Imi este mia de toti cei care, avand o viata linistita, asezata, fara probleme, neaga existenta lui Dumnezeu, pun reusitele lor doar pe seama eforturilor lor si spun lucruri urate despre Dumnezeu si despre Biserica Lui. Mi-e mila de ei si mi-e frica pentru ei, deoarece la un moment dat in viata vor avea o incercare, o greutate, un necaz, si atunci (poate, desi sper ca nu) vor gandi la fel: ca ei pot sa rezolve tot, ca Dumnezeu oricum nu exista, sau mai rau, il vor injura si ii vor reprosa lui Dumnezeu ca e rau, ca isi bate joc de ei, ca e nedrept cu ei: pe de o parte in Biblie scrie ca Dumnezeu este Iubire, iar el ca si creatie a lui Dumnezeu, sufera si Dumnezeu nu il „salveaza” instantaneu, ca sa nu mai sufere. De cele mai multe ori, cand aud pe cineva spunandu-mi ca Dumnezeu nu exista, imi dau lacrimile: pe de o parte fiindca stiu ca aceste cuvinte il mahnesc pe Dumnezeu, iar pe de alta parte, fiindca acel om care rosteste acele cuvinte sufera, e singur si nu a avut inca privilegiul de a-l cunoaste pe Dumnezeu, de a-l simti.
Sincer cateodata da.Pt ca stiu cat imi este de greu mine si ei obtin totul asa, pe smecherie, pe inselaciune.Eu ca sa imi catig banii trebuie sa merg la servici, sa imi ajut parintii acasa, sa indur multe, sa rabd multe.Si uite asa.Altii poate ca nu se roaga atata ci isi iau de la sine putere.Eu de exemplu acuma ma rog de vreo 5 ani pt o problema, si nimic.De mult ori am probleme in casa cu familia pt aceasta problema care ne apasa.Si imi vine sa cedez sa o iau pe alte cai.Dar ma gandesc ca Dumezeu de aceea mi-a dat-o ca sa o pot duce.Si mi-a dat si puterea sa o duc.Cand se va rezolva numai Cel de sus stie, dar am credinta ca se va rezolva mai bine decat cred si de cat imi pot imagina. Pt ca mai bine putin cu ajutorul lui Dumezeu decat mult si fara ajutorul lui.
Cei care se descurca in viata fara Dumnezeu nu sunt de invidiat.Spunea un sfant parinte ca cea mai mare pedeapsa este sa te lase Dumnezeu in voia ta,si asta nu e neaparat o pedeapsa cat o parasire.E adevarat ca sunt multi cei care par a nu avea nici o problema in viata de aici chiar daca nu sunt credinciosi.Paradoxal nu? Pe cand multi crestini,cred ca majoritatea celor care traiesc in duh,sunt incercati:boli,necazuri,saracie,ispite… Nu fac parte din cei care au ajuns sa poata trai fara sa se gandeasca la ziua de maine si sa spuna:”nu eu traiesc ci Hristos traieste in mine”,sau „cautati mai intai imparatia cerurilor si toate celelalte vi se vor adauga”.Dar sunt astfel de oameni care traiesc detasati de lumea asta,nu neaparat din randul monahilor ci a mirenilor. Intrebarea mea este cum sa fac ca sa ma descurc in viata,cu ajutorul Lui Dumnezeu? Pentru ca eu cred ca El vrea ca noi sa razbatem in aceasta lume in care necazuri vom avea,dar cu ajutorul Lui si nu punandu-ne increderea in noi insine. Probabil ca cuvintele astea suna sec in momentul in care nu ai ce pune pe masa sau cand o boala necrutatoare te loveste. Eu insa cred ca El nu ne vrea nici saraci,nici plangaciosi sau resemnati.Ci are atat de multe sa ne dea,doar sa vada ca noi facem primul pas si apoi incepe sa lucreze El intr-un mod tainic si neprevazut.Pana nu facem noi oamneii primul pas si doar asteptam ceva,nu se va intampla nimic pentru ca Dumnezeu ne respecta alegerile si nu intervine atata timp cat inima noastra e impartita.Doamne ajuta!
Am avut anumite momente…dar rare. Asta pentru că am convingerea, în adâncul sufletului, că orice „bucurie”, „fericire” și împlinire fără de Dumnezeu nu este și nu poate fi deplină. Ea pare deplină doar pentru aceia care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu știu ce este bucuria adevărată, care nu au gustat altceva în afară de mulțumirile și satisfacțiile pământești (când spun [i]pământești [/i] nu mă refer nicidecum doar la cele materiale, sau profesionale).
Viața creștină este – sau ar trebui să fie – o viață plină de bucurie, o viață frumoasă. Numai că până să ajungem la pacea si bucuria duhului avem un drum lung si anevoios de parcurs, și anume lupta și curățirea de patimi. Dar, chiar și așa, păcătoși și decăzuți cum suntem, tot cred că ne putem bucura întru Domnul, ridicându-ne mereu prin pocăință, tânjind după El, rugându-ne, mulțumindu-I pentru toate binecuvântările pe care ni le-a dăruit, pentru frumusețea creației Sale.
A fi permanent bucuros și plin de pace nu înseamnă a trăi lejer,a nu suferi nimic, a nu avea niciodată necazuri. Această bucurie ține de o stare a duhului, independentă de lucrurile și evenimentele exterioare. Ține și de o anumită atitudine pe care o avem în fața diverselor situații în care ne pune viața, de modul în care ne raportăm la ele, dacă le vedem ca pe niște catastrofe sau dacă reușim să le tranformăm în cale către Dumnezeu, către noi înșine (printr-o mai bună cunoaștere de sine), modalități și oportunități de a ne întări caracterul, răbdarea, voința, de a ne modela.
Viața e transformare permanentă și nu vom putea fi fericiți decât dacă ne deprindem să „respirăm” în același ritm cu ea, folosindu-ne în mod corect de fiecare etapă a existenței noastre, bucurându-ne de ea cu recunoștință și alături de Dumnezeu, învățând să trăim frumos și cât mai aproape de lucrurile simple, ferindu-ne de orice păcate mai rău decât de foc și, mai ales, trăind fiecare din aceste experiențe ALĂTURI DE HRISTOS și prin El, făcându-L părtaș la fiecare clipă din această existență a noastră.
Inainte da, gandeam asa, dar acum incerc sa nu mai gandesc in acest fel. In primul rand pentru ca este pacat sa Il trage-m la raspundere pe Dumnezeu, iar in al doilea rand pentru ca o sa fie vai de cei care au la pacate si o duc bine pe lumea asta.
Natalia
aprilie 26, 2012 @ 9:24 am
Imi este mia de toti cei care, avand o viata linistita, asezata, fara probleme, neaga existenta lui Dumnezeu, pun reusitele lor doar pe seama eforturilor lor si spun lucruri urate despre Dumnezeu si despre Biserica Lui. Mi-e mila de ei si mi-e frica pentru ei, deoarece la un moment dat in viata vor avea o incercare, o greutate, un necaz, si atunci (poate, desi sper ca nu) vor gandi la fel: ca ei pot sa rezolve tot, ca Dumnezeu oricum nu exista, sau mai rau, il vor injura si ii vor reprosa lui Dumnezeu ca e rau, ca isi bate joc de ei, ca e nedrept cu ei: pe de o parte in Biblie scrie ca Dumnezeu este Iubire, iar el ca si creatie a lui Dumnezeu, sufera si Dumnezeu nu il „salveaza” instantaneu, ca sa nu mai sufere. De cele mai multe ori, cand aud pe cineva spunandu-mi ca Dumnezeu nu exista, imi dau lacrimile: pe de o parte fiindca stiu ca aceste cuvinte il mahnesc pe Dumnezeu, iar pe de alta parte, fiindca acel om care rosteste acele cuvinte sufera, e singur si nu a avut inca privilegiul de a-l cunoaste pe Dumnezeu, de a-l simti.
Boitos
aprilie 26, 2012 @ 9:37 am
Sincer cateodata da.Pt ca stiu cat imi este de greu mine si ei obtin totul asa, pe smecherie, pe inselaciune.Eu ca sa imi catig banii trebuie sa merg la servici, sa imi ajut parintii acasa, sa indur multe, sa rabd multe.Si uite asa.Altii poate ca nu se roaga atata ci isi iau de la sine putere.Eu de exemplu acuma ma rog de vreo 5 ani pt o problema, si nimic.De mult ori am probleme in casa cu familia pt aceasta problema care ne apasa.Si imi vine sa cedez sa o iau pe alte cai.Dar ma gandesc ca Dumezeu de aceea mi-a dat-o ca sa o pot duce.Si mi-a dat si puterea sa o duc.Cand se va rezolva numai Cel de sus stie, dar am credinta ca se va rezolva mai bine decat cred si de cat imi pot imagina.
Pt ca mai bine putin cu ajutorul lui Dumezeu decat mult si fara ajutorul lui.
crysty
aprilie 26, 2012 @ 1:10 pm
Cei care se descurca in viata fara Dumnezeu nu sunt de invidiat.Spunea un sfant parinte ca cea mai mare pedeapsa este sa te lase Dumnezeu in voia ta,si asta nu e neaparat o pedeapsa cat o parasire.E adevarat ca sunt multi cei care par a nu avea nici o problema in viata de aici chiar daca nu sunt credinciosi.Paradoxal nu? Pe cand multi crestini,cred ca majoritatea celor care traiesc in duh,sunt incercati:boli,necazuri,saracie,ispite…
Nu fac parte din cei care au ajuns sa poata trai fara sa se gandeasca la ziua de maine si sa spuna:”nu eu traiesc ci Hristos traieste in mine”,sau „cautati mai intai imparatia cerurilor si toate celelalte vi se vor adauga”.Dar sunt astfel de oameni care traiesc detasati de lumea asta,nu neaparat din randul monahilor ci a mirenilor.
Intrebarea mea este cum sa fac ca sa ma descurc in viata,cu ajutorul Lui Dumnezeu?
Pentru ca eu cred ca El vrea ca noi sa razbatem in aceasta lume in care necazuri vom avea,dar cu ajutorul Lui si nu punandu-ne increderea in noi insine.
Probabil ca cuvintele astea suna sec in momentul in care nu ai ce pune pe masa sau cand o boala necrutatoare te loveste.
Eu insa cred ca El nu ne vrea nici saraci,nici plangaciosi sau resemnati.Ci are atat de multe sa ne dea,doar sa vada ca noi facem primul pas si apoi incepe sa lucreze El intr-un mod tainic si neprevazut.Pana nu facem noi oamneii primul pas si doar asteptam ceva,nu se va intampla nimic pentru ca Dumnezeu ne respecta alegerile si nu intervine atata timp cat inima noastra e impartita.Doamne ajuta!
Madalin19
mai 11, 2012 @ 7:30 am
Sincer da,cu toate că nu ar trebui. Mai bine să fie pentru noi această viaţă un chin şi cealaltă frumoasă. Dar de teorie sunt bun,însă de practică…:(
MariaSia
mai 14, 2012 @ 8:46 am
Nu,pentru ca diavolul ii inseala si le da impresia ca totul merge bine
Teodora
iunie 8, 2012 @ 5:48 am
Am avut anumite momente…dar rare. Asta pentru că am convingerea, în adâncul sufletului, că orice „bucurie”, „fericire” și împlinire fără de Dumnezeu nu este și nu poate fi deplină. Ea pare deplină doar pentru aceia care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu știu ce este bucuria adevărată, care nu au gustat altceva în afară de mulțumirile și satisfacțiile pământești (când spun [i]pământești [/i] nu mă refer nicidecum doar la cele materiale, sau profesionale).
Viața creștină este – sau ar trebui să fie – o viață plină de bucurie, o viață frumoasă. Numai că până să ajungem la pacea si bucuria duhului avem un drum lung si anevoios de parcurs, și anume lupta și curățirea de patimi. Dar, chiar și așa, păcătoși și decăzuți cum suntem, tot cred că ne putem bucura întru Domnul, ridicându-ne mereu prin pocăință, tânjind după El, rugându-ne, mulțumindu-I pentru toate binecuvântările pe care ni le-a dăruit, pentru frumusețea creației Sale.
A fi permanent bucuros și plin de pace nu înseamnă a trăi lejer,a nu suferi nimic, a nu avea niciodată necazuri. Această bucurie ține de o stare a duhului, independentă de lucrurile și evenimentele exterioare. Ține și de o anumită atitudine pe care o avem în fața diverselor situații în care ne pune viața, de modul în care ne raportăm la ele, dacă le vedem ca pe niște catastrofe sau dacă reușim să le tranformăm în cale către Dumnezeu, către noi înșine (printr-o mai bună cunoaștere de sine), modalități și oportunități de a ne întări caracterul, răbdarea, voința, de a ne modela.
Viața e transformare permanentă și nu vom putea fi fericiți decât dacă ne deprindem să „respirăm” în același ritm cu ea, folosindu-ne în mod corect de fiecare etapă a existenței noastre, bucurându-ne de ea cu recunoștință și alături de Dumnezeu, învățând să trăim frumos și cât mai aproape de lucrurile simple, ferindu-ne de orice păcate mai rău decât de foc și, mai ales, trăind fiecare din aceste experiențe ALĂTURI DE HRISTOS și prin El, făcându-L părtaș la fiecare clipă din această existență a noastră.
Andreea
august 17, 2012 @ 12:47 pm
Inainte da, gandeam asa, dar acum incerc sa nu mai gandesc in acest fel. In primul rand pentru ca este pacat sa Il trage-m la raspundere pe Dumnezeu, iar in al doilea rand pentru ca o sa fie vai de cei care au la pacate si o duc bine pe lumea asta.