buna” ceea ce arata dorinta noastra sociala de a ne implini prin bucuria celui apropiat, prin linistea serii de a ne spune ca acea persoana este linistita si “credinta” definita pe scurt ca o stare ilogica in manifestarea improbabilului, o ratiune devenita curajoasa, sa faci un pas desi nu stii ce te asteapta.
Asadar, noi stim sa manifestam buna credinta.Dar oare la ce duce buna credinta?
Sa fie asteptari desarte?
Sa fie ne asumam un risc?
Sa traim improbabilul cu bune si rele?
Sa fim inselati de cei din jur?
Sa fim tulburati?
Si lista e deschisa.Stiu ca iti e cu mirare!
Bogdan
martie 22, 2012 @ 4:11 pm
Cum o virtute, o calitate deosebita ce o poate avea un om atrage de la sine o asa nedreptate, o tulburare, o dezamagire?
As vrea sa intelegi intelesul acestui cuvant, “buna-credinta”, sa vezi ca asumindu-ti-l, trebuie sa iti asumi si aspectele negative.Esti o persoana de buna-credinta dar care nu iti asumi partea dura a acestei virtuti.
Si totusi, mai sus vorbeam de sinceritate.Daca exista buna-credinta, de ce mai vorbim de sinceritate?In realitate ele nu se inlocuiesc dar se exclud ar spune unii.Daca esti de buna-credinta esti sincer.Dar daca sinceritatea inseamna o parere la rece?
Dar ce e sinceritatea?
Sinceritatea este o expresie a inteligentei, nu o trasatura de caracter, este capacitatea de a avea curajul sa vezi lucrurile in natura lor, un act de cunoastera-un act de creatie, inseamna sa fii linistit impacat cu tine insuti, cu cele ce te inconjoara, sa nu ai de ce te teme si nici ce inventa.
Fii sincer cu tine si vei putea fi sincer si cu cei din jur.
Cred ca poti intelege diferenta de nuanta intre buna-credinta si sinceritate.La intrebarea care e mai buna dintre ele, as raspunde nici una! Trebuie sa fie un cockteil intre buna-credinta, sinceritate si eleganta intelepciunii.
Sunt convins ca ai intelepciunea de a avea sinceritatea unei realitati asa cum e si buna-credinta de a fi aproape celor care au nevoie sprijinindu-i atat ca este nevoie.
Teodora
iunie 8, 2012 @ 3:02 am
DA! As vrea sa mi se spuna ORICE, cu toate ca as suferi, as plange si m-as simti pe moment nedreptatita, tradata, ranita, nervoasa si Dumnezeu mai stie cum… dar pe de alta parte stiu sigur ca mi-ar fi folos. Dupa ce mi-ar trece „isteria” de moment si as analiza lucrurile mai la rece, cred ca, pe de o parte, as descoperi lucruri despre mine la care nu m-as fi gandit (si bune,si rele), si pe de alta parte as descoperi lucruri despre ceilalti, despre modul in care gandesc ei cu adevarat, despre modul in care vad lucrurile, daca tin la mine pt ceea ce sunt si asa cum sunt sau daca relatiile noastre sunt cat se poate de superficiale.