Noaptea învierii la peniteciarul Cluj – 1949 (Aspazia Oțel Petrescu)
”M-am gândit cu jale la măicuţa mea. Ce-o fi fost în sufletul ei? Ce visase pentru mine și ce realitate crudă i-a spulberat visele! Peste 14 ani, când am ajuns totuși în braţele ei nu mi-a reproșat absolut nimic din câte i-a fost dat să îndure din pricina mea. Se sufoca de emoţie, inima bătea cu atâta putere, că răsuna ca un ciocănel în urechile mele, dar nici un cuvânt de mustrare nu s-a desprins, niciodată, de pe buzele sale.
Celelalte condamnări au fost corecţionale și dacă nu mă înșeală memoria au fost următoarele: Dori – 6 ani, Iulia -6 ani, Ica – 4 ani, Maricica – 3 ani, Veronica – 3 ani, Angelica – 2 ani, Sica – 2 ani, Nina – 2 ani, Lucica – 2 ani, Auruţa – 1 an, Tuta – 6 luni. Au fost condamnate în contumacie: Dina – 15 ani muncă silnică, Sima – 4 ani corecţional, Anișoara – 7 ani corecţional. Însumând anii pe care i-am primit noi, fetele, se făceau 68 de ani. Depășeau o jumătate de secol. Cât vor fi primit băieţii în total? Sigur depășeau un mileniu.
Năucitoare mi s-a părut motivarea sentinţei pentru Ica: pentru ajutor și activitate legionară nedovedită. Făcea parte din performanţele justiţiei comuniste.
În cameră se purtau discuţii aprinse pe marginea procesului și a sentinţelor pronunţate. Fetele erau bucuroase că Ion Bohotici a reușit să consoleze părinţii, arătând că nu suntem căzăturile despre care a vorbit atât de înveninat procurorul militar. Fetele, cele cu pedepse mai mici ne încurajau pe cele cu pedepse mai mari. Toată lumea era de acord că nu vor fi executaţi în întregime anii care s-au dat cu ghiotura, că apusenii și americanii vor veni curând să scoată de sub jugul comunist toate ţările europene căzute sub influenţă bolșevică. Optimismul acesta era susţinut cu vigoare, părea să nu aibă nici o fisură.
Eu stăteam într-un colţ retrasă, căzută pe gânduri. Auruţa m-a observat și a venit lângă mine:
– Ești mâhnită, nu-i așa că tu nu crezi în salvarea americană?
– Nu, Auruţa, nu cred, dar nu-i nevoie să stingem optimismul fetelor. Cred că mileniile acordate pot fi executate în întregime și nu știu ce se va întâmpla cu întreaga ţară”. Ca un răspuns la tristeţea și îngrijorarea mea au început să bată clopotele la Catedrala ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic și vibrant, a izbucnit un frumos „Hristos a înviat!”. Cântau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare „Hristos a înviat” a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat făcând să vibreze sfânta noapte a învierii în primăvara anului 1949 (27 aprilie, mi se pare).
Mama, care a rămas după citirea sentinţei să „sărbătorească” cu lacrimi amare primul paște fără mine, mi-a povestit peste un arc de 14 ani că a trăit o înviere cutremurătoare. În liniștea primăvăratecă cântecul nostru părea că se revarsă din adâncuri insondabile pentru a se înfrăţi cu dangătul puternic al clopotelor. Oameni, cu lacrimi în ochi, au îngenunchiat pe trotuare. Cei care erau conștienţi știau că se celebrează răstignirea României. Totuși lacrimile care înfloreau unele din altele făgăduiau că Cel înviat este Izbăvitorul.
Pentru noi era ca o promisiune că lisus nu ne va părăsi. Dar noi, vom avea oare puterea să nu-L părăsim? Primii pași erau hotărâţi. Dar următorii?”
(Aspazia Oțel Petrescu, Doamne, stragat-am, Editura Platytera )