Întrebarea numărul 39
Să presupunem că trăiești în vreme de război. Ești căsătorit cu o soție frumoasă. Ai doi copilași frumoși. Aveți o viață liniștită și în bună înțelegere. Se întâmplă să fii arestat. Ești dus într-o temniță departe, unde cei apropiați nu mai știu de tine. Soția te caută vreme îndelungată. După doi ani de căutări se resemnează și presupune că ai murit, asemenea multor altor bărbați din familiile învecinate.
După ceva timp soția ta se căsătorește cu un alt bărbat pentru a-i fi drept sprijin în familie. Mai trec câțiva ani de zile și te întorci acasă, găsindu-ți soția recăsătorită și copiii trăind fericiți alături de mama și de noul lor tată.
V-aș ruga, indiferent dacă sunteți bărbat sau femeie, să vă puneți în toate cele trei posturi și să încercați să dați un răspuns. Puteți să răspundeți la toate cele trei întrebări, sau doar la una. Cum considerați.
Ce-ai face dacă ai fi în postura bărbatului reîntors acasă?
Ce-ai face dacă ai fi în postura femeii recăsătorite care-și vede soțul, tatăl copiilor ei, reîntors acasă?
Ce-ai face dacă ai fi în postura bărbatului care a luat din iubire de soție o văduvă cu doi copii și după câțiva ani îl vezi pe soțul ei reîntorcându-se?
Iată întâmplarea reală din care am fost inspirat să pun aceste întrebări:
Iubirea sfântă a unui soț față de soția sa
Claudiu Balan
iulie 17, 2013 @ 8:13 am
Mâine vom publica un articol cu această întâmplare reală din viața unui cetățean rus. Și articolul vă va dezvălui ce alegere a făcut el în această foarte grea postură.
Până atunci, haideți să ne punem și noi în pielea lui și să fim sinceri, și să vedem ce am face. Viața ne poate duce adesea în situații inimaginabile. Trebuie să fim pregătiți pentru orice.
Boitos
iulie 17, 2013 @ 10:56 am
Daca as fi in postura barbatului reintors acasa , as renunta la tot, familie, copii sotie.Ei au deja o viata inainte fara mine.Iar eu mi-as reface viata.
In postura femeii recasatorite cred ca ar trebui sa gandesc f bine ce as face: depinde de imprejurari.De ce l-au arestat: pe ce motiv?Cat de mult il iubeste pe actualul sot?In fine , nu pot da un raspuns acuma.
Daca as fi in postura sotului actual, nu as renunta la sotie asa usor.
In orice caz treaba trebuie discutata in 3, cu cartile pe masa si deschis, f sincer si la rece.
Daca primul sot ar fi destept, ar renunta primul, atunci nu ar fi complicatii.
Oricum cineva pierde in aceasta situatie, si in mare parte depinde de sotie.
Ea este factorul decisiv acolo.
Dan Tudorache
iulie 17, 2013 @ 1:11 pm
Această situație, care nu este deloc ipotetică, ci din păcate una tipică persecuțiilor și războaielor, a fost reglementată de mult, prin canoane date de sfinții părinți:
”[i]Femeia căreia i s-a dus bărbatul şi a dispărut, dacă se însoţeşte cu altul mai înainte de a se încredinţa despre moartea aceluia, este adulteră.[/i]” (93 Trul.; 36, 46 Vasile cel Mare)
”[i][b]Aceea al cărui bărbat este plecat şi, fiind el neştiut (dispărut), ea se căsătoreşte cu altul înainte de a se încredinţa despre moartea aceluia săvârşeşte adulter[/b][/i]. De asemenea, se supun aceleaşi certări şi soţiile ostaşilor, cele ale căror soţi fiind neştiuţi (dispăruţi) se căsătoresc, precum şi acelea care, din pricina călătoriei bărbatului, nu-i aşteaptă reîntoarcerea. Însă aici lucrul are oarecare iertare, pentru că este mare bănuială de moarte. Iar aceea care s-a căsătorit din neştiinţă cu cel părăsit pentru o vreme de către soţie, apoi lăsând-o pe ea, pentru că s-a reîntors la el cea dintâi, cu toate că a săvârşit adulter (a făcut-o) totuşi din neştiinţă (şi) aşadar nu se opreşte de la căsătorie, dar ar fi mai bine dacă ar rămâne aşa.
[i][b]Iar dacă într-un timp oarecare s-ar înapoia ostaşul a cărui soţie, din pricina lipsei Iui mai îndelungate, s-a unit (însoţit) cu un alt bărbat, acesta (ostaşul), dacă voieşte, să-şi ia îndată pe soţia sa, dându-i-se ei iertare, din pricina neştiinţei, (la fel) şi bărbatului care se însoţise cu ea în a doua căsătorie.[/b][/i]” (31, 36, 46 Vasile cel Mare)
După cum observăm, această situație extrem de delicată, este generată de puțina iubire și din slăbiciunea femeii. Desigur, putem găsi circumstanțe atentuante dar fapta rămâne cu urmări dramatice atunci când se întoarce soțul. Și vai, câte astfel de cazuri au fost pe vremea comunismului, atât la noi în țară cât și în celelalte țări de sub ocupația sovietică. (Mâine, după ce Claudiu publică articolul vă povestesc și eu despre un astfel de caz, al unui preot mărturisitor)
Pe de altă parte, trebuie să ținem cont că deși femeia s-a recăsătorit între timp, prima ei căsătorie este cea care stă în picioare căci ”ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”.
Dar să dau și răspunsurile mele:
a) Dacă aș fi în postura bărbatului reîntors acasă, aș renunța la tot, ca și Simona. Aș intra în mormânt cu o rană nevindecată dar așa aș face.
b) Dacă aș fi soția nu știu care ar fi hotărârea dar cu siguranță am de pierdut în orice situație și de făcut pocăință pe măsura greșelii.
c) Dacă aș fi bărbatul de-al doilea (nu am spus soțul de-al doilea), nu știu sigur ce aș face. Dacă aș simți că femeia de lângă mine încă își iubește fostul soț (ceea ce ar fi foarte logic și de așteptat) atunci aș renunța indiferent dacă se întoarce la acela sau nu. Nu cred că s-ar împăca nimeni să fie în postura de ”roată de rezervă”.
Razvan - Gabriel Boboc
iulie 17, 2013 @ 2:12 pm
Eu nu sunt casatorit si am o viziune idealista, utopica asupra vietii de familie si asupra femeii, in sensul ca pun femeia pe un piedestal mult prea inalt si o consider perfectiunea intruchipata (desi viata demonstreaza ca ma insel) si consider ca doi oameni care s-au casatorit sunt impreuna in vesnicie si e imposibil sa se certe (asa vad eu lucrurile, stiu ca sunt in inselare, pentru ca pana la urma sunt oameni si barbatul si femeia, deci au slabiciuni). Cum as raspunde eu la cele 3 intrebari?
Daca as fi in pielea primului barbat, as lasa tot ce am (daca mi-a mai ramas ceva) sotiei si copiilor, mi-as cere iertare pentru ca nu am putut sa fiu alaturi de familie in perioada in care am fost inchis si m-as retrage intr-o manastire, mi-as incredinta viata Domnului (bineinteles, sub indrumarea duhovnicului – acelasi pe care il aveam inainte de a fi arestat ). Asta daca gandesc la rece, dar in momentele acelea diavolul iti intuneca mintea si nu se stie ce ispite iti aduce si daca ai putea rezista lor.
In cazul sotiei nu prea as avea cum sa fiu pentru ca nu m-as recasatori, dar ca sa raspund la intrebare, doar m-as cai si i-as cere iertare sotului, in rest as continua pe drumul pe care l-am ales.
In cazul celui de-al doilea sot, as lasa la latitudinea sotiei sa aleaga.
Laura Stifter
iulie 17, 2013 @ 5:15 pm
Ai postat încă o întrebare (o temă de dezbatere) deosebit de interesantă, Claudiu.
1. Încercând să empatizez cu soţul întors acasă din prizonierat, cred că, în primul rând, aş trăi un adevărat şoc, o dezamăgire profundă în privinţa celei care, în loc să aştepte cu dor şi speranţă posibila mea întoarcere, m-a trădat. Pot spune şi eu, ca Răzvan, că am idei utopice, nefiind căsătorită. Totuşi, Cel Care a spus că „ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă” cu siguranţă nu avea idei utopice, ci ştia că în sufletul uman El Însuşi a pus dorul după desăvârşire. Şi eu cred că soţii, cei care s-au unit în faţa lui Hristos prin Taina Cununiei, rămân împreună pe veci, iubirea autentică depăşind puterea morţii, chiar şi pe aceea a iadului (aşa cum a arătat ÎNsuşi Hristos prin Învierea Sa) şi dăinuind în eternitate.
M-aş gândi că eu, în închisoare, în mâinile adversarilor, am suferit nu doar din dor de libertate, ci în primul rând gândind la suferinţa ei şi a copiilor, am suferit imaginându-mi câte lacrimi varsă ei rugându-se lui Dumnezeu să mă ţină sănătos şi să mă aducă acasă cât mai grabnic! Eu am suferit atât de mult, iar ea, în tot acest timp, trăia momente romantice cu altul… şi chiar copiii mei s-au adaptat, pare-se, cu noul lor „tată”. Da, ar fi, cred, o dramă incomparabil mai profundă, mai gravă, mai traumatizantă decât însăşi experienţa războiului şi a anilor de prizonierat.
Ce aş face? Ce decizie aş lua?
Cred că, atât de profund tulburat sufleteşte, aş pleca singur în lume, m-aş autoexila pentru totdeauna din familia care a fost capabilă să mă uite într-o situaţie critică. Mi-aş reface viaţa… Aş încerca, mai întâi, să-mi vindec sufletul. După aceea, în timp, să-mi refac viaţa, păstrând legătura doar cu copiii mei a căror atitudine superficială (scriai că sunt cât se poate de liniştiţi alături de noul lor „tată”) aş avea datoria părintească de a le-o ierta.
Pe soţia infidelă nu ştiu dacă aş fi capabilă s-o iert. Poate că da, dar după mult timp, motivat doar de dragostea pentru Hristos şi pentru copiii mei a căror dorinţă ar fi, desigur, ca eu să iert fapta mamei lor.
Dacă m-aş recăsători?
Cred că nu… Cred că aş gândi că, de vreme ce fiinţele cele mai dragi din viaţa mea s-au raportat astfel la mine într-un moment critic, mai pot avea încredere doar în bunul Dumnezeu. Oricum, Mântuitorul Hristos a adresat cuvinte dure celor care nesocotesc unitatea căsătoriei, iar Sfântul Apostol Pavel, inspirat fiind de Duhul Sfânt, le-a scris credincioşilor din Corint: „te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie”.
2. Dacă aş fi soţia, mi-aş aştepta soţul chiar şi o viaţă-ntreagă, dedicându-mă, asemenea Sfintei Antuza (mama Sf. Ioan Gură de Aur), creşterii şi educării copiilor mei şi cultivându-le în inimi dragostea pentru tatăl lor dispărut care, oriunde ar fi, trăieşte (fizic sau doar spiritual).
Aş trăi în castitate şi rugăciune, urmând exemplul văduvelor din Biserica primelor veacuri.
Totuşi, Claudiu ne sugerează să empatizăm cu soţia deja recăsătorită la întoarcerea primului ei soţ. Foarte dificil de răspuns… Ar fi, într-adevăr, o dilemă morală atât de greu de rezolvat!… Cred că decizia mea ar depinde mult de atitudinea celorlalte persoane implicate. Aş conştientiza faptul că am greşit grav faţă de soţul meu persecutat politic şi aş înţelege foarte clar că suferinţa pe care i-am provocat-o îl poate marca pentru toată viaţa pentru că, dacă din partea adversarilor politici s-ar fi putut aştepta la orice formă de persecuţie, niciodată nu ar fi putut bănui o astfel de atitudine exact din partea mea. Pentru el, deci, aş avea datoria de a face un gest… nu l-aş putea abandona acum, când s-a întors acasă, iar copiii mei, oricât l-ar iubi pe noul meu soţ, au tânjit, în toţi aceşti ani, după întoarcerea tatălui lor. Pe de altă parte, nici pe cel de-al doilea soţ, care mi-a fost alături într-un moment atât de dificl al vieţii mele, nu l-aş putea părăsi fără motiv, fără ca el să-mi fie vinovat în vreo privinţă. În primul rând, m-aş ruga… Apoi, i-aş chema pe amândoi, precum şi pe copii, cu scopul de a lua, împreună, o decizie.
3. Dacă aş fi al doilea soţ, încrederea mea în partenera de viaţă ar slăbi… În ce măsură m-aş putea încreder într-o persoană care şi-a înlocuit cu atât de mare uşurinţă soţul dispărut?… Dacă se va comporta la fel şi faţă de mine într-o situaţie dificilă? Cum ştie ea să iubească? De ce n-a ţinut seama măcar de sentimentele copiilor faţă de tatăl lor? Creştineşte ar fi să o las primului ei soţ, tatăl copiilor (dacă el ar mai accepta). Aş fi conştient de aceasta. Totuşi, o iubesc aşa cum este, m-am ataşat enorm şi de copii… Ei sunt acum familia mea, persoanele cele mai dragi inimii mele. Îi voi putea părăsi?… Nu ştiu.
Abia aştept să ne dezvăluie Claudiu cum anume s-a comportat cel aflat într-o astfel de situaţie.
Doamne ajută!
marcel
iulie 17, 2013 @ 7:22 pm
Daca as fi sotia nu m-as mai recasatori si nu ar mai rezulta situatia asta. Daca as fi barbatul care s-a intors nu stiu ce as face, cred ca as lasa familia cu mare durere, sau poate l-as bate pe ala si fosta mea sotie :)) is cam obosit la ora asta, si poate nu am meditat prea mult la cele citite. Consider ca intrebarea e foarte dificila, in teorie totul e frumos insa viata bate filmu’ una e teoria alta e practica
Carol
iulie 17, 2013 @ 8:01 pm
1. as fi foarte dezamagit. Depinde in prizonierat cum am rezistat, ce trairiam avut, cat m-am apropiat si departat de Dumnezeu. Poate as recurge la gesturi extreme, poate Doamne fereste…. poate as reusi din inima sa-i iert si sa-i inteleg, sa ma imapc cu ideea, sa imi vad de viata, sa trec peste durerea tradarii si a lipsei de devotament pana la capat. Posibil sa o inteleg si sa ma bucur ca a reusit sa imi creasca copiii si fara mine, sa-imultumesc si lui ca a avut grija de copiii mei, daca s-a purtat parineteste cu ei
2.Nici macar nu sunt femeie sa raspund, dar o sa fac un exercitiu de imaginatie. Mi-ar fi rusine sa mai dau ochii cu el, mi s-ar frange inima ca l-am deamagit, mi s-ar umple inima de tristete pentru el, m-as bucura ca e viu, desi in momentul de fata vine ispita de la diavol care imi spune ca mai bine murea, ma bucur totusi ca traieste,dar ce pot sa fac acum ? Ar fi zadarnic sa cer scuze, orice cainta in fata lui ar fi inutila, voi suferi enorm si eu, voi incerca insa sa imi vad de familie mai departe, voi avea mult timp inima zdrobita, ma va mustra constiinta, dar nu mai pot da timpul inapoi, eu chiar am crezut ca e mort. El are locul lui in inima mea care nu i-l poate lua nimeni, dar o relatie cum era inainte de prizonierat nu se maipoate
3. Imi pare nespus de rau pentru omul asta, il inteleg si nu imi cade deloc bine ca eu trebuie sa fiu cel care s-a casatorit cu sotia lui cat timp el era la suferinta si indura chinurile, dar eu nu am stiut asta. Dar ce pot face acum? Ar fi de vreun folos daca as lasa-opentru el ? Dar eu ce vina am ? De ce trebuia sa fiu eu in situatia asta, de ce sa fiu tocmai eu acela care sa-i rupa inima acestui om fara de vina? Sau poate am vreu vina ?
Dupacare mai vine uneleintrebari : cine este cel care a luat-o, a asteptat momentul sa fienevoita sa o ia de sotie, astepta de mult momentul asta, a fost un sarpecare de mult o placea ? Sau e doar un om care nu are nici o vina?
Depinde mult de la caz la caz, dar in linii mari, cam cum am punctat eu cred ca as reactiona normal
sdaniel
iulie 17, 2013 @ 8:03 pm
Foarte interesanta speta.
Daca as fi in locul barbatului reintors acasa, m-ar interesa in primul rand copiii, fata de care sunt dator cu un sprijin (sub toate formele) continuu de parinte. Referitor la sotie, nu as considera ca a gresit cumva, pur si simplu s-a adaptat deciziei ei…totusi i-as cere sa se gandeasca la posibilitatea de a ne recasatori. Restul depinde de ea.
In locul celui de-al doilea sot e mai usor sa te pui pentru ca el este elementul cel mai pasiv. Stia cand a ales-o de sotie care este istoria ei si care sunt riscurile. Reintoarcerea sotului face ca factorul determinant sa devina alegerea sotiei. As incerca sa o influentez ca eu trebuie sa raman in viata ei, pentru ca eu nu am fost arestat niciodata si am acceptat-o cu tot trecutul ei si ii tratez pe copii ca pe ai mei.
Daca as fi in locul sotiei as alege fara dubii sa raman cu cel de-al doilea sot. El mi-a dovedit ca ma poate accepta cu tot trecutul meu, pe cand primul sot imi poate reprosa mereu ca nu l-am asteptat. In plus, iubirea e ca orice lucru, adica expira dupa o perioada. Au trecut atatia ani de la primul sot, mi-ar fi greu sa-l iubesc din nou.
Carol
iulie 17, 2013 @ 8:04 pm
Dar Claudiu cum ar fi reactionat, sau cu ar crede ca ar reactiona?
Acum cu totii ne putem da cu parerea, nimeni nu poate prevede cumpoate gandi intr-o asemenea postura,poate multi gandim acum ca reactionamintr-un fel, sau ne gandim cum ar trebui sa reactonam, dar nu putem sti cu siguranta cum am reactiona.
Dan Tudorache
iulie 18, 2013 @ 7:59 am
Daniel, foarte interesante observațiile tale în special două, pe care le voi evidenția în continuare:
a) ”[i]In locul celui de-al doilea sot e mai usor sa te pui pentru ca [b]el este elementul cel mai pasiv[/b]. [b]Stia cand a ales-o de sotie care este istoria ei si care sunt riscurile.[/b][/i] ”. Așa este, cel de-al doilea soț este elementul cel mai pasiv, dar știa care sunt riscurile căci s-a căsătorit cu o femeie al cărei soț a fost dat dispărut, nu mort. Așadar, dpdv creștin nu este nici el absolvit de vină ci are vina cea mai mică dintre cei doi surprinși de ”soartă”. Dar vina este.
b) ”Daca as fi in locul sotiei as alege fara dubii sa raman cu cel de-al doilea sot. El mi-a dovedit ca ma poate accepta cu tot trecutul meu, pe cand primul sot imi poate reprosa mereu ca nu l-am asteptat.” Din aceste cuvinte deduc ca alegerea ipotetica facuta de tine este una pur rationala caci ia in calcul doar latura utilitara a relatiei. Dar gandește-te ce ar fi in inima unei astfel de femei care își vede înviat din ”morți” bărbatul pe care l-a iubit sincer. Nu cumva și iubirea față de el va ”învia” la fel de puternic? Gândește-te ce tulburare sufletească va fi, nu atât din pricina apariției soțului crezut mort ci din pricina că îl iubește și pe unul și pe altul. Poate că în atare situație un astfel de raționament va fi copleșit de intensitatea sentimentelor.
Mă bucur că ai avea puterea să ierți în cazul primului soț.
Dan Tudorache
iulie 18, 2013 @ 8:04 am
O reflexie târzie: mă gândesc ce dramă ar fi pentru soțul întors să-și vadă nu numai soția cu un alt bărbat dar și copiii lui cum spun ”tată” acelui bărbat străin. Desigur, copiii nu au nicio vină, dar rana sufletească a soțului (în calitate de tată) este imensă. Pe de altă parte, și copiii rămân marcați de o astfel de situație, știind că tatăl lor a fost arestat iar acum e viu, fiind deci nevoiți să-și împartă inimile între doi dați. Iată cum greșeala soției se resfrânge asupra atâtor suflete nevinovate.
Claudiu Balan
iulie 18, 2013 @ 8:09 am
Așa cum am promis ieri, am publicat pe site întâmplarea reală care m-a inspirtat să formulez aceste întrebări:
https://ortodoxiatinerilor.ro/iubirea-in-familie/19624-iubirea-sfanta-sot-sotie
Claudiu Balan
iulie 18, 2013 @ 8:13 am
Voi răspunde și eu la aceste întrebări:
Dacă aș fi soțul care se întoarce din închisoare sau război aș suferi enorm să-mi văd soția și copiii cu altcineva. Aș fi total distrus, m-ar măcina pe interior extraordinar de mult, dar nu i-aș forța cu nimic. I-aș lăsa în pace în familia lor. Sunt genul de om căruia nu-i place să deranjeze pe nimeni. Când simt că sunt o povară, sau că deranjez în vreun fel, fac tot posibilul să mă retrag și să nu mai cauzez suferință nimănui. Aș vrea să țin legătura cu copiii, uneori… și cam atât. Probabil m-aș refugia în viața de mănăstire, Hristos Domnul fiind unica Persoană pe care o știu care mi-ar putea umple acest gol imens din suflet.
Dacă aș fi al doilea soț, m-aș retrage, aș divorța, i-aș lăsa pe ei să fie iarăși împreună.
Dacă aș fi soția ar fi foarte greu…. nu știu ce să zic… chiar nu știu.
Dan Tudorache
iulie 18, 2013 @ 8:38 am
Aseseară citeam ultimul număr din Familia Ortodoxă. Spre sfârșitul revistei era o mărturie a unei doamne, despre bunica ei care s-a întors la ortodoxie după vârsta de 90 de ani.
Bunica aceea a fost botezată de mică la romano-catolici pentru că făcea parte dintr-o familie de maghiari. Nu a fost o fire religioasă dar a crescut într-un mediu firesc, decent, tradițional și cu respect față de tradiție și credința în Dumnezeu. Între timp s-a căsătorit cu un bărbat protestant. A avut două fetițe, numai că nu s-a bucurat prea mult de viață căci soțul a fost recrutat în cel de-al doilea război mondial, în lupta împotriva Rusiei sovietice. A căzut prizonier la ruși…. și dus a fost.
Așa că soția lui, la doar 25 de ani, a rămas singură acasă cu două fetițe.
Acum, nu mai rețin dacă femeia aceasta s-a încredințat că soțul a murit sau a știut doar că a dispărut dar ideea este că nu s-a mai recăsătorit niciodată. Și-a crescut singură fetițele deși nu a avea servici când soțul i-a plecat, deși nu avea școală, deși părinții ei erau departe de ea și nu-i puteau acorda ajutorul.
Desigur, aș putea fi acuzat că văduvia nu este pentru oricine, și într-adevăr așa este. Nu este pentru oricine dar este calea desăvârșită atunci când soțul sau soția moare sau dispare. E singura variantă prin care dragostea se arată statornică, fidelă cu totul.
Deși am început cu această mărturisire, eu însumi am avut în familie o astfel de femeie extraordinară. ”Uca” îi spuneam, era o mătușă din partea bunicului meu după mamă. Am fost crescut la țară și Uca mai venea din când în când să ne poarte de grijă atunci când bunica era plecată cu roșii la piață. Uca a rămas și ea singurică cu doi copii, un băiat și o fată, nu avea mai mult de 25 de ani când a rămas văduvă. Soțul ei a plecat în cel de-al doilea război mondial, la fel ca atâția alți eroi ai neamului.
Am întrebat-o pe bunica mea de ce Uca nu s-a mai recăsătărit, care a fost motivația ei. Și răspunsul a fost acesta: ”Pentru copii. Se gândea așa: ”cum să mă căsătoresc cu altul care poate o să-mi bată copiii?””. Și Uca a crescut doi copii care au devenit oameni deosebiți. Repet: tânără, singură, cu doi copii, toată viața.
Și când mă gândesc cât de mult ne lamentăm noi tinerii că e greu cu fecioria până la căsătorie… sau că e greu să crești copii în ziua de azi.
În fața unor astfel de exemple nu avem nicio îndreptățire. Cine vrea poate căci cine dă voință, Dumnezeu îi dă putere să-și ducă crucea.
Dan Tudorache
iulie 18, 2013 @ 9:17 am
Așa cum v-am promis ieri, postez sub formă de comentariu o astfel de situație reală, din viața preotului mărturisitor Nicolae Grebenea:
”[b][i]Întâlnirea cu familia şi cu prietenii[/i][/b]
Înştiinţaţi de venirea mea, fraţii mei Dan cu soţia Opreana şi Bucur au alergat de la Drăgăşani în a 4-a zi de la sosire să mă vadă. Tocmai atunci a sosit şi fiica mea Mariana. Silvia, fosta mea soţie, măritată acum cu un învăţător, director în 1951, după ce a dedus că sunt mort prin faptul că în noiembrie 1949 a primit hainele mele civile acasă, iar la întrebarea făcută penitenciarului Aiud, unde sunt îngropat, nu a primit răspuns.
[i]Cu doi ani înainte de eliberarea mea a aflat că nu sunt mort şi a fugit de la bărbat şi trăiau singure în satul Hârja-Bacău.[/i] Ea aflase că se întorc acasă deţinuţii politici şi a trimis-o pe Mariana să vadă dacă nu cumva m-am întors şi eu.
[i]A fost o întâlnire emoţionantă, şi pentru că nu ne văzusem de atâţia ani şi pentru halul în care mă găseam: eram urât foc, oribil, palid pământiu, numai pielea pe os, cei mai mulţi dinţi căzuţi, părul rărit şi sur, ochii în fundul capului. Aveam 59 de ani.[/i]
Dar şi ei nu mai erau aceiaşi. Dan pierduse restaurantul din Drăgăşani, precum şi depozitul de vinuri din Râmnicu-Vâlcea, le luase pe toate partidul atotputernic şi spoliator.
Refuzând să conducă mai departe ca angajat restaurantul, a lucrat ca încărcător şi descărcător de vagoane şi – sărac avea acum o pensie de 600 de lei.
Lui Bucur i s-a luat magazinul universal şi acceptând să-l conducă mai departe ca angajat a intrat în temniţa pentru „neglijentă” şi a răbdat de foame şi el un an şi mai bine. Acum era salahor cu ziua unde se găsea.
Mariana, lăsată pruncă de un an şi ceva, era acum o studentă frumoasă, anul doi. [i]Cinci ani nu putuse intra la Universitate fiindcă .„n-avea origine sănătoasă”[/i]. Era o studentă strălucită şi intrase la Farmacie, întâia dintre 600 de candidaţi.
Am luat o masă comună cu Sădenii laolaltă – verii mei, în răşinari, veselă, dar şi cu lacrimi.
Am plecat apoi în Sibiu şi fratele meu Dan m-a îmbrăcat din cap până-n picioare: ghete, pălărie, un costum frumos de haine. Eram altul. (…)
Mariana grăbindu-se să plece a doua zi, i-am oferit 100 lei, dar ea i-a respins cu hotărâre. Cum îi putea lua când eram atât de sărac dar eu, pe când era afară, am umblat la hainele ei şi i-am pus discret în carnetul ei de studentă, sută de lei.
Mariana, la întâlnirea cu mine a fost foarte rezervată, mai târziu am aflat de la o doamnă profesoară evreică prietenă cu Mariana, că i-a spus: [i]”N-o s-o las pe mama să se recăsătorească cu tata, ca să nu mai sufere. A pătimit destul. Și dacă el va fi iar prigonit, mama va suferi din nou.”[/i]
Această doamnă a liniştit-o, ia arătat că timpurile s-au mai schimbat şi nu mai e cazul să aibă
astfel de temeri. După aceasta ea a devenit cel mai bun avocat al recăsătoririi noastre.
După întâlnirea cu mine, Mariana i-a spus mamei sale: Vai, mamă, nu credeam că am un tată atât de urât!
Slăbiciunea mea de atunci m-arăta atât de urât. De altfel ea semăna cu mine şi nu era considerată o fată urâtă, ci dimpotrivă.
Știam că soţia mea e măritată. Dinainte de a pleca din Aiud, cu privire la ea aveam trei ipoteze asupra modului cum voi proceda.
[i][b]Întâia:[/b] Mă voi interesa dacă e fericită în noua ei căsătorie. Dacă e fericită nu mă voi arăta ei nicidecum, ca să nu-i tulbur liniştea, împrospătându-i clipele noastre frumoase petrecute împreună.[/i]
[i][b]A doua ipoteză:[/b] nu va fi fericită. Dacă va spune: Am trăit 12 ani cu noul meu soţ; nu-l voi părăsi. Eu voi spune: Bine, perfect! Rămâi cu dânsul. Aşa e şi frumos şi moral.[/i]
[i][b]A treia ipoteză:[/b] Dacă va spune: Nu sunt fericită şi m-am măritat cu el numai ştiindu-te mort. Am căutat împreună fericirea; toate cele ce s-au întâmplat cu tine au întrerupt firul fericirii noastre; e cazul să ne adunăm din nou, să legăm firul întrerupt. Atunci eu voi spune: Sunt fericit că nu mai uitat. Îţi mulţumesc. Refacem imediat căsătoria noastră.[/i]
Silvia a fugit repede la Sibiu să se întâlnească cu mine după ce Mariana i-a dus primele veşti despre mine.
Întâlnirea a fost un prilej de mare bucurie pentru amândoi.
În taină am hotărât toate şi am pus la cale recăsătorirea noastră îndată ce se va putea. Căci trebuia mai întâi să divorţeze. Apoi a plecat la postul ei, căci era încă în serviciu ca învăţătoare.
[i][b]Recăsătorirea mea[/b][/i]
Eram singur. Pentru un preot, dacă nu are înclinaţie spre viaţa contemplativă a monahului, o soţie devine o necesitate imperioasă. Ea poate fi un ajutor minunat în pastoratie pentru preot: e un aliat, un sprijin, un luptător alături de el. Dacă se potrivesc trag frumos la aceeaşi căruţă. Poate fi şi un stimulent pe linia de luptă creştină, menţinându-i avântul spre ridicarea spre culmi de lumină şi sprijinindu-l să nu cadă. O preoteasă devotată, harnică, dacă înţelege rostul înalt al soţului ei, e o binecuvântare de la Dumnezeu, un mare noroc.
Doream căsătoria cât mai repede. Dar ea întârzia fiindcă Silvia, fosta mea soţie, trebuia să divorţeze de bărbatul ei Petru Bejan, directorul şcolii din Hârja, iar acesta o împiedica.
[i]Pe mine m-a reclamat Securităţii că-i „fur nevasta”[/i]. Un ofiţer de securitate m-a chemat să discutăm „problema”.
Reclamaţia era dură. Am citit-o toată. Era a unui om înfuriat, plină de calificative pentru mine dintre cele mai urâte. Iar cel principal – eram „hoțul” soţiei sale.
L-am întrebat pe securist:
– Dumneavoastră sunteţi pentru dragoste în familie sau contra ei?
– Suntem pentru dragoste.
– Ei bine am zis: [b][i]Eu nu m-am dus la Hârja-Bacău la soţie. Ea a venit la mine. Și dacă a fugit de la el, unde-i dragostea lor? Ce a adus-o la mine, căci iată, eu sunt gol-goluţ. N-am o casă ca el. De cine are ea dragoste? De el sau de mine?[/i][/b]
– Înţeleg, a zis. Nu poate fi vorba de un furt aici.
Eu am spus:
[i][b]– Mie îmi pare rău de acest biet om care după 12 ani de trăi cu o soţie o pierde, ea fugind la altcineva. Dar de ce n-a cucerit-o? De ce n-a legat-o prin copii? Căci am aflat că ea a rămas însărcinată şi i-a cerut să întrerupă sarcina. Acest egoism al lui se răzbună acum.[/b][/i] Înţelegându-l, îl iert pentru insultele ce mi le-a adus. Dar vă rog să-i spuneţi să nu facă greutăţi fostei mele soţii în dorul ei de a se întoarce la fostul ei soţ.
– De acest lucru mă voi ocupa eu, mi-a zis şi ne-am despărţit.
Procesul de divorţ a durat mai multe luni din pricina opoziţiei lui Bejan. Dar în octombrie 1965 ne-am putut recăsători la Șona, într-un cadru foarte restrâns, [i]fără nuntă şi cununie religioasă căci Silvia nu acceptase o cununie religioasă cu Bejan, spunând că o singură cununie religioasă trebuie să facă o femeie. Deci cununia noastră religioasă a rămas valabilă.[/i]
Astfel m-am cununat civil de două ori. Mă cununam acum iar cu propria mea soţie. Acum a ieşit din învăţământ după 37 ani de servici. Era deci liberă spre a vedea de casă şi alte treburi.”
(Preot Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric, Vol. II)
sdaniel
iulie 18, 2013 @ 7:09 pm
@Dan
Asa este, eu am raspuns pur rational. Mi-e foarte greu sa ma pun in pielea personajele…mai ales in postura sotiei.