Întrebarea numarul 18
Dacă părinţii dumneavoastră ar deveni neputincioşi şi aţi avea de ales între a-i lua la dumneavoastră acasă şi a-i duce la un cămin de bătrâni, ce aţi face? Dar dacă sora sau fratele dumnevoastră ar rămâne infirm(ă) pe viaţă în urma unui accident şi, în afara locuinţei dumneavoastră, nu ar avea altă opţiune decât internarea într-un sanatoriu?
(Visited 104 times, 1 visits today)
Claudiu Balan
februarie 13, 2012 @ 9:44 am
Aş vrea să luaţi în considerare când răspundeţi la întrebare că se presupune că staţi separat de părinţi şi că aveţi o familie (soţie şi copii). În acest caz decizia nu mai pare aşa de uşoară, dovadă o stau azilele pline de bătrâni şi oamenii de pe stradă, pe care noi nu vrem să-i primim în casă.
Eu i-aş primi pe unul din părinţi sau pe unul din socri în casă, la fel şi pe sora soţiei dacă ar avea probleme. Eu nu am fraţi. Totuşi cred că viaţa noastră de familie s-ar schimba radical şi ar apărea certuri şi probleme. Totuşi, în timp cred că lucrurile se aşează cu ajutorul lui Dumnezeu.
Una din mătuşele mele e căsătorită şi cu doi copii mari de peste 20 de ani. Toţi patru locuiesc într-un apartament de două camere mici. De când mă știu, tot timpul a stat cineva la ei în casă, temporar (cateva luni sau ani): fraţi, surori, cumnaţi, neamuri, rude, bunici…. Sunt momente când în casa lor locuiesc în pace şi înţelegere câte 7-8 persoane şi mereu încap, Au pat şi în bucătărie şi dorm în 3 camere. Unchiul nu mai are servici, iar mătuşa câştigă foarte puţin. Nu sunt oameni care merg la biserica des, desi sunt crestini ortodocsi botezati, şi totuşi prin faptele lor mă fac de ruşine pe mine ca şi creştin, şi pe mulţi alţii.
Primirea străinilor în casă e considerată de unii din Sfinţi Părinţi cea mai mare faptă bună.
Ana
februarie 13, 2012 @ 10:07 am
Sunt impotriva caminelor de batrani, mai ales intr-o tara crestin ortodoxa. Normal ar fi sa ne ajutam unii pe altii si sa existe un sistem prin care batranii sa fie ajutati in propria lor casa. Mama mea si-a ajutat ani de zile tatal ramas singur, bolnav si batran. Facea naveta si-i deretica prin casa, ii facea aprovizionarea, ii sapa in gradina. Era mereu franta de oboseala. La fel o verisoara a facut cu tatal ei. La fel si eu as face.
Cred ca ar trebui sa existe in fiecare oras organizatii cu voluntari care sa ajute acesti batrani in casele lor. Eu am cautat, dar nu am gasit un astfel de centru. Probabil exista..
Ana
februarie 13, 2012 @ 10:08 am
Uimitoare matusa ta Claudiu. Uimitoare
Albinuta
februarie 13, 2012 @ 10:26 am
Inca de la casatorie am locuit cu parintii sotului meu(apartament de doua camere),a fost o perioada cand am propus sotului meu sa incercam sa ne gasim un apartament sau garsoniera in apropierea lor ,insa in final am locuit tot impreuna ,cu catva ani in urma a decedat mama sotului(soacra mea ),acum mai traieste doar socru care este paralizat pe pat si nici nu ne prea cunoaste cateodata ,au fost perioarde cand au mai intervenit si discutii din cauza spatiului mic numarului mai mare de persoane insa nici o data nu ne-am gandit pentru ai duce la vriun azil ,incercam sa ne descurcam,avem grija de el cum putem,acum fiind numai acasa este mai usor ca am mai mult timp liber
Laura Stifter
februarie 13, 2012 @ 11:44 am
Nu mi-aş abandona părinţii sub nicio formă! Nici dacă aş fi păgână n-aş face un astfel de păcat strigător la cer!
Ştiu că n-am dreptul să judec, dar nu mă pot abţine să mă întreb: oare „creştinii”, care-şi abandonează părinţii bătrâni în azile, cum mai pot dormi noaptea după ce au săvârşit o asemenea faptă? Ei şi-ar fi dorit ca părinţii lor să-i fi părăsit în orfelinat?
Dumnezeu să ne ajute pe toţi să le fim recunoscători celor dragi ai noştri, rămânând alături de ei indiferent de împrejurări!
Natalia
februarie 13, 2012 @ 12:20 pm
Eu as opta pentru varianta caminului de batrani / sanatoriului. Fiindca nu as avea timpul si energia necesare ingrijirii corespunzatoare a celor dragi. In plus, intr-o locuinta / casa / apartament in care nu traim singuri, ci alaturi de familie, toata familia trebuie sa fie de acord cu primirea in casa a unei persoane bolnave si imobilizate. Principiul este acela ca cel din medicina: in primul rand sa nu faci rau. Nu poti sa faci bine unei persoane bolnave si se prejudiciezi prin aceasta alte 3 – 4 persoane. La fel cum nu poti face milostenie luand de la gura propriei familii. Trebuie dreapta socoteala si echilibru in toate.
Lilii
februarie 13, 2012 @ 1:20 pm
Mi-am amintit povestea unei batranici pe care am cunoscut-o acum ceva timp care era nevoita sa traiasca mai mult pe strazi din mila oamenilor pentru ca cei doi copii au abandonat-o intr-un spital crezand ca va muri,au vandut casa si au plecat.Imi amintesc cuvintele ei: Sper sa-i ierte Dumnezeu pentru ca eu i-am iertat.
Imi amintesc de asemenea de boala buncii mele,inainte sa moara timp de 3 ani i s-a deteriorat complet sistemul nervos plus ca avea anumite momente in care senilitatea era insotita de violenta.Eu atunci eram pe a8a ma pregateam sa intru la liceu, mama lucra 8 ore pe zi pentru a ne intretine pe toate trei,la tatal meu niciodata nu am putut apela pentru ajutor.Am incercat sa cautam o doamna care sa o ingrijeasca(mama nu putea decat dupa ce venea de la servici,noaptea nu dormea pentru ca ii era frica de faptul ca bunica ar putea iesi din casa si se va pierde,sau va da drumul la gaz,apa,etc…) a htoarat sa vindem casa pentru ca nu mai puteam sa platim impozitul si am cumparat un apartament cu 2 camere care presupunea 1 etaj de urcat(erau zile in care bunica nici nu mai stia sa paseasca,sau nu avea putere sa se ridice),cand a trebuit sa eliberam casa nu era gata apartamentul in care trebuia sa ne mutam,am stat o perioada la o colega de-a lui mama dar care nu a acceptat sa vina si bunica mea.Teoretic si practic eram in strada cu o femeie in varsta care nu recunostea pe nimeni si nimic si care nu putea nici sa stea in picioare.Intr-un final am gasit un asezamant care avea legaturi cu una din bisericile din orasul nostru condus de o doamna foarte sufletista si de un preot care au primit-o pe bunica.Cred ca a fost cea mai grea perioada,stiu ca aproape zi de zi mergea mama la bunica si ii dadea sa manance,o imbraca cu alte haine,etc.Revenind la intrebare,cred ca difera de la caz la caz,in orice caz nu as abandona-o pe mama intr-un azil uitand de ea sau nepasandu-mi in ce conditii isi duce traiul.Nu am surori,dar la fel as proceda.
Ana
februarie 13, 2012 @ 1:44 pm
Natalia
[quote]La fel cum nu poti face milostenie luand de la gura propriei familii. Trebuie dreapta socoteala si echilibru in toate.[/quote]
M-a durut ce-ai scris tu. E greu sa primesti in casa pe cineva batran fie el si membru de familie, si cu siguranta intervin multe schimbari in familie, insa e de datoria noastra sa ne ajutam parintii si fratii. In ce-i priveste pe parinti ni se spune in biblie: respecta-i ca sa-ti fi tie bine.
Cat despre milostenie de la gura familiei, sa ne gandim la vaduva care a dat ultimii ei bani. Unde dai, Dumnezeu inlocuieste.
Cred ca exista gandirea asta ca altii ne-ar incomoda sau nu near ajunge si noua daca am avea grija de ai nostri, din viata moderna pe care o traim. Modernismul ne omoara.
Ce-ai face daca ai naste 4 gemeni? Atatea guri in plus, atata efort in plus? Una la mana ai avea nevoie de ajutorul unui batran din familie. Atunci i-ai gasi un loc in casa.
Iertare
Laura Stifter
februarie 13, 2012 @ 2:06 pm
Lilii,
Doamne ajută!
M-a impresionat foarte mult ceea ce ai scris… 🙁 Cred că v-a fost foarte greu în acea perioadă, dar este minunat că aţi rămas alături de bunica ta chiar şi în acea situaţie critică. Normal că, în situaţia descrisă de tine, a fost absolut necesar să-i găsiţi un aşezământ unde să locuiască, de vreme ce nu aveaţi încă o casă a voastră, ci locuiaţi la o gazdă. M-a impresionat profund, în mod pozitiv, faptul că, în acele condiţii atât de dificile, mama ta a îngrijit-o în continuare şi a vizitat-o zilnic. Un exemplu de iubire creştină faţă de părinţi, iubire manifestată chiar şi în situaţii extreme!
Cât despre cei care-şi părăsesc părinţii… Dumnezeu să-i ierte pentru acest grav şi josnic păcat! Iar pe noi să ne ajute Domnul să le rămânem permanent devotaţi celor pe care-i iubim, adică dragilor noştri părinţi!
Îi mulţumesc Tatălui ceresc pentru părinţii minunaţi pe care mi i-a dat şi-mi doresc din tot sufletul ca, atunci când vor fi bătrâni, să-mi manifest în mod practic, concret recunoştinţa faţă de ei şi astfel, cu darul lui Hristos, în viaţa aceasta şi în eternitate să rămânem împreună!
Laura Stifter
februarie 13, 2012 @ 2:16 pm
Ne răspunde la întrebare, chiar sub inspiraţia Duhului Sfânt, Sfântul Apostol Pavel, prin sfaturile pe care i le dă lui Timotei, unul dintre ucenicii săi.
Epistola Întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel5, 4-8:
„Dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor şi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu.
Cea cu adevărat văduvă şi rămasă singură are nădejdea în Dumnezeu şi stăruieşte în cereri şi în rugăciuni, noaptea şi ziua.
Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi e vie, e moartă.
Şi acestea porunceşte-le, ca ele să fie fără de prihană.
Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios”.
Natalia
februarie 13, 2012 @ 2:20 pm
Draga Ana,
cu ceea ce ne apartine doar noua putem face ce dorim si ce consideram ca este bine, crestinesc, moral. Daca eu am un corn in mana si vad un om flamand pot alege sa ii dau jumatate de corn sau chiar tot cornul, fiindca este al meu. Dar daca cumpar copiilor mei cate un corn, nu ii pot obliga, forta sau manipula sa dea si ei din cornurile lor celor flamanzi, daca ei nu consimt acest lucru. Si asta chiar daca eu le-am cumparat cornurile. II pot educa sa imparta, le pot sugera sa faca acest lucru, le dau exemplu, dar nu ii pot forta.
La fel se pune problema si cu oamenii care locuiesc intr-o casa. Daca eu am o casa doar a mea, muncita de mine, atunci pot face ce doresc cu ea. Pot lua 1 om in casa, 2, 10 cati doresc eu. Dar daca acea casa / apartament nu imi apartine doar mie, atunci nu pot decide doar eu cine vine si cine pleaca. Si nici nu pot impune dorinta mea altora.
Nu este vorba de cat de greu ne-ar fi noua personal avand o persoana imobilizata in ingrijire, de cat suntem noi dispusi / dispuse sa ne sacrificam sau sa ajutam, ci de faptul ca nu putem impune (si nu avem voie sa facem acest lucru) acelasi nivel de sacrificiu, de daruire si de renuntare personala tuturor membrilor familiilor noastre.
Rabdare si echilibru in toate si pentru toti, tot timpul. Nu putem pune un petic la o haina, taind din alta parte a aceleasi haine.
Ana
februarie 13, 2012 @ 3:41 pm
M-a impresionat marturia ta Albinuta. Doi tineri casatoriti la inceputul drumului au nevoie de a fi singuri in casa, ca sa se poata forma impreuna, sa se iubeasca si toate dragalaseniile care tin de iubirea de inceput. Voi insa ati fost nevoiti sa luati de la inceput greul si l-ati dus atat de bine pana azi. Sigur nu a fost usor, insa rasplata voastra v-a fi pe masura. Copiii crescuti intr-un astfel de mediu sunt milosi si darnici. Educatia cea mai buna este exemplul personal.
Nici nu pot sa-mi imaginez cum este sa traiesti in doua camere cu doi copiii si tatal paralizat.
Maica Domnului sa va aiba in paza
Ana
februarie 13, 2012 @ 3:44 pm
Lilii, ce mama minunata ai. Ce frumoasa experienta de viata. Fara cuvinte sacrificiul ei. Saruta.i dreapta din partea mea. Slava Domnului pentru asa oameni
Ana
februarie 13, 2012 @ 3:50 pm
Natalia indiferent de posibilitatile noastre financiare, cum gandim si ne tratam parintii, asa si noi o sa fim tratati de copiii nostri daca-i avem, sau de cei din jur.
Poate chiar mai rau.
Dumnezeu sa ne lumineze
Laura Stifter
februarie 13, 2012 @ 3:53 pm
Da, m-a impresionat şi pe mine foarte mult ceea ce a relatat Albinuţa.
Dumnezeu să fie cu dvs, Albinuţa şi să vă întărească în continuare în tot ceea ce faceţi!
Doamne ajută!
Laura Stifter
februarie 13, 2012 @ 4:25 pm
Natalia,
În primul rând, întrebarea nu este dacă am primi în casă o persoană străină fără adăpost (desigur, şi aceasta ar fi o faptă creştină extraordinară), ci dacă i-am primi pe proprii părinţi în casele noastre. În acest ultim caz, indiferent de opinia colocatarilor noştri, noi am avea datoria de a ne ţine părinţii alături de noi, chiar dacă întreaga omenire ne-ar fi împotrivă. N-aş vrea să par patetică, dar aceasta este convingerea mea sinceră, cred cu tot sufletul în ceea ce scriu. De ce? Pentru că şi părinţii noştri, atunci când eram copii, nu ne-ar fi dat afară din casă, indiferent de părerea celorlalţi. Simt că aceasta este o datorie creştină elementară, dictată de conştiinţa noastră şi de dragostea noastră naturală faţă de părinţii care ne-au crescut şi ne-au învăţat să credem în Dumnezeu.
Adică ei ne-au dăruit viaţa trupească şi ne-au făcut să fim creştini, ne-au botezat, ne-au dedicat întreaga lor viaţă, iar noi… să-i alungăm din casă pentru că aşa vrea nu ştiu cine? 🙁
Doamne fereşte!!!!!
În Predica de pe Munte, Mântuitorul nostru Hristos, învăţându-ne iubirea faţă de vrăjmaşi, arată că cei care-i iubesc doar pe apropiaţii lor nu vor avea nicio mulţumire, căci toţi oamenii – inclusiv păgânii – „iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei”. Astfel, dragostea faţă de părinţi este atât de naturală, atât de proprie firii noastre, încât până şi păgânii o trăiesc. De aceea, consider că cei care nu-şi iubesc părinţii şi-i abandonează sub diverse pretexte n-au ajuns nici măcar la nivelul de trăire spirituală specific perioadei Vechiului Testament, în care până şi rostirea vreunui cuvânt rău la adresa părinţilor era pedepsit cu moartea.
Aţi adus ca argument faptul că, dacă aţi dori să oferiţi unui sărac un obiect care aparţine copiilor dvs, nu le-aţi putea impune acestora să renunţe la acel lucru, ci aţi avea datoria de a le respecta libertatea. Sunt întru totul de acord cu această idee.
Urmând acelaşi raţionament, dacă unul dintre părinţii dvs ar fi bolnav (Dumnezeu să vă ferească de aşa ceva) şi ar vrea să rămână în casa lui, sau într-a dvs (are tot dreptul, fiindcă-i sunteţi fiică), l-aţi duce la azil împotriva voinţei sale? În acest caz, n-ar mai funcţiona principiul respectării libertăţii celorlalţi? 🙁
Îmi cer scuze dacă am fost nepoliticoasă prin ceea ce am scris. Am avut doar intenţia să vă argumentez faptul că – aşa cum ar spune părintele Steinhardt – 2+2=4, ceea ce înseamnă, în cazul discuţiei noastre, faptul că iubirea faţă de părinţi – manifestată în orice situaţie, căci poruncile divine nu sunt relative – constituie una dintre principalele datorii morale ale creştinilor. Este o datorie înscrisă inclusiv în legea morală naturală a fiecărei fiinţe umane, o datorie conştientizată chiar şi de către cei necredincioşi. Din acest motiv, nici nu este necesar să argumentăm filosofico-teologic necesitatea iubirii faţă de părinţi şi a îngrijirii lor, fiindcă aceasta este evidentă, imprimată în mod natural în adâncul conştiinţei noastre.
În copilăria noastră (în afara cazurilor în care copiii au fost abandonaţi de părinţi), cei dragi ai noştri nu s-au întrebat dacă locuinţa lor ne aparţinea în mod legal şi nouă, n-au conceput relaţia cu noi în termeni juridici, ci şi-au dedicat întreaga viaţă creşterii şi educării noastre. În cazul copiilor abandonaţi de părinţi, situaţia nu este deloc diferită, dacă au existat părinţi adoptivi sau persoane care s-au ocupat de creşterea acelor copilaşi orfani. Adevăraţii părinţi ai acestor copii nu sunt cei biologici (care i-au renegat şi abandonat), ci părinţii adoptivi care, în opinia mea, ar trebui iubiţi şi respectaţi chiar mai mult decât părinţii naturali responsabili şi devotaţi copiilor lor.
De aceea, dacă mai aveţi suficient timp la dispoziţie pentru a discuta pe această temă, v-aş ruga să-mi răspundeţi (sau măcar să vă răspundeţi dvs înşivă) la această întrebare: dacă unul dintre părinţii dvs ar fi bolnav şi nu ar dori să meargă la azil, i-aţi respecta libertatea, sau l-aţi interna cu forţa acolo? 🙁
Dumnezeu să fie cu dvs şi cu noi toţi şi să ne dăruiască multă iubire! Să ne ajute Dumnezeu să ne putem lăsa călăuziţi mai mult de conştiinţă decât de raţiune, căci în rai nu se intră pe baza silogismelor, ci doar prin iubire şi jertfă de sine!
Natalia
februarie 14, 2012 @ 10:15 am
Claudiu a pus o intrebare interesanta si dificila si reactiile au fost pe masura. Am citit raspunsurile voastre si doresc sa raspund celor care mi-au pus intrebari.
Cand ai o familie (sot/sotie si copii) faci tot ce poti ca sa le fie bine la toti. Cand unul dintre parinti / socrii ajunge bolnav si neputincios, dar nu a trait pana atunci alaturi de familie, incerci sa il ajuti si pe el/ea/ei, asa incat sa fie bine pentru toti. Incerci sa tii cont de dorintele si de nivelul de intelegere a tuturor. Nu iti lasi parintele pe drumuri, nu ii ignori suferinta, dar nici nu distrugi linistea, armonia si viata celor din familie, daca aducerea lui in casa nu ar fi agreata. Trebuie sa te ingrijesti de binele tuturor, in egala masura.
Sunt diferite moduri de a ingriji un parinte ajuns neputincios; aducerea lui in casa alaturi de familie nu este singura optiune. In primul rand, un batran se simte cel mai bine in casa lui, daca il scoti din mediul lui, il omori, mai ales dpdv psihic. Deci, o prima varianta, daca-mi permit financiar, este sa gasesc pe cineva care sa poata avea grija de persoana bolnava acolo in mediul ei. Evident, asta nu inseamna ca nu m-as duce cat as putea de des acolo, nu inseamna ca n-as ajuta la ingrijirea persoanei bolnave. Doar trimit banii si gata. Nu, evident ca nu.
O alta varianta este internarea intr-o institutie care este special destinata ingrijirii persoanelor in varsta si / sau bolnave. Fiindca acolo primeste ingrijirea adecvata nevoilor. Si in acest caz, as cauta o institutie aproape de locul in care locuiesc, as merge cat de des as putea, m-as interesa tot timpul de felul in care este tratata persoana bolnava. Dar orice varianta as alege, eu trebuie sa ma achit [b]la fel ca si pana acum[/b] de toate obligatiile care imi revin ca angajata, mama si sotie. Nu sunt de acord sa acord mai multa atentie unei persoane bolnave, daca prin aceasta as „defavoriza” alte 3 – 4 persoane „sanatoase”.
Natalia
februarie 14, 2012 @ 10:38 am
Dorinta unui parinte de a nu fi internat intr-un camin de batrani este 1 dorinta. Dar el nu este singurul membru al familiei. Eu trebuie sa tin cont de dorintele tuturor membrilor familiei si sa gestionez situatia spre binele tuturor, nu doar al unuia. Din moment ce eu trebuie sa gestionez o astfel de situatie, voi lua in final decizia cea mai buna pentru toti din familie, nu voi lua in calcul doar dorinta persoanei bolnave. Acesta ar fi primul aspect al problemei legate de un parinte /frate bolnav.
Al doilea aspect tine de capacitatile fizice reale ale mele in ingrijirea pe perioada medie si lunga a unei persoane bolnave. Din pacate putinta mea fizica (personala) nu este pe masura vointei. Si am invatat sa ma inham doar la cat pot duce. Fiindca atunci cand vreau sa fac mai multe, pur si simplu cad, la propriu, din picioare. Si de fiecare data trebuie sa preia altcineva totul si sa aiba grija si de mine pana-mi revin. Deci nu ar fi corect sa imi asum mai multe responsabilitati decat pot duce, ca apoi sa clachez fizic (aceasta este o realitate ce nu poate fi schimbata) si sa pasez totul pe umerii altcuiva. Sa am grija 24/7 de un om bolnav la pat, sa am un job ca si pana acum, (la job nu pot renunta), sa ma ocup apoi de casa, de copii, la fel ca pana acum, este peste puterile mele fizice. Nu fac fata acum, cu atat mai putin as face fata la mai multe. Cand stai in pat cu perfuzia in vena, cand cazi din picioare noaptea in bucatarie de epuizare, nu ai cum sa te inhami la mai multe. Iar eu trebuie sa fiu macar mama cel putin inca 20 ani de acum incolo pentru ingerii mei. O mama macar partial sanatoasa, in orice caz in viata.
Daca mi-ar da Bunul Dumnezeu mai multi copii simultan, ii primesc cu mare drag, dar stiu de pe acum ca nu sunt in stare sa ii cresc singura (dpdv fizic). Stiu de pe acum ca as avea nevoie de foarte mult ajutor.
Natalia
februarie 14, 2012 @ 10:41 am
Trebuie rabdare si echilibru in toate, si pentru toti. Toti oamenii sunt importanti, trebuie sa ne preocupe starea de bine a tuturor celor dragi in egala masura. Nici un om nu este mai important decat celalalt, si nu poti sa faci bine doar unui om, daca prin asta ai face rau altor oameni.
Doamne ajuta in toate!
Ana
februarie 14, 2012 @ 10:54 am
Natalia cuvantul tau este cursiv si frumos, dar esenta este aceeasi: faci o clasare egala a sentimentelor, datoriei fata de parinti si obiectelor.
[b]Laura[/b] a scris cateva lucruri atat de patrunzatoare din cuvintele Mantuitorului, incat ne trezeste tuturor constiinta.
[b]In textul Laurei am vazut un pasaj prin care se poate raspunde in doua feluri, nicidecum prin explicatii. Putem sa ne raspundem fiecare cu DA sau NU, la exemplul de mai jos:
[/b]
[i] „Urmând acelaşi raţionament, dacă unul dintre părinţii dvs ar fi bolnav (Dumnezeu să vă ferească de aşa ceva) şi ar vrea să rămână în casa lui, sau într-a dvs (are tot dreptul, fiindcă-i sunteţi fiică), l-aţi duce la azil [b]împotriva voinţei sale[/b]? În acest caz, n-ar mai funcţiona principiul respectării libertăţii celorlalţi? :([/i]
DA sau NU?
Teodora
iunie 8, 2012 @ 2:48 am
Indiferent cum ar sta lucrurile, nu mi-as lasa niciodata parintii intr-un azil de batrani sau sanatoriu, fie el cat de modern si cu oricat de bune conditii. In primul rand pt ca imi iubesc parintii si stiu ca NIMENI din lumea asta nu le va darui ceea ce le pot darui eu,adica aceasta dragoste. In plus, insasi prezenta mea stiu cat de mult ar insemna pt ei. Chiar daca poate ar fi nevoie sa angajez o persoana care sa-i aiba in grija in timp ce eu as fi la serviciu, tot ar ramane ceva important: cand m-as intoarce acasa, seara de seara, ei nu vor fi singuri, ci ma vor avea alaturi si se vor bucura sa ma vada si sa le fiu alaturi.
Pt mine, „meseria” de parinte este cea mai grea, si meseria pt care NIMENI nu te pregateste. Esti nevoit sa inveti din mers, jerfindu-te, suferind, gresind si ridicandu-te. Din acest motiv toti cei care sunt parinti fac anumite greseli in legatura cu cresterea si educarea propriilor copii, dar asta nu ii „desfiinteaza” niciodata ca si parinti si nici nu minimalizeaza iubirea pe care le-o poarta fiilor si fiicelor lor. Am invatat treptat sa-mi apreciez si sa-mi respect parintii mai mult decat pe oricare alte persoane din jurul meu, si asta in primul rand pentru ca mi-au dat viata, pt ca m-au iubit si ma iubesc neconditionat, pt ca sunt singurii oameni pe lumea asta in care pot avea incredere deplina si care niciodata nu-mi vor dori raul, pt ca au trecut prin nenumarate greutati pt a ma creste si pt a-mi darui tot ce au avut mai bun pe lume.
Raluca Irimie
iunie 25, 2013 @ 8:52 am
Eu spun ca in functie de situatie, as lua fie o hotarare fie alta. Daca persoana in cauza ar avea nevoie de permanenta supraveghere, as opta pentru azil/sanatoriu (sa zic schizofrenie). Consider ca ar fi prea impovarator pentru toti cei implicati. Daca am mai pune in discutie copii mici in preajma bolnavului … Nici nu incape in discutie.
Nu cred ca s-ar pune problema ca as abandona pe cineva undeva, as face tot ce e omeneste posibil, dar as avea grija sa nu fie „victime colaterale”, sau sa fac mai mult rau decat bine, insistand ca de ochii lumii sau din diverse motive, sa tin la mine respectiva persoana, daca pentru aceasta nu e o solutie buna. Si daca am fi rezonabili, am gandi si la acea persoana bolnava. Cati ati reusi sa ajungeti de nu stiu cate ori pe zi de la serviciu, sa ii administrati diferite tratamente, daca situatia o impune? Sau sa ii schimbati asternuturile si lenjeria? Il lasati/ o lasati o zi intreaga in propriile dejectii doar ca voi sa va simtiti utili si impacati ca nu i-ati „abandonat”?
Plus ca daca e vorba si de senilitate si pierderea facultatilor mintale, cati ati pune in pericol viata copiilor si a vecinilor, tinand acea persoana „acasa”, cand in orice clipa poate uita gazul pornit (de exemplu)?
Eu zic ca e vorba si de o oarecare mandrie in a insista cu tot dinadinsul sa ingrijesti pe cineva: nu iti vezi limitarile si nu iti recunosti neputinta.
Laura Stifter
iunie 25, 2013 @ 7:15 pm
Doamne ajută!
Doamna psiholog, mă bucur mult să vă revăd pe site. 🙂
Citind comentariul dvs, mi-au apărut în minte cel puţin două întrebări:
1. Dacă acea persoană nu ar vrea sub nici o formă să meargă la azil/ sanatoriu şi nu aţi putea-o convinge prin nici un fel de argument că aşa i-ar fi mai bine, atunci ce aţi face?
2. Dacă ar fi vorba de o persoană pe care o iubiţi enorm, mai mult decât pe dvs înşivă (sunt sigură că există astfel de fiinţe dragi în viaţa fiecăruia dintre noi, persoane pentru care am sacrifica totul oricând), dacă o astfel de persoană şi-ar pierde minţile şi s-ar îmbolnăvi de schizofrenie (Doamne apără şi fereşte!!!), aţi lăsa-o în grija unor necunoscuţi?
Desigur, nu v-am rugat să-mi răspundeţi mie ce aţi face dvs… N-am de gând să devin, dintr-odată, atât de nepoliticoasă şi indiscretă. Am încercat doar ca, printr-un exerciţiu de imaginaţie, să creez două situaţii ipotetice în care ne-ar fi imposibil să luăm decizia de a-i îndepărta pe cei dragi de lângă noi. Întrebările sunt, evident, retorice.
În prima situaţie, nu l-am putea instituţionaliza pe cel în cauză, fiindcă astfel i-am încălca grav libertatea.
În a doua situaţie, chiar dacă să presupunem prin absurd că nici n-am fi creştini şi că am adopta o concepţie morală extrem de laxă (am desconsidera până şi ideea de recunoştinţă, să zicem…), tot nu ne-am putea duce gândul la capăt, fiindcă am iubi prea mult acea persoană şi, vorba lui Pascal, „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”. Atunci, renunţând la convingerile noastre etice (care tocmai ne-am imaginat că ar fi necreştine), am descoperi, dintr-odată, că, de fapt… persoanele sunt incomparabil mai importante decât ideile şi că dragostea e cea mai tiranică, irezistibilă dintre toate trăirile omeneşti. 🙂
Personal sunt foarte tânără şi lipsită de experienţă în această privinţă. Totuşi, ştiu şi pot afirma cu toată convingerea un singur lucru:
părinţii mei dragi ar fi preferat să-şi sacrifice chiar şi viaţa decât să mă fi părăsit într-o instituţie de asistenţă socială, atunci când eram mică. De fapt, nici o clipă nu le-a trecut prin gând aşa ceva! De aceea, iubirii lor autentice sunt datoare să-i răspund, în orice împrejurări, cu aceeaşi dragoste necondiţionată, care implică, într-o măsură mai mare sau mai mică, sacrificiu de sine. Sper ca Dumnezeu să nu mă supună vreodată unor astfel de… olimpiade duhovniceşti, desigur, îmi dau seama că este cumplit, inimaginabil de greu. Totuşi, dacă se va întâmpla (Doamne fereşte!), mă voi gândi: la porunca lui Dumnezeu de a-mi cinsti părinţii, la nopţile nedormite de ei atunci când eram bebeluş şi plângeam sau când aveam febră, la multe alte sacrificii pe care ei, prin natura împrejurărilor, le-au realizat într-o măsură incomparabil mai mare decât alţi părinţi etc şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cred, am convingerea că le voi rămâne alături până la ultima lor suflare, în orice situaţie şi, mai presus de orice, voi evita să iau hotărâri pentru ei (în locul lor) şi le voi respecta întru totul libertatea şi autoritatea părintească, oricât mi-ar fi de greu.
Cred şi simt că aceasta ar fi datoria oricărui creştin.
Datoria?
De fapt… nu ştiu dacă s-ar pune problema de datorie… fiindcă orice creştin iubitor de familie rămâne alături de ai săi orice-ar fi.
Aşa cum rămânem consecvenţi lui Dumnezeu, la fel (desigur, în al doilea rând) cred că suntem datori să le rămânem fideli părinţilor.
Ştiu că se poate… Ştiu nu din cărţi, nici din proprie experienţă (fiindcă n-am avut ocazia de a îngriji nici măcar două zile un bătrân, un copil sau un bolnav), ci ştiu din exemplele de creştini autentici pe care Dumnezeu mi le-a descoperit şi, în primul rând, din modelul părinţilor mei în relaţia lor cu mine.
Care este opinia dumneavoastră? Credeţi că este corect, logic ceea ce spun?
P. S. Claudiu, nu ne-ai mai provocat demult la dezbateri prin acest gen de întrebări. Aştept să ne mai întrebi, sunt sigură că poţi găsi o mulţime de teme de discuţie intresante, ca de obicei. 🙂
Hristos în mijlocul nostru!
Raluca Irimie
iunie 25, 2013 @ 8:45 pm
Ma bucur, draga Laura, ca inca va mai ganditi la mine.
Nesansa mea sau poate chiar a fost bine sa am in jur persoane bolnave, suferinde si apartinatorii acestora. Din ce am vazut si am trait pe propria piele, pot sa iti spun ca e teribil de impovarator pentru cel ce ingrijeste, si e cumplit pentru cel ce primeste ingrijiri. Asta o spun mai ales daca e vorba de relatia parinte-copil, sau ceva echivalent. Eu am observat ca parintii sufera enorm sa se vada neputinciosi in fata propriilor copii, si de multe ori e mai usor pentru ei sa isi accepte neputintele in compania unor persoane relativ straine.
Cat despre cine, unde si cat ramane, nu putem vorbi in afara unui context. Daca exista copii mici/minori in ecuatie, in primul rand as vrea sa stiu daca ei pot face fata, tocmai pentru ca nu stiu cat de mult bine i-ar face unui copil de 5 ani sa ajunga sa ii moara cineva in brate.
Cat despre disernamant, da Doamne sa avem toti pana ne stingem, dar in rare situatii se intampla asa. Iar pentru ca multi nu accepta ca situatia ii depaseste, ajung sa tina acasa oameni cu tulburari psihice grave si sa puna in pericol sanatatea si integritatea altora. Poate pentru ca am vazut de prea multe ori urmarile unor asemenea decizii, as opta pentru internare. Oricat m-ar durea, si indiferent in cate bucati mi s-ar rupe inima, nu mi-as permite sa pun pe cineva in pericol, doar ca eu sa nu ma confrunt cu acest gen de separare. Consider ca de la un anumit punct, ne platim „datoriile” fata de parinti tocmai ingrijindu-ne de proprii copii.
E foarte nobil ce spui si mi-as dori pentru tine sa nu fi pusa in situatia de a face asemenea alegeri, dar dupa ce ai intrat intr-un alt ciclu de viata eu consider ca e nevoie sa prioritizezi altfel.
De exemplu: anul trecut, am ajuns sa ne plimbam cu bunicul meu prin spitale. Dupa mai multe accidente vasculare, era tratat ca un bun al familiei: toata lumea lua decizii pentru el si isi dadea cu parerea, iar pe el nu il intreba nimeni ce si cum si-ar dori. Imi e foarte vie scena cand el, statea intins pe o parte in pat, cu ochii pierduti, vocea slaba, si mintea incetosata (inceata, cu probleme de gandire, nu in sensul unei psihoze, al nebuniei). I-am explicat cat de bine am putut ce se intampla, ce zice doamna doctor, si cam ce variante ar avea si am insistat ca el sa aiba ultimul cuvant. Si-a dorit sa ramana acolo la spital si asa a fost, chiar daca eu vroiam sa il mut la un alt spital, iar mama mea vroia sa il duca acasa. Eu spun ca trebuie respectate deciziile oamenilor care se afla in astfel de situatii, atat timp cat nu exista victime colaterale.
Daca stau si disec cu cineva o situatie, analizand si partile bune si partile mai putin bune, iar persoana respectiva nu vrea, putem cauta alte variante. Nu as obliga pe nimeni sa faca ceva ce nu isi doreste, dar nici nu as putea sa raman pasiva daca apar, dupa cum am zis, prea multe victime colaterale.
Laura Stifter
iunie 27, 2013 @ 11:32 pm
[quote name=”ralucairimie”]Ma bucur, draga Laura, ca inca va mai ganditi la mine.
Nesansa mea sau poate chiar a fost bine sa am in jur persoane bolnave, suferinde si apartinatorii acestora. Din ce am vazut si am trait pe propria piele, pot sa iti spun ca e teribil de impovarator pentru cel ce ingrijeste, si e cumplit pentru cel ce primeste ingrijiri. Asta o spun mai ales daca e vorba de relatia parinte-copil, sau ceva echivalent. Eu am observat ca parintii sufera enorm sa se vada neputinciosi in fata propriilor copii, si de multe ori e mai usor pentru ei sa isi accepte neputintele in compania unor persoane relativ straine.
Cat despre cine, unde si cat ramane, nu putem vorbi in afara unui context. Daca exista copii mici/minori in ecuatie, in primul rand as vrea sa stiu daca ei pot face fata, tocmai pentru ca nu stiu cat de mult bine i-ar face unui copil de 5 ani sa ajunga sa ii moara cineva in brate.
Cat despre disernamant, da Doamne sa avem toti pana ne stingem, dar in rare situatii se intampla asa. Iar pentru ca multi nu accepta ca situatia ii depaseste, ajung sa tina acasa oameni cu tulburari psihice grave si sa puna in pericol sanatatea si integritatea altora. Poate pentru ca am vazut de prea multe ori urmarile unor asemenea decizii, as opta pentru internare. Oricat m-ar durea, si indiferent in cate bucati mi s-ar rupe inima, nu mi-as permite sa pun pe cineva in pericol, doar ca eu sa nu ma confrunt cu acest gen de separare. Consider ca de la un anumit punct, ne platim „datoriile” fata de parinti tocmai ingrijindu-ne de proprii copii.
E foarte nobil ce spui si mi-as dori pentru tine sa nu fi pusa in situatia de a face asemenea alegeri, dar dupa ce ai intrat intr-un alt ciclu de viata eu consider ca e nevoie sa prioritizezi altfel.
De exemplu: anul trecut, am ajuns sa ne plimbam cu bunicul meu prin spitale. Dupa mai multe accidente vasculare, era tratat ca un bun al familiei: toata lumea lua decizii pentru el si isi dadea cu parerea, iar pe el nu il intreba nimeni ce si cum si-ar dori. Imi e foarte vie scena cand el, statea intins pe o parte in pat, cu ochii pierduti, vocea slaba, si mintea incetosata (inceata, cu probleme de gandire, nu in sensul unei psihoze, al nebuniei). I-am explicat cat de bine am putut ce se intampla, ce zice doamna doctor, si cam ce variante ar avea si am insistat ca el sa aiba ultimul cuvant. Si-a dorit sa ramana acolo la spital si asa a fost, chiar daca eu vroiam sa il mut la un alt spital, iar mama mea vroia sa il duca acasa. Eu spun ca trebuie respectate deciziile oamenilor care se afla in astfel de situatii, atat timp cat nu exista victime colaterale.
Daca stau si disec cu cineva o situatie, analizand si partile bune si partile mai putin bune, iar persoana respectiva nu vrea, putem cauta alte variante. Nu as obliga pe nimeni sa faca ceva ce nu isi doreste, dar nici nu as putea sa raman pasiva daca apar, dupa cum am zis, prea multe victime colaterale.[/quote]
Este foarte impresionant ceea ce aţi povestit despre bunicul dvs şi despre modul în care aţi reuşit să-i respectaţi decizia, deşi aceasta era diferită de opţiunea dvs şi deşi dumnealui avea probleme de gândire, ceea ce înseamnă că v-a fost foarte greu să-i explicaţi, să-l ajutaţi să înţeleagă şi să analizeze corect situaţia. Ar fi cu adevărat creştineşte ca toţi să respecte libertatea celor bolnavi, aşa cum aţi reuşit dvs chiar şi în acea situaţie atât de dificilă.
Mă întristează profund cazurile în care anumite persoane vârstnice şi/ sau bolnave sunt, pur şi simplu, instituţionalizate împotriva voinţei lor, iar decizia este luată exact de către persoanele cele mai apropiate acestor bolnavi incapabili de a se apăra… 🙁
Voi încerca să vă relatez, pe scurt, câteva exemple în acest sens, ca să înţelegeţi la ce gen de situaţii mă refer.
Un bătrân dintr-o familie respectabilă, creştin autentic şi familist convins, s-a îmbolnăvit psihic şi a fost internat într-un azil de către cei 3 fii ai lui, căsătoriţi şi cu o situaţie financiară destul de bună. Pur şi simplu, aceasta a fost singura soluţie pe care au găsit-o. Ce este şi mai grav în această privinţă: persoana în cauză n-a vrut sub nici o formă să plece definitiv din propria casă în care locuise zeci de ani şi să meargă la azil. Din câte mi s-a povestit, spunea mereu că nu vrea, mai ales pentru că el, în copilărie, crescuse într-un orfelinat şi n-ar mai fi dorit să-şi încheie viaţa în mod simetric… adică tot într-o instituţie, fără cei dragi alături, singur şi fără a avea măcar un colţişor privat, o cameră a lui, puţină intimitate la care orice fiinţă umană din lumea asta are dreptul. 🙁
După un timp, cineva din familia lui mi-a povestit cu tristeţe (dar detaşat…) că acel bătrânel, fiind deja foarte grav bolnav psihic, a încercat de mai multe ori să fugă din azil şi, pentru a fi „în siguranţă”, a fost ţinut… legat. 🙁
N-am văzut personal acest lucru groaznic şi sper din toată inima să fi fost o exagerare, dar dacă a fost real, îmi pare o adevărată crimă! 🙁
Un alt caz pe care-l ştiu: un bolnav internat de câţiva ani într-un sanatoriu de psihiatrie. Cel care l-a internat îmi povestea, ca fapt divers, că bolnavul spune de fiecare dată că vrea să meargă acasă. 🙁 Am încercat să-i sugerez, discret, că ar putea găsi şi o altă soluţie şi l-ar putea aduce acasă, dar mi-a replicat, fără a părea să încerce vreo mustrare de conştiinţă, că el, ca un „credincios creştin”, îşi îndeplineşte „datoriile sociale” faţă de părintele său prin faptul că-l vizitează şi că, oricum… Nu mai are importanţă, şi-a formulat o întreagă teorie pentru a-şi anestezia conştiinţa.
De aceea, doamna psiholog, am spus că, din punctul meu de vedere, ar fi minunat ca toţi să-şi respecte rudele, familia, aşa cum aţi procedat dvs cu bunicul.
În privinţa ideii că ar exista victime colaterale, acum v-am înţeles punctul de vedere: dvs v-aţi referit strict la situaţiile în care o persoană grav bolnavă fizic şi/ sau psihic ar locui într-o casă în care trăiesc şi copii mici. situaţia îmi pare, într-adevăr, foarte complicată în acest caz… pentru că, în mod evident, nimeni nu poate fi sacrificat – nici sănătatea şi liniştea copilaşilor, nici cei bolnavi şi neputincioşi. Atât unii, cât şi ceilalţi,sunt în mare nevoie de afecţiune şi sprijin, de îngrijire din partea celor dragi, fiindcă dragostea autentică se demonstrează… în special în situaţiile critice. În acest caz, nu ştiu ce aş face, cum aş gândi rezolvarea problemei… pentru că n-aş putea lua în considerare, ca posibile soluţii, nici riscul de a-mi traumatiza în vreun fel copiii, nici gândul de a-mi ostraciza de acasă părinţii… Nu ştiu, cred că, aşa cum aţi scris şi dvs, depinde de context, de fiecare caz în parte şi cred că Dumnezeu, în astfel de situaţii, ne-ar învăţa ce să facem, astfel încât să nu fim în poziţia de a alege între două păcate: expunerea copiilor noştri la vreun pericol sau sacrificarea părinţilor noştri. Mai mult, chiar nu ştiu ce să spun, fiindcă o astfel de situaţie ar fi, într-adevăr, extrem de dificilă… Să ne ferească Dumnezeu!
Aţi scris că există persoane care suferă foarte mult văzându-se în situaţia de a fi îngrijite de către proprii copii şi că, din acest motiv, ar prefera să rămână în instituţii spcializate. Îmi pare logic şi explicabil ceea ce spuneţi şi, oricum, dvs, ca psiholog, cunoaşteţi şi înţelegeţi aceste realităţi incomparabil mai bine decât mine.
Ceea ce am observat, însă, este faptul că există, din păcate, cazuri dramatice în care anumite persoane care nu gândeau astfel şi care aveau alte opţiuni,şi-au încheiat viaţa singure, printre străini, pentru că aşa au vrut alţii… 🙁 Şi mă impresionează atât de mult gândindu-mă la bunica mea din partea mamei, în vârstă de 87 de ani, care este atât de ataşată de căsuţa ei de la ţară, încât nu este de acord nici măcar să vină iarna la noi acasă, la Bucureşti, sau la sora ei, care locuieşte singură tot în Bucureşti. Ne-a spus că ea se simte cel mai bine în mediul ei, cu programul ei etc. Cred că, dacă ar fi obligată să trăiască într-un azil (ceea ce, în mod sigur, nu i se va întâmpla, fiindcă e sănătoasă şi, oricum, noi toţi îi suntem alături), nu ar putea rezista psihic mai mult de câteva săptămâni. 🙁
Aş mai fi avut un gând pe care voiam să-l scriu, dar la ora aceasta… mă îndoiesc că aş mai fi capabilă să mă exprim suficient de clar, aşa încât mă opresc aici cu mesajul. 🙂 Oricum, să dea Dumnezeu ca pe astfel de teme să discutăm în continuare doar teoretic şi să nu ne confruntănm nicodată în mod concret cu situaţii atât de dificile şi dramatice!
Dumnezeu să fie cu dumneavoastră, doamna psiholog!
Cu deosebită pretuire,
Laura Stifter
albinuta
iunie 26, 2013 @ 6:43 am
Ma bucur foarte mult sa citesc din nou ceva scris de dumneavoastra doamna Raluca ,
Iuliamaria
iunie 28, 2013 @ 4:59 am
Laura,
cum am scris într-un comentariu mai sus, eu am trecut prin situaţia ce o descrii tu: familie cu o persoană vârstnică bolnavă psihic şi fizic. Familia era compusă: din eu, mama şi bunica. Tatăl luând…o altă decizie, aceea de a părăsi familia, deci îţi dai seama că ne întreţineam doar din salariul mamei. În momentul în care am aflat de boala bunicii NU am vrut să o internăm, ea la fel spunea că nu vrea să fie internată, au trecut ani, boala avansa…deşi dădeam bani pe medicamente, când eu avea 14 ani…bunica mea intrase în ultima fază a bolii. Lăsa gazul deschis iar eu trebuia să merg să verific, striga singură în cameră, iar mie mi-era frică să mă duc la ea fiindcă nu mă recunoştea, avea zile când nu ştia cine e, când îşi făcea bagajele şi zicea că „ea vrea să meargă acasă”, dar era acasă…noaptea nimeni nu putea dormea, nici eu, nici mama fiindcă bunica mea se trezea şi nu ştiam ce face, într-o noapte a intrat în camera mamei şi a rămas acolo, în faţa uşii, neştiind să se mai întoarcă, altă noapte a ieşit în curte, iartă-mă că spun, dar era un adevărat coşmar. În perioada aceea eram cu tezele unice, pur şi simplu eram în pragul unei crize de nervi, mama la fel, serviciu 8 ore, venea acasă şi nu ştia ce este acasă…erau zile când bunica nu se putea ridica din pat, sau nu ştia să nimearească baia…
Din cauza cheltuielilor mari cu casa, am decis să o vindem, iar când au venit noii proprietari să ne scoată afară, noi practic am rămas pe stradă, cu o persoană bolanavă, ştiu că o doamnă, o prietenă de-a lui mama a zis că ne primeşte la ea până ne era terminat apartamentul în care urma să ne mutăm(apartament la etajul 1 în care nu aveai cum să urci un bătrân care nu mai ştie să meargă şi care refuză să stea în scaun cu rotile), dar nu vroia (şi nici nu avea unde) să o primească pe bunica mea, plus că acea doamnă locuia şi dânsa cu fiica ei, cu ginerele ei şi cu părinţii ei care erau mai în vârstă şi aceia. A fost momentul în care mama a decis să o interneze pe bunica mea la un azil, mai bine zis la un centru, fiindcă erau puţini oameni, azilul de obicei e o instituţie cu mai multe persoane, la un centru patronat de un preot, a internat-o acolo şi în fiecare zi mergea şi-i dădea ea de mâncare, o schimba de haine, o ducea la baie, îi cumpăra tot ce avea nevoie, chiar dacă bunica mea reacţiona urât uneori ne mai recunoscând-o.
Nici eu nu sunt de acord cu bătrâni abandonaţi de copiii lor, însă e o diferenţă între a abandona şi a alege o variantă, din principalul motiv că nu ai altă soluţie…nu-i puteam nici impune prietenei mamei să o primească pe bunica mea(era suficient că îşi făcea deranj cu noi) şi nici să rămânem pe străzi, a fost o situaţie dificilă, dar o vedeam pe mama la capătul puterilor în perioada aceea, era ca un robot, fără somn, doar muncă, griji, stres, nervi, plâns…acum dacă mă gândesc bine..mă mir cum a reuşit să-şi poarte sieşi de grijă, darmite cum a reuşit luni de zile să poarte de grijă şi bunicii mele şi mie, plus că şi eu în perioada aceea şi cea care a urmat mă comportam îngrozitor, făceam crize de nervi aproape în fiecare zi şi răbufneam şi toţi nervii mi-i aruncam pe mama.
Cred că sunt situaţii şi situaţii….însă un lucru mi se pare urât, o persoană să fie sănătoasă psihic, dar nu fizic, iar rudele ei să o ducă la un azil, doar pe acest motiv, acea persoană să ştie ce i se întâmplă şi să aştepte să fie vizitată…aşa cum am văzut bătrâni la un azil care puteau merge, care erau sănătoşi fizic şi psihic, făceau plimbări, vorbeau, şi totuşi..erau acolo, nu vreau să judec, dar cred că erau acolo doar pe considerentul că erau în vârstă.
Cazuri cum cunoşti tu, ştiu şi eu…acum 2 ani în Timişoara am întâlnit o bătrânică era…nu ştiu cum să-i spun, nu era cerşetoare, umbla mereu cu o plasă în care avea lucruri de vânzare…lucruri pe care aproape nimeni nu i le cumpăra…am discutat cu dânsa şi mi-a zis că fusese internată în spital pentru a fi operată, iar copiii ei au crezut că moare, au pus-o să semneze un act pentru a le ceda casa sau apartamentul după ce a ieşit din operaţie şi începuse să-i treacă starea indusă de anestezic şi au lăsat-o acolo crezând că oricum va muri. Nu a murit, dar când a ieşit din spital…nu mai avea nici locuinţa nici copiii. Locuia într-o chirie şi era şi bolnavă, dar mi-au rămas în minte cuvintele ei: „Să-i ierte Dumnezeu, că eu i-am iertat.”
Acum gândindu-mă nu ştiu şi cred că nimeni nu ştie ce poate fi în sufletul acelei femei…şi să ne rugăm nici să nu ne fie dat să aflăm!
(Lilii)
Laura Stifter
iunie 28, 2013 @ 11:00 pm
[quote name=”Iuliamaria”]Laura,
cum am scris într-un comentariu mai sus, eu am trecut prin situaţia ce o descrii tu: familie cu o persoană vârstnică bolnavă psihic şi fizic. Familia era compusă: din eu, mama şi bunica. Tatăl luând…o altă decizie, aceea de a părăsi familia, deci îţi dai seama că ne întreţineam doar din salariul mamei. În momentul în care am aflat de boala bunicii NU am vrut să o internăm, ea la fel spunea că nu vrea să fie internată, au trecut ani, boala avansa…deşi dădeam bani pe medicamente, când eu avea 14 ani…bunica mea intrase în ultima fază a bolii. Lăsa gazul deschis iar eu trebuia să merg să verific, striga singură în cameră, iar mie mi-era frică să mă duc la ea fiindcă nu mă recunoştea, avea zile când nu ştia cine e, când îşi făcea bagajele şi zicea că „ea vrea să meargă acasă”, dar era acasă…noaptea nimeni nu putea dormea, nici eu, nici mama fiindcă bunica mea se trezea şi nu ştiam ce face, într-o noapte a intrat în camera mamei şi a rămas acolo, în faţa uşii, neştiind să se mai întoarcă, altă noapte a ieşit în curte, iartă-mă că spun, dar era un adevărat coşmar. În perioada aceea eram cu tezele unice, pur şi simplu eram în pragul unei crize de nervi, mama la fel, serviciu 8 ore, venea acasă şi nu ştia ce este acasă…erau zile când bunica nu se putea ridica din pat, sau nu ştia să nimearească baia…
Din cauza cheltuielilor mari cu casa, am decis să o vindem, iar când au venit noii proprietari să ne scoată afară, noi practic am rămas pe stradă, cu o persoană bolanavă, ştiu că o doamnă, o prietenă de-a lui mama a zis că ne primeşte la ea până ne era terminat apartamentul în care urma să ne mutăm(apartament la etajul 1 în care nu aveai cum să urci un bătrân care nu mai ştie să meargă şi care refuză să stea în scaun cu rotile), dar nu vroia (şi nici nu avea unde) să o primească pe bunica mea, plus că acea doamnă locuia şi dânsa cu fiica ei, cu ginerele ei şi cu părinţii ei care erau mai în vârstă şi aceia. A fost momentul în care mama a decis să o interneze pe bunica mea la un azil, mai bine zis la un centru, fiindcă erau puţini oameni, azilul de obicei e o instituţie cu mai multe persoane, la un centru patronat de un preot, a internat-o acolo şi în fiecare zi mergea şi-i dădea ea de mâncare, o schimba de haine, o ducea la baie, îi cumpăra tot ce avea nevoie, chiar dacă bunica mea reacţiona urât uneori ne mai recunoscând-o.
Nici eu nu sunt de acord cu bătrâni abandonaţi de copiii lor, însă e o diferenţă între a abandona şi a alege o variantă, din principalul motiv că nu ai altă soluţie…nu-i puteam nici impune prietenei mamei să o primească pe bunica mea(era suficient că îşi făcea deranj cu noi) şi nici să rămânem pe străzi, a fost o situaţie dificilă, dar o vedeam pe mama la capătul puterilor în perioada aceea, era ca un robot, fără somn, doar muncă, griji, stres, nervi, plâns…acum dacă mă gândesc bine..mă mir cum a reuşit să-şi poarte sieşi de grijă, darmite cum a reuşit luni de zile să poarte de grijă şi bunicii mele şi mie, plus că şi eu în perioada aceea şi cea care a urmat mă comportam îngrozitor, făceam crize de nervi aproape în fiecare zi şi răbufneam şi toţi nervii mi-i aruncam pe mama.
Cred că sunt situaţii şi situaţii….însă un lucru mi se pare urât, o persoană să fie sănătoasă psihic, dar nu fizic, iar rudele ei să o ducă la un azil, doar pe acest motiv, acea persoană să ştie ce i se întâmplă şi să aştepte să fie vizitată…aşa cum am văzut bătrâni la un azil care puteau merge, care erau sănătoşi fizic şi psihic, făceau plimbări, vorbeau, şi totuşi..erau acolo, nu vreau să judec, dar cred că erau acolo doar pe considerentul că erau în vârstă.
Cazuri cum cunoşti tu, ştiu şi eu…acum 2 ani în Timişoara am întâlnit o bătrânică era…nu ştiu cum să-i spun, nu era cerşetoare, umbla mereu cu o plasă în care avea lucruri de vânzare…lucruri pe care aproape nimeni nu i le cumpăra…am discutat cu dânsa şi mi-a zis că fusese internată în spital pentru a fi operată, iar copiii ei au crezut că moare, au pus-o să semneze un act pentru a le ceda casa sau apartamentul după ce a ieşit din operaţie şi începuse să-i treacă starea indusă de anestezic şi au lăsat-o acolo crezând că oricum va muri. Nu a murit, dar când a ieşit din spital…nu mai avea nici locuinţa nici copiii. Locuia într-o chirie şi era şi bolnavă, dar mi-au rămas în minte cuvintele ei: „Să-i ierte Dumnezeu, că eu i-am iertat.”
Acum gândindu-mă nu ştiu şi cred că nimeni nu ştie ce poate fi în sufletul acelei femei…şi să ne rugăm nici să nu ne fie dat să aflăm!
(Lilii)[/quote]
Dragă Iulia (Lilii),
Aşa cum îmi amintesc că ţi-am răspuns şi mai demult, la primul mesaj în care ai povestit experienţa tristă prin care ai trecut, m-a impresionat foarte mult situaţia despre care ai vorbit şi, mai ales, devotamentul mamei tale şi al tău faţă de bunica bătrână şi atât de grav bolnavă. 🙁 Cred că este o atitudine cu adevărat creştinească, un model de moralitate pentru toţi cei care trec prin astfel de situaţii critice. Practic, voi aţi rămas alături de bunica şi i-aţi purtat de grijă cu dragoste, deşi vă descurcaţi atât de greu doar din salariul mamei, tu nu te puteai concentra pentru examene şi nici măcar nu te puteai odihni noaptea din cauza bolii bunicii etc. Impresionant şi admirabil!
Voi aţi reuşit să faceţi asta, să arătaţi atâta iubire, iar alţii, despre care ai amintit şi tu în mesaj, îşi lasă părinţii pe drumuri sau prin diverse instituţii de asistenţă socială, pur şi simplu ca să nu se complice… 🙁
În privinţa faptului că aţi fost în situaţia s-o internaţi la un centru specializat, draga mea, eu mi-am exprimat dezacordul faţă de practica internării bătrânilor în azil atunci când ar avea posibilitatea de a fi îngrijiţi în propria casă sau în locuinţa copiilor; or voi atunci nu mai aveaţi locuinţă! Prin urmare, m-am referit la un gen de situaţii total diferit de cazul tău!
De exemplu, în cazul bătrânului despre am povestit că a fost internat cu forţa la azil, s-ar fi putut găsi alternative: avea un apartament propriu, toţi băieţii lui aveau, de asmenea, locuinţe etc. Cu situaţia lor financiară, i-ar fi putut angaja o persoană care să-l îngrijească la el acasă (oricum, ruda lui mai îndepărtată care mi-a povestit spunea că şi la azil dădeau o sumă destul de mare de bani) sau, dacă nu, l-ar fi putut primi în casele lor, pe rând, fiecare băiat câte o lună, să spunem.
În cazul tău, pur şi simplu, nici una dintre voi nu mai aveaţi unde să locuiţi şi atunci Dumnezeu v-a ajutat să găsiţi soluţia: mama ta şi tu la acea prietenă, iar bunica în centrul specializat. Eraţi tot împreună, tot alături de ea, de vreme ce mama ta o îngrijea zilnic, o avea sub supravaeghere, doar că noaptea dormeaţi în locuinţe diferite.
Mi-am exprimat opinia potrivit căreia avem datoria de a-i ţine acasă pe părinţii bătrâni, în primul rând atunci când există un „acasă” al nostru. 🙁
Şi mai cred că, în calitate de creştini, suntem chemaţi să ne îngrijim cu drag părinţii bătrâni, nu cu scopul de a ne simţi noi împăcaţi sufleteşte – aşa cum scria doamna psiholog că se poate întâmpla (şi sunt convinsă că are dreptate întru totul, există, fără îndoială, acest risc de a rămâne alături de ai noştri doar pentru a avea noi sentimentul datoriei împlinite) -, ci doar din iubire faţă de ei; nu pentru liniştea noastră psihică, ci pentru a lor.
Ai scris aşa: „Nici eu nu sunt de acord cu bătrâni abandonaţi de copiii lor, însă e o diferenţă între a abandona şi a alege o variantă, din principalul motiv că nu ai altă soluţie…nu-i puteam nici impune prietenei mamei să o primească pe bunica mea(era suficient că îşi făcea deranj cu noi) şi nici să rămânem pe străzi, a fost o situaţie dificilă…”.
Sunt întru totul de acord cu tine. De aceea, „în etică nu se poate geometriza” (Andrei Pleşu), pentru că fiecare persoană este unică, iar contextele sunt diverse… Doar Dumnezeu poate judeca drept fiecare caz în parte; noi ne putem doar da cu părerea în privinţa principiului general, a normei mrorale, dar cum este aceasta înţeleasă şi trăită de către fiecare persoană ne este imposibil să judecăm obiectiv şi întru totul corect, fiindcă înţelegem realitatea, de cele mai multe ori, doar în mod parţial şi din perspectiva noastră,sub influenţa experienţelor pe care noi înşine le-am trăit şi a convingerilor pe care ni le-am format de-a lungul timpului… De aceea, recunosc, uneori greşesc prin tendinţa mea de a analiza critic situaţii pe care le cunosc doar parţial şi din spusele altora (nu din proprie experienţă). Totuşi, judec fapte şi idei, nu persoane, sau cel puţin aşa încerc să fac. Şi nu mă pot abţine, dragă Iulia, pentru că mă tulbură mult sufleteşte cazurile de părinţi care-şi lasă copilaşii prin orfelinate, tineri care-şi lasă părinţii în azile deşi au locuinţe proprii (şi-i mai internează şi forţat, ca să fie din ce în ce mai „moral”) şi, după aceea, susţin că sunt… creştini. În general, am o gândire pozitivă şi sunt chiar, uneori, excesiv de optimistă, aşa cum mi s-a atras atenţia. :() Totuşi, când mă gândesc că noi, românii, figurăm în statistici ca fiind 85% creştini ortodocşi şi, în acelaşi timp, avem aprox. 70000 de copii instituţionalizaţi, căminele de bătrâni şi sanatoriile de psihiatrie pline de oameni părăsiţi, aprox. 400 de avorturi comise zilnic etc… Nu ştiu, în astfel de situaţii, mă întreb dacă, în realitate, vom fi fiind măcar 20-30% creştini, fiindcă 85% mă îndoiesc că am fi… Dubito! 🙁
De aceea am această ispită de a judeca şi, sincer îţi spun, mă judec inclusiv pe mine însămi. De ce?
Fiindcă, în timp ce unii dintre semenii mei fac avorturi, îşi abandonează copilaşii etc, eu rămân pasivă şi nu fac nimic.
Am luat măcar o singură zi vreun copil orfan în casa mea?
Nu.
Am luat atitudine în mod public împotriva avortului, aşa cum reuşesc cei de la Provita şi de la Asociaţia Ortodoxia Tinerilor?
Ba.
De aceea, mă simt responsabilă în mod sincer pentru pasivismul meu faţă de toate aceste păcate grave şi strigătoare la cer, care se petrec în jurul meu şi-mi doresc din toată inima ca, avându-L pe Domnul Hristos într-ajutor, să reuşesc întreaga mea viaţă să mărturisesc credinţa nu doar prin cuvinte (deşi este şi aceasta o lucrare importantă), ci în primul rnd în mod practic, activ, prin fapte de iubire. Hristos, Dumnezeul nostru, nu doar a propovăduit în cuvinte frumoase, ci i-a şi vindecat pe bolnavi; n-a rostit doar parabole despre milostenie, ci a şi înmulţit pâinile şi peştii în pustiu; n-a vorbit doar despre sacrificiul de sine ca expresie supremă a autodăruirii iubitoare, ci a murit pe cruce, în chinuri groaznice, pentru fiecare dintre noi. M-am abătut de la tema discuţiei… dar mă frământau aceste gânduri de mai mult timp şi, de aceea, am simţit nevoia să le scriu.
Mă bucur foarte mult, însă, că există şi atât de mulţi creştini adevăraţi, iubitori de Hristos, devotaţi familiilor lor şi plini de dragoste sinceră şi necondiţionată inclusiv pentru străinii aflaţi în suferinţă. Cunosc personal astfel de oameni minunaţi. Din acelaşi motiv, mesajul scris de tine mi-a umplut inima de admiraţie şi respect pentru iubirea şi răbdarea pe care mama ta şi cu tine le-aţi arătat într-o situaţie atât de dificilă.
Dumnezeu să fie cu tine, dragă Lilii!
Aştept cu bucurie noi articole scrise de tine. 🙂
Doamne ajută!
Cu bucurie,
Laura
Iuliamaria
iunie 28, 2013 @ 5:15 am
E adevărat, e de dorit ca nimeni să nu treacă prin situaţii de genul acesta. Când aveam 14 ani am zis că nu mă va afecta cu nimic în viitor, că e totul bine, e doar o perioadă grea,nici nu m-am gândit că mă va afecta cu ceva. Acum, când îmi dau seama…realizez că am devenit mai dură, poate mult mai dură decât ar trebui să fie cineva la 19 ani, cum sunt eu acum, mai închisă,poate mult mai închisă decât ar fi normal pentru vârsta mea…
Acum ceva timp, vreun an, îmi spunea cineva că e posibil să nu mai locuiască tatăl lor cu ele…era o amică…şi primele cuvinte care mi-au venit în minte au fost „Te vei obişnui”, dar m-am abţinut…nu le-am zis, pentru mine nu era nimic nou, trăisem 18 ani fără taică-meo, îmi erau şi îmi sunt cunoscute toate
nopţile în care cineva plânge după altcineva,după faptul că acea pesoană te-a părăsit, îmi erau cunoscute momentele în care fără să-ţi dai seama, fără să te gândeşti măcar…aveai nevoie de cuvintele, de gesturile acelei persoane…încât mie deja…nu-mi mai ziceau nimic nou, nu mă mai impresiona nimic de genul, poate fiindcă trecusem şi trec prin asta şi stiu ce înseamnă, sau poate fiindcă ştiu că se supravieţuieşte , cu toată durerea asta, dar se supravieţuieşte şi poate cred că astfel de persoane care trec prin aşa ceva trebuie să fie conştiente de acest lucru.