Ipocrizia milei

„De ce îndură Dumnezeu foametea, de ce îndură Dumnezeu ca milioane de copii să moară deshidratați și malnutriți? Dacă poate opri toate astea, dar nu vrea, atunci este rău voitor. Dacă dorește să le oprească, dar nu poate, atunci nu este omnipotent.” Dar, dacă Dumnezeul creștin există, atunci El este binevoitor și omnipotent. Dar nu numai atât. Pentru că dacă acest Dumnezeu există, atunci se pare că una dintre cele mai potrivite întrebări este „Cum justificăm faptul că omenirea întreagă le refuză acestor oameni rezolvarea problemei foametei, apei potabile și a serviciilor medicale?” Și pe bună dreptate, omenirea – mai ales că un procent minoritar din populație deține majoritatea resurselor existente – poate rezolva această problemă. De fapt, chiar și cei mai săraci dintre noi, care abia ne permitem un laptop și un grătar tot la a doua lună, trăim o viață de lux când ne gândim la felul de viață pe care-l duc cei pe care – pretindem – că-i compătimim.

Și înainte să ne gândim la raționamentul de mai sus, am putea foarte bine să ne gândim ce îi pretindem de fapt lui Dumnezeu. Oare invocându-l să rezolve problema foametei, vrem cumva să-l invocăm să transforme comportamentul nostru egoist într-un comportament lipsit de efecte negative? Pentru că scena care se întrevede este cea a unui muribund deshidratat la care privim cu toții, iar între timp ce-l privim cum moare, ne angajăm cu toții într-un joc – într-un joc cu pistoale cu apă. Iar după încheierea unei partide – ne umplem rezervoarele pistoalelor cu apa rece și bună de la robinet – numai pentru a trece peste câteva minute la alta, ne dăm seama că muribundul s-a dus pe lumea cealaltă. Și dintr-o dată începem să ne adunăm în jurul mortului și să declarăm „Dumnezeu ori nu a vrut și n-a putut să-l ajute, ori a vrut dar n-a putut, ori nici una nici alta”. Apoi, continuăm jocul risipind apa potabilă a cărei lipsă a dus la moartea așa-pretinsului compătimit. Așadar, ce vrem de la acest Dumnezeu? Este într-adevăr vorba de faptul că suntem oameni miloși și buni, și am vrea să-i salvăm pe acești oropsiți de soartă de la chinuri? Dacă este așa, atunci de ce nu le oferim, știind că sunt pe patul morții, cel puțin apa din bidonașele de la poistoalele noastre cu apă? Sau am vrea foarte mult să ne continuăm jocul egoist și să nu dăm un ban pe copilul deshidratat și malnutrit? Dacă noi înșine îi lăsăm – cu bună știință – să moară, între timp ce noi suntem angajați în dansul nostru nebun și risipitor, atunci care este sensul protestului nostru față de Dumnezeu? Ce sens are să-ți spun ție că ești nemilos și că n-ar trebui să fii așa dacă poți fi altfel, iar între timp eu însumi să-mi exercit egoismul mai mult ca oricând? Pe ce sunt întemeiate criticile mele morale?

Acestea sunt câteva întrebări adresate umanității – și mie mai mult decât tuturor celorlalți. Sensul libertății pe care Dumnezeu ne-a oferit-o este dureros uneori. Dacă alegem să lăsăm să moară un om pe care-l putem salva și se zbate să trăiască, alegerea noastră va fi o alegere eficientă de cele mai multe ori. Nu se vor arăta nici fulgere din cer și nici trăsnetele nu ne vor lovi. Dacă alegi să-i dai în cap vecinului cu un topor, nici toporul nu se va transforma într-un topor de burete și nici capul vecinului nu va deveni de o rezistență fenomenală: dacă-i dai în cap, sângele va curge. Și pe bună dreptate, același text prezentat la început poate fi invocat oricând și oriunde – poți să-l invoci chiar și în momentul imediat următor unei crime. Fie Dumnezeu a putut opri crima și nu a vrut, fie a vrut s-o oprească și n-a putut. Și așa este. Dar se pare că omenirea se gândește la prețul libertății, iar când vede câtă răutate sălășluiește în ea, ar prefera poate ca însuși Dumnezeu să intervină și să suspende efectele acelor alegeri egoiste, mârșave și dureroase. Așa că de ce nu vine Dumnezeu să suspende comportamentul nostru egoist, de ce nu vine să-i hrănească El însuși pe flămânzi? De ce nu vine să facă toate acestea, iar noi să nu părem atât de răi?

O lume liberă nu are sens, dacă alegerile nu au o finalitate anume: nu are sens nici dacă sunt suspendate alegerile rele, nici dacă sunt suspendate alegerile bune. Și la urma urmei, oamenii oricum mor – iar Dumnezeu știe asta mai bine decât toți. El știe că săracul și flămândul Lazăr este așteptat la masa cu bunătăți. Întrebarea nu este nici despre Lazăr, nici despre Dumnezeu care ne-a dat libertatea. Întrebarea este despre noi. Argumentul de mai sus ni se aplică nouă: ori putem și nu vrem ori vrem și nu putem. Putem, dar nu vrem. Și am vrea cumva să ne ascundem vina, am vrea cumva să ne ascundem poceala, și atunci întrebăm: „Unde a fost Dumnezeu?” Dar „tu” unde ai fost și de ce pui întrebarea?

(Marius – Blogul Big Bang)