Învierea nu se crede dintr-o viață „de succes”, ci dintr-una „înfrântă și smerită” aflată în „moarte” și în „iad”
Ce este atât de încuietor de minte la Înviere? De ce pare misterul și taina Învierii să dispară cu cât devine mai „plauzibilă“, cu cât ne acomodăm cu ea? De ce nu se poate crede, cu adevărat, o Înviere pe care o acomodăm la viața în lume ca prelungire a ei?
Sunt trei poziții de viață din care nu se poate crede Învierea. Și din care nu se poate primi. Din care Învierea nu mai e Înviere, ci o nostalgie a prelungirii vieții de aici cu ceva „mai frumos“. Învierea nu se poate crede, cu adevărat, dintr-o viață „de succes“.
Adică, să fim înțeleși bine, dintr-o viață pe care o considerăm „de succes“, având acea felicitare de sine mai întâi de toate și iubindu-L pe Dumnezeu câtă vreme ține succesul. Sau plăcându-ne ideea că-i mulțumim lui Dumnezeu „în bucurii“, când ne sună copiii de 2 ori pe zi, când am promovat la servici, când firma merge bine, când suntem împăcați cu toți prietenii etc. Desigur, nimeni n-ar trebui să-și dorească să fie certat cu prietenii, să nu-l sune copiii, și nici nu trebuie să-și dorească asta. Dar toate aceste mulțumiri, corecte în fond, au gustul inconfundabil al acelei vieți „rezolvate“ pentru lumea de aici, al acelei fericiri călduțe și rezonabile care înăbușă orice elan realmente creator, orice mari prefaceri ale spiritului, orice revoluții ale sufletului – cea mai mare fiind Învierea. În fapt, dacă dorim prelungirea vieții de aici cu toate securitățile ei, cu toate previzibilitățile și predictibilitățile ei de bun simț, mai presus de toate – la ce ne mai folosește Învierea…? Ea nu va face decât să ne scoată din ritmul vieții de aici, cu care ne-am acomodat. De ce să mai vrei lucrurile mai presus de minte când te-ai obișnuit cu lucrurile „de bun simț“? Dar mai poate fi numit „bun-simț“ acela care refuză o supra-simțire precum Învierea?
Căci dacă am ști ce biruință este Învierea, ce lucrare măreață a făcut Hristos cu adâncul răului din om, și cum trăim noi zi de zi folosind rău sau puțin Viața adusă de El – am înceta să mai numim orice „succes“ al nostru succes, am înceta să mai sărbătorim „reușitele“ noastre ca reușite ale noastre, și am cădea în fața Dragostei Lui și am zice:
– Ce lucruri dumnezeiești faci Tu cu noi! Tu ai adevăratele biruințe prin noi, la noi zi de zi sunt eșecurile, dar tot binele pe care-l facem cu adevărat oamenilor, tot frumosul pe care-l aducem pe lume, toată nădejdea din oameni este de la Tine. Toate picturile inspirate, toate cărțile bine scrise, toate cântecele din suflet, toate biruințele din oameni care contează sunt biruințe ale Luminii Tale în ei. Prin noi. Căci de-aceea spunem că „ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea…“. Și „biruința“.
De-aceea o viață socotită „de succes“ nu poate încăpea Învierea. Pentru că nu are o inimă înfrântă și smerită. Este atotsuficientă sieși. Își poartă în sine biruințele ei care nu mai au nevoie de biruința Învierii.
O a doua poziție din care nu se poate crede și primi Învierea este tocmai „viața“, sau ceea ce numim aici „viață“. Dorința de viață în trup mai presus de toate, care consideră că aici e „viața“ cu tot ce știm despre ea iar dincolo întunericul, moartea și nesiguranța. Altfel spus, vitalitatea pământească.
Or lucrurile stau exact invers. Viața nouă în trup adusă de Hristos este atât de minunată, simțul dragostei atât de curat, poftele și plăcerile de altădată atât de noi în spirit, oamenii atât de altfel de iubit – încât tot ce ne-am învățat să numim aici viață ar trebui să numim „moarte“ în timpul vieții. Învierea răstoarnă lumile, adică ne face să înțelegem că noi trăim aici o moarte înconjurată din toate părțile de Viață și Lumină, că nu dincolo e moartea și întunericul, ci, într-un fel tainic, aici, până nu ne despărțim de acest trup și primim alt trup cu Viață adevărată în el. Și dacă primim viața de aici în fapt ca o „dulce moarte“, dacă acceptăm că suntem deja în moarte în trupul acesta fiind, nu mai trebuie să trăim cu angoasa morții „dincolo“, căci închisoarea Vieții e aici și nu dincolo. Noi căutam pe Cineva să ne elibereze de trupul morții de aici, cum spune Apostolul: „Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” (Rom. 7, 24). Și în felul acesta, zâmbești când înțelegi că ești deja „în moarte“, îți mângâi soția altfel, îți mângâi copiii altfel, cu acel tainic fior al Învierii din viața nouă promisă și așteptată de la Dumnezeu. Nu îi mângâi cu angoasa morții, ca să amâni și să prelungești tot mai mult momentul „despărțirii“, ci îi mângâi „deja“ cu Viața de dincolo, care pulsează și răzbate cu putere în viața de aici. Pentru Înviere, îți mângâi soția și copiii în viața de aici, mângându-i, în mod minunat, chiar de anticipata lor moarte! Ca și cum le-ai spune: „Nu-i nimic, orice va muri va fi înghițit de o Viață mai Mare…“.
De aceea, Învierea nu se poate crede „din viață“. Câtă vreme socotim viața aceasta ca cea mai sigură, mai palpabilă și mai legitimă formă de viață. Învierea se crede, cu adevărat, din „moarte“. Socotind iubirile noastre de acum ca umbre, reflexii și „ghicituri“ ale Iubirii adevărate: „Căci acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față“ (1 Cor. 13, 12). Socotind viața în acest trup o minunată „pagubă“, cum zice Apostolul, și mutarea în trupul nostru adevărat un câștig: „Căci pentru mine viața este Hristos și moartea un câștig“ (Fil. 1, 21). Negreșit, iubirile noastre „umbre“ și „ghicituri“ sunt frumoase, sunt de la Dumnezeu și trebuie prețuite, dar numai ca ceea ce sunt și nu ca altceva, cu conștiința mereu vie a Iubirii celei adevărate care S-a încarnat în ele.
Așadar Învierea se crede tocmai dintr-o viață „înfrântă“, sau din „moarte“.Dar o idee și mai radicală și dumnezeiască e că Învierea se crede, cu adevărat, din Iad. Dar oare ce înseamnă aceasta, că trebuie să căutăm mizeria și nefericirea în relații, că trebuie să le facem viața un iad celorlalți sau ceilalți nouă ca să ne bucurăm de Înviere? Nu, nicidecum. Acesta ar fi ceva patologic. Ci altceva, cu totul altceva.
Ca să înțelegem, trebuie să privim atent icoana Învierii nu în erminia triumfală a lui Iisus punând biruitor un picior pe propriul sicriu, flancat de doi îngeri și în absența oamenilor. Aceasta e mai degrabă iconografia occidentală, o biruință a lui Iisus pentru sine. Ci să privim Învierea ca ceea ce este cu adevărat, ca Pogorâre la Iad, când Mântuitorul, într-o descindere smerită și fulgerătoare, îi trage pe Adam și Eva de mâinile lor slăbănoage din groapa din care nu mai puteau ieși. Acolo se face Învierea, jos, în Iad, în iremediabilul omului, și acolo, între oamenii conștienți de iad, se vede slava ei și se mărturisește în lume. Acolo e biruința lui Hristos – în oameni, în firea omenească.
Dar noi cum să mai credem în Înviere dacă nu ne ținem mintea în „iad“? Precum spuneam, când suntem fericiți în general, la modul tihnit și călduț, când toate ne merg bine, când familia și copiii și proiectele sunt OK – atunci greu ne ridicăm ochii și inima la Cer cu acel dor de Înviere, de o Viață care este cu totul… Altceva. Și cine ne-ar putea învinui? De ce să ne mai dorim altceva când avem tot ce ne trebuie aici. Căci auto-suficiența fericirii pământești pare să fie cel mai mare inamic al Învierii.
Dar când dăm de un necaz, când suspinăm după copiii care se îmbolnăvesc ori nu ne ascultă, după prietenul său iubitul care ne-a trădat dragostea, după neputința noastră de a trăi drept între oameni – atunci ridicăm ochii la acel Cer al sufletului și cu dor îl întrebam pe Dumnezeu: „Doamne, viața oare nu va fi niciodată… Altfel? Oare ce numim noi viață, atât de fragilă și nestatornică, merită demnitatea de a fi numită viață? Oare există ceva care să dăinuie dincolo de capriciile copiilor, de infidelitățile iubiților, de slăbiciunile mele însele… există o altfel de viață cu o altfel de lege, care preface iubirile și relațiile în Tine?“.
Și la acest dor și suspin auzim răspunsul cel minunat:
– „Da. Este viața cea nouă în Hristos. Este Învierea“.
Și uite-așa, oamenii „din iad“, care înțeleg nefericirile lor și ale celor iubiți ca o lipsă de fapt a luminii Învierii în viața lor, care sunt obosiți de ei înșiși, care fac pocăință și nu mai vor să se acomodeze cu păruta „viață“ de aici – sunt oamenii care cred și primesc cu adevărat Învierea. Pentru că însetează și flămânzesc după Ea, ca la Fericiri, după „dreptatea“ unei alte firi umane, dumnezeiești, posibile numai în Mântuitorul. Ca Adam și Eva care au suspinat în iad timp de 5.500 de ani, oamenii contemporani sunt chipul femeii celei păcătoase care unge picioarele lui Iisus, ei sunt Lazar care aștepta să iasă din mormânt, ei sunt tâlharul de-a dreapta care înțelegea fundătura vieții lui și incredibila Alteritate a Învierii. Iar aceasta nu înseamnă ca soții să divorțeze și iubiții să se despartă, în orice împrejurare, ci să înțeleagă că tot ce trăiesc nedeplin e viața ne-înviată, și iubirea va dăinui și răul se va șterge și infidelitate nu va mai fi doar când viața – cea numită în mod insuficient și nelegitim „viață“ – va fi Înviată.
Și așa ajungem la gândurile lui Dumnezeu. Așa înțelegem de ce Învierea nu putea să încapă în inima noastră atotsuficientă, de ce ziceam „Hristos a înviat“ oarecum festiv, exterior, fără să simțim că atinge și mângâie cu ceva viața noastră.
Noi credeam că trebuie să spunem „Hristos a înviat“ fiind fericiți, afișând sau mărturisind că suntem fericiți. Or în Taina Învierii nu e nici vorbă de așa ceva. În mâinile slabe ale lui Adam și Eva nu e nici vorbă de așa ceva.
Învierea nu se crede, nu se primește și nu încape într-o viață „de succes“, în „fericire“ și în „Rai“. Căci noi avem propriile nefericiri moștenite de la părinții noștri cei nefericiți vreme de 5.500 de ani, Adam și Eva. Și noi avem sămânța păcatului și a morții în noi.
Nu. Ci – o minune și înțelepciune a lui Dumnezeu! – Învierea se crede și se primește și se încape într-o viață „înfrântă și smerită“, aflată „în moarte“ și în „iad“. Ce taine și înțelesuri după inima lui Dumnezeu!
Și toate gândurile acestea – pentru cei care judecă duhovnicește – nu sunt nicidecum un „defetism”, o invitație la ruinarea vieții, la celebrarea eșecului. Nici la a nu ne mai îngriji copiii, a nu ne mai mângâia soții, soțiile, iubiții etc. Acestea le înțeleg numai cei ce gândesc lumește, atotsuficient, în stilul de succes al lumii care nu mai face loc Învierii.
Ci aceste trei gânduri de necrezut despre Înviere sunt o chemare la a ne micșora viața noastră plină de sine, la a recunoaște conținutul ei ca fiind, în fapt, sărac, mort și în iad față de lumina și viața care abundă în/din Înviere. Așa biruințele noastre nu vor mai izvorî din viața de aici, care e de fapt o moarte în trup, nu vor mai fi biruințele morții. Ci vor fi din Viața care înconjoară moartea de aici și care mângâie soți, soții, copii și părinți, iubiți și iubite, pe toți cu presentimentul că ne-am izbăvit „deja” de moarte.
Cu presentimentul că trăim în trup și în timp ca gratuitate a Iubirii, ca arvună până să primim Viața cea Adevărată. Așa serbăm faptul că suntem „în moarte”, pentru că numai așa suntem înconjurați și ne aflăm tot mai aproape de Viață, tot mai aproape de Înviere.
(Protos. Iustin T., 30 aprilie 2022)
