ÎPS Bartolomeu: „Nu trebuie să luptăm împotriva apocalipsei, ci s-o traversăm fără vătămări sufleteşti”

În general, noi ne-am dezobişnuit să vedem viața în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puțin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldați în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supraviețuitorii asigură victoria.

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Și ei foarte s’au întristat”.[1] Se naşte întrebarea: De ce oare s’au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi țintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știți care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.

În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei: „Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă’nspăimântați, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi’mpărăție peste’mpărăție, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veți fi urâți de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulți se vor poticni şi unii pe alții se vor vinde şi unii pe alții se vor urî. Și mulți profeți mincinoşi se vor scula şi pe mulți îi vor amăgi. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.[2]

În vremea noastră, nu puțini sunt tinerii curați la suflet, bine intenționați şi dornici să se inițieze în tainele vieții religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experiență, bine pregătiți şi gata să-i asiste pe cei neajutorați, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puține ori apar profeți improvizați, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniți de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămați de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunță şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraților de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea. Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat, de conştiința că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunțând Cerul cel nou şi pământul cel Nou; şi, în final, Noul Ierusalim.

Iată că Dumnezeu ne-a ajutat să prăznuim luminata înviere a Fiului Său, în numele Căruia vă împărtăşesc, tuturor, arhiereşti binecuvântări, adresându-vă tradiționala salutare: Hristos a înviat!

(Preluat de pe blogul lui Claudiu Tarziu)

Sfintele Paşti, 2009

† BARTOLOMEU ANANIA

Arhiepiscop și Mitropolit