Introducere la Epistola către Galateni

Una din cele mai controversate probleme ale Noului Testament este determinarea primilor cititori ai Epistolei către Galateni. Şi aceasta, datorită faptului că prin termenul Galatia se puteau înţelege în antichitate două arii diferite, după cum se avea în vedere o geografie etnică sau o geografie administrativă. În Asia Mică exista o Galatie de Nord sau Galatia Veche, teritoriu locuit de vechile seminţii celtice şi galice, triburi care pe la începutul secolului IV î. H. emigraseră din nordul Italiei, ajunseseră până în Panonia şi Iliria, iar în anul 280 î. H. invadaseră Asia Mică; şi exista o Galatie de Sud sau Galatia Nouă, prin care se înţelegea provincia romană Galatia, un teritoriu mult mai vast decât cea de Nord, care cuprindea părţi însemnate din Frigia, Pisidia, Licaonia şi Isauria, şi ale cărui frontiere variau de la epocă la epocă, fie înglobând şi Galatia de Nord, fie nu. Important de reţinut este faptul că în Galatia de Nord populaţia covârşitor majoritară era aceea a Galatilor (care dăduseră şi numele ariei geografice), popor care-şi păstra credinţa şi obiceiurile celtice, dar care împrumutase şi destule elemente din cultul orgiastic al zeiţei frigiene Cybela, în timp ce Galatia de Sud era locuită majoritar de populaţie grecească.

Exegeţii sunt şi astăzi împărţiţi în trei: unii susţin că Epistola le este adresată numai locuitorilor din Galatia Veche; alţii, numai celor din Galatia Nouă (fără cea Veche); iar alţii cred că destinatarii Epistolei sunt locuitorii întregii provincii romane, Galati şi Greci la un loc. Întemeindu-se pe majoritatea exegeţilor şi pe argumentele lor, şcoala biblică românească a optat pentru prima variant Ştim sigur că Apostolul Pavel a trecut prin Galatia (Veche) în timpul celei de a doua călătorii misionare, în drum spre Troa, dar că nu avea intenţia să se oprească. Rânduiala lui Dumnezeu însă a făcut ca tocmai acolo să se îmbolnăvească. Obligat să rămână în mijlocul Galatenilor o bună bucată de vreme, până la însănătoşire, neobositul Apostol a folosit prilejul spre a le propovădui Evanghelia şi a-i converti la creştinism. El avea să-i mai cerceteze o dată, în cursul celei de a treia călătorii misionare, aşa cum făcea cu mai toate comunităţile întemeiate de el, spre a consolida ceea ce începuse.

Între timp însă (şi, probabil, îndată după această a doua vizită), Biserica din Galatia cunoaşte mari şi grele tulburări, provocate (după cât se pare) nu din sânul ei, ci de iudaizanţi veniţi din afară, care pretind că păgânii convertiţi la creştinism trebuie ca mai întâi să fie circumcişi şi apoi, după botez, să păstreze practica tuturor prescripţiilor Legii Vechi, singura cale de a deveni ei fii ai lui Avraam şi moştenitori ai făgăduinţelor lui Dumnezeu (adică teza contrară doctrinei pauline). Spre a-i îndepărta de Pavel, ei încep o campanie de discreditare a acestuia, sub cuvânt că el nu e un apostol autentic, de vreme ce nu L-a cunoscut pe Hristos, că nu e altceva decât un oportunist care umăreşte glorie şi câştiguri camuflate. Campania e cu atât mai primejdioasă cu cât ea se desfăşoară pe fondul incidentului pe care Pavel îl avusese în Antiohia cu Apostolul Petru, sancţionând comportarea duplicitară a acestuia cu privire la observarea Legii Vechi (incident pe care Luca, din delicateţe şi condescendenţă, îl omite în Faptele Apostolilor, dar pe care însuşi Pavel îl relatează în Ga 2, 11-21, tocmai pentru că el reprezintă muchia de cuţit prin care Biserica îşi neagă profilul de „variantă iudaică“ şi-şi afirmă statutul autonom, proclamându-şi „libertatea în Hristos“).

În acest timp, Pavel se află în Efes. De aici, în anul 54 sau 55, le scrie el Galatenilor cea mai călduroasă şi mai curgătoare dintre epistolele sale, scriere care, într-adevăr, avea să pună capăt tulburărilor.

Epistola către Galateni se numără printre cele patru „epistole mari“ (alături de Romani, 1 şi 2 Corinteni). Planul ei se poate schiţa astfel:

Preambul (adresare, salutare, intrare în subiect)
(1, 1-9).

1. Partea apologetică. Pavel se apără împotriva detractorilor (Evanghelia propovăduită de el e de la Iisus Hristos; ea nu o contrazice pe aceea a celor doisprezece; ea nu admite adaptări sau compromisuri) (1, 10 – 2, 21).
2. Partea dogmatică. Circumcizia şi practicarea Legii Vechi nu au nimic de-a face cu credinţa mântuitoare în Iisus (3, 1 – 5, 12).
3. Partea morală. Despre iubirea frăţească. Lucrările trupului şi ale duhului (5, 13 – 6, 10).

(IPS Bartolomeu Anania – Sfanta Scriptura)