A fost nevoie de o ispită mare să ajung acum aproape de El, să-l cunosc
Citeam zilele trecute “Sensul întristărilor în viaţa noastră” de Arhimandritul Vasilios Papadaki şi am dat peste un citat care m-a îndemnat să scriu cuvintele acestea. Citatul este următorul: „Nu te feri de necazuri (ispite), căci prin ele intri la cunoştinţa adevărului. Şi nu te teme de ispite pentru că prin ele afli cele de cinste. Roagă-te să nu ajungi în ispite sufleteşti, dar pregăteşte-te cu toată puterea pentru încercările trupeşti. Căci fără acestea nu poţi înainta spre Dumnezeu. Pentru că înlăuntrul lor se afla odihna dumnezeiască. Cel ce fuge de ispite fuge de virtute.„
Până la vârsta de 8 ani am trăit departe de Dumnezeu, însă El îşi arăta grijă faţă de mine neîncetat. În tot acest timp în care nimeni nu mă învăţase să mă rog Lui, să-i aduc laudă şi să-i mulţumesc pentru toate… atunci când ispitele şi chinurile năvăleau seară de seară, singura mea consolare era icoana Maicii Domnului. Nu ştiam ce să cer, nu ştiam ce să spun… ştiam doar că este singurul mod prin care pot să îmi găsesc liniştea.
Când am apărut pe lume a început şi diavolul să îşi facă lucrarea în familie. Tatăl meu după fiecare clipă de nefericire şi nemulţumire sufletească îşi găsea liniştea prin bătăile chinuitoare asupra mamei mele. Obişnuiam să asist la ele fără a putea face nimic. Doar priveam chipul mamei mele plin de sânge… fără să am putere să schimb ceva. Am crescut… Am încercat să mă lupt cu asta. Am încercat să îmi apar mama, fiinţă care se jertfea pentru mine, dar asta nu a schimbat nimic. Am devenit următoarea descărcare a mâniei sale. Fiecare zi devenise un calvar pentru mine şi mă întrebam: „De ce eu? De ce Doamne permiţi să sufere mama mea aşa?”
După 8 ani de astfel de momente în care îmi ascundeam suferinţă în spatele zâmbetelor… am scăpat. Am reuşit să plecăm departe de el. Această suferinţă ne-a apropiat de Dumnezeu. La câteva zile după despărţire, la îndemnurile bunicii mele, am ajuns cu mama la prima noastră spovedanie. Nu pot spune câtă bucurie am simţit. Simţeam cu fiecare slujbă şi fiecare rugăciune că Dumnezeu îşi revarsă grijă asupra mea. A fost nevoie de o ispită mare să ajung acum aproape de El, să-l cunosc. Acum am 20 de ani şi nu încetez să mă întreb: Ce s-ar fi ales de mine dacă nu Te cunoşteam?
Îţi mulţumesc Doamne Iisuse Hristoase pentru toate câte mi-ai dat mie!
Îţi mulţumesc pentru că nu m-ai părăsit chiar şi atunci când eu am deznădăjduit!
(Anonim)