Noaptea învierii la Jilava, anul 1950 (Virgil Maxim)

”Tensiunea nervoasă creștea în cameră, ca în toată închisoarea. Zilnic, în special noaptea, percheziţii inopinante, bătăi cu pumnii sub fălci, schingiuiri sau călcări în picioare, pentru o talpă de bocanc scrisă sau că nu ai stat drepţi în faţa miliţianului. Programul de timorare era bine gândit pentru prăbușirea morală și lichidarea fizică a cât mai mulţi dintre noi. Prin morse aflasem că și cei duși la tribunale pentru a fi judecaţi, pentru recursuri, cercetări, anchete, erau maltrataţi și chiar că unii deţinuţi au murit sub lovituri. IarMaromet și Ivănică, în bătaie de joc, ziceau: „Dă-l la scăzământ!”.

Aflasem că la camera zero se afla un grup de condamnaţi la moarte; daca executării sentinţei nefiind fixată, erau ţinuţi în condiţii jalnice, în intenţia de a-i lăsa să moară. Apoi că în secţia femeilor o tânără scoasă la anchetă fusese violată de ofiţerul anchetator – care o ameninţase că o va ucide dacă-l va divulga.

În cameră, din când în când, venea câte un deţinut sau mai pleca câte unul. Cei ce veneau aduceau vești despre Canal, despre teroarea de acolo și numărul mare de morţi, despre începutul colectivizării forţate sau despre situaţii din alte închisori sau lagăre de muncă forţată din ţară. Orizontul ţării se înnegrea sub norii grei ai concepţiei de fericire universală.

Încercam în atmosfera de teroare să aducem o rază de lumină spirituală, ajutând pe fiecare cu vorba sau fapta și cu puterea rugăciunii, atât cât era posibil, dând exemplu de liniște și încredere. Primeam cu resemnare creștină greutăţile și mizeriile impuse de vrăjmașii văzuţi și nevăzuţi. În Săptămâna Mare ne-am impus un program de tăcere, meditaţie și rugăciune, după ce în Duminica Floriilor am încercat să prezentăm pe înţelesul tuturor, semnificaţia Intrării Domnului Iisus în Ierusalim și datoria fiecăruia de a se pregăti pentru a-L primi în Ierusalimul sufletului său. Noaptea și ziua ștafeta rugăciunii continua fără întrerupere, candela vie ardea permanent. Tăcerea, însoţită de rugăciunea permanentă care nu mai era un secret pentru ceilalţi, a creat pentru cei din cameră o stare de adevărată liniște (…).

În Vinerea Mare am cântat versetele pe care ni le-am amintit din fiecare stare a Prohodului și imnurile Sfinte Dumnezeule și Mergi la cer. Apoi liniștea s-a așternut până în noaptea Învierii.

La miezul nopţii ne-am sculat. Eram pregătiţi să primim în sufletele noastre pe Mântuitorul lisus Hristos, înviat. Cel ce prin Întrupare devenise om, iar prin Înviere îndumnezeise pe om. O parte din copii, cărora le destăinuisem că am Sfânta împărtășanie, au primit câte o firimitură, cuminecându-se. Cei mai mulţi, nu s-au socotit vrednici de primirea ei.

O, dacă am fi totdeauna așa de riguroși cu noi înșine!

În liniște ne pregăteam ţinuta pentru a începe, cu evlavie și teamă, dar și cu îndrăzneală, cântarea imnului Hristos a înviat! De pe coridor, dinspre intrare, se auzeau zgomote înfundate, lovituri, icneli și vaiete, care creșteau în intensitate, apropiindu-se însoţite de zăngănitul zăvoarelor. Era obiceiul în acei ani ca marile sărbători creștinești sau comuniste să fie marcate cu evenimente deosebite, care să rămână în conștiinţa celor întemniţaţi. Bătăile, schingiurile, lanţurile, neagra și chiar uciderile, erau gândite astfel ca să dea strălucire diavolească acestor momente omagiale.

Am început să cântăm Hristos a înviat! din ce în ce mai tare, simţind nevoia să apărăm vieţile noastre cu strigătul învierii. Câtva timp am crezut că mi s-a părut că am auzit bătăi și strigăte de durere. Apoi m-am convins că pe măsură ce noi cântam, ele scădeau în intensitate și se depărtau ca și cum un vânt potrivnic făcea ca flăcările mistuitoare ale unui incendiu, să se abată de la un obiectiv periclitat. Mai târziu am înţeles că Dumnezeu, printr-o hotărâre trimisă de sus, oprise martiriul care trebuia să aibă loc în noaptea învierii Lui. Am rămas liniștiţi la locurile noastre până dimineaţa. Toţi ceilalţi din cameră se uitau la noi cu ochi întrebători.

Sfântul Apostol Pavel și Sila cântau psalmi și se rugau în închisoare, iar toţi cei închiși îi ascultau. Dumnezeu actualizează minunile Lui, pentru fiecare generaţie de credincioși care suferă pentru Adevăr.

Dimineaţa am făcut cu toţii rugăciunea de mulţumire lui Dumnezeu, pentru că ne-a scăpat de furia vrăjmașilor văzuţi și nevăzuţi și am cântat Hristos a înviat! Prin geamul ferestrei cu văruiala decojită într-un colţ, se vedeau peste oblon, pe malul șanţului de apărare, câţiva corcoduși, măceși și porumbari, care înmuguriseră și înfloriseră mai devreme. Câteva floricele ca niște scântei de lumină râdeau în soare. Adăpostul și  căldura din șanţ le favorizaseră intrarea în vegetaţie. Sufletul meu, văzând în aceasta mâna lui Dumnezeu, Care pe toate le învie din moarte o dată cu Sine, s-a umplut de lumină și mi-am citit într-însul acest poem. L-am socotit dăruit de Duhul Proniei Cerești pentru cinstea Învierii și l-am și recitat cu emoţie.”

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, București, 2002, pag. 242-244)