Ispitele izvorâte din virtuţi
Ispitele iau si ele diferite forme, unele fiind mai vadite iar altele nebanuit de subtile. Si aceasta pentru ca ele pot izvorî din patimi (ispitele din stanga) dar pot izvorî si din virtuti (cele din dreapta). Cele din stanga le stim cu totii: mania, desfranarea, minciuna, violenta, lacomia, adica toate patimile care iau chipul vadit al rautatii. Insa ispitele cele din dreapta, provin din virtutile si calitatile noastre pe care diavolul ni le deturneaza de la bine inspre rau, pe fondul lipsei noastre de discernamant, ascultare si priveghere. Parintele Cleopa ne punea in garda sa fim foarte atenti la aceste ispite deoarece ele sunt foarte subtile si ne surprind mai mult decat banuim, intrucat iau aparenta faptei bune:
a) Evlavia satisfăcută de sine; b) Falsul misticism; c) Binele impus cu sila; d) Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt; e) Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu; f) Literatura pilduitoare, mieroasă; g) Moralitatea osînditoare; h) Falsa smerenie; i) Ravna fara discernamant; j) Credinţa considerată ca panaceu totalitar; k) Ispita de a te lăsa osîndit la muncile veşnice; l) Idolatrizarea virtutilor;
Paradoxul ispitelor din dreapta ni-l explica parintele Nicolae Steinhardt: „virtuţile sunt şi ele supuse relativităţii şi nu devin eficace decît puse în slujba Binelui divin şi practicate în numele lui Hristos. Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinenţii sexuali, harnicii, insomniacii îşi pot pune meritele la dispoziţia demonului. La extaz ajung şi călugării prin rugăciunea inimii, şi nărăvitul heroinei. Domnul ne-a pus în gardă spunînd că demonul poate lua chip de înger luminos“
a) Evlavia satisfacuta de sine – este ispita care ne sopteste ca este destul cat mergem la biserica, ca este destul pentru mantuire faptul ca dam milostenie din cand in cand si ca avem credinta in Dumnezeu. Insa acestea nu sunt nici pe departe destul. Sfintii parinti, dupa zeci de ani de nevointe, se mustrau pe ei insisi, fiind constineti ca inca mai au mult pana la desavarsire. Sfantul Efrem Sirul, dupa ani de nevointa aspra se tanguia astfel: „N-am pus inceput bun pocaintei sufletului. Sunt un rob al trandaviei. Cu insasi voia mea si cu multa osardie slujesc vrajmasului.”
Mai mult decat atat, insusi Mantuitorul ne arata care ar trebui sa fie masura credintei noastre:
„Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Ev. Matei 5:43-48)
b) Falsul misticism pandeste mai ales pe cei care cauta minuni si semne la tot pasul. Fericitul parinte Dumitru Staniloae ne explica: „Ca sa dam o definitie aproximativa a falsului misticism, am putea spune ca el este o dispozitie a sufletului, care asteapta sau vede la tot pasul un miracol, cauta sau vede necontenit vedenii si imbraca pe fiecare persoana mai deosebita in aureola supranaturala.” De fals misticism sufera si cei care isi idolatrizeaza duhovnicii sau cei care gonesc mereu dupa preoti vazatori cu duhul, de parca nu toti preotii ar avea har prin care sa mijloceasca spre mantuirea noastra. Falsul misticism ii amageste si pe credinciosii care se incred in vise ca fiind mesaje de la Dumnezeu.
c) Binele impus cu sila – ca orice bine care nu este facut bine, nu se poate numi bine, ci siluire a libertatii. Ca pentru orice virtute, si aici trebuie sa intervina dreapta socotinta, caci mai ales parintii sunt datori sa-si sileasca copiii spre bine daca acestia inclina spre naravuri. Insa si aici este nevoie de o masura: nu poti lua copilul fortat la Biserica, nu-i poti baga credinta in suflet cu de-a sila, ci trebuie atras cu blandete si cu rabdare, altfel stricam suflete in loc sa zidim.
d) Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt – este ispita in care cad mai ales credinciosii care adopta o gandire secularizata: „nu fac rau nimanui, deci n-am nevoie de preoti, de spovedanie si de Biserica. Ma inteleg bine cu ai mei, mai mult nu-mi trebuie.” Dar totusi, fara Biserica si Sfintele Taine nu exista mantuire iar cine nu are Biserica de mama nu-l are nici pe Dumnezeu de Tata.
e) Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu – este ispita credinciosilor care simt cum lucreaza harului lui Dumnezeu si sunt constienti de talantii pe care ii au, dar pe care nu ii fructifica daruindu-i semenilor. Cei care au talanti (talente) si nu-i lucreaza pentru slava lui Dumnezeu si binele aproapelui au plata slugii din Evanghelie care si-a ingropat talantul: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat”. Asa se inseala si aceia care vor sa traiasca in comuniune doar cu Dumnezeu, dandu-i pe oameni deoparte, caci Dumnezeu vrea ca toti sa fim una. Tihna duhovniceasca, oricata pace ar aduce, este paguba sufleteasca daca aproapele nostru este ignorat de inima noastra.
f) Literatura pilduitoare, mieroasa, atrage pe oricine, chiar si pe cei mai caldicei crestini. Caldiceii si orgoliosii, oricat de credinciosi ar fi, cauta cu precadere scrierile mieorase, blajine care desi sunt ziditoare de suflet pana la un punct, totusi nu sunt suficiente. Scrierile sfintilor care s-au aplecat cu precadere asupra luptei cu pacatul deranjeaza patimile noastre, si de aceea unii dintre noi fug si se smintesc de invataturile care pun degetul pe radacina patimilor de care suferim.
Cei care cad in aceasta ispita evita citirea scrierilor cu moralitate profunda prin care suntem invatati sa ne infranam, sa facem asceza, sa punem paza gandurilor si simturilor noastre. Un credincios comod si autosuficient de sine ar citi oricand scrierile Sfantului Siluan Athonitul, dar fuge ca de foc de scrieriele Sfantului Ioan Gura de Aur, ale Sfantului Grigorie Teologul sau ale parintelui Ilie Cleopa de parca toti acesti sfinti nu ar fi fost inspirati de acelasi Duh Sfant, fiecare tratand insa aspecte complementare ale aceluiasi intreg.
g) In ispita moralitatii trufase, deci a moralitatii care osandeste in loc sa zideasca, cad cei care sunt aspri cu semenii si nu cu ei insisi, adica aceia dintre noi care au boala supercorectitudinii, uitand care este modelul judecatii crestine: sa judecam pacatul iar pe pacatos sa il iubim. Moralisti osanditori putem gasi chiar si in biserica, sub chipul vreunui credincios „veteran” care ia la rost un tanar abia pasit in pragul bisericii: „de ce nu stii cum se sta in biserica”, „de ce nu esti imbracat cuviincios”, etc.
h) Falsa smerenie este a acelora care vor sa placa oamenilor in loc sa placa lui Dumnezeu dar poate fi si a acelora care desi urmaresc sa nu se mandreasca, din exces de zel cad tocmai intr-o paruta smerenie care defapt este odrasla mandriei. Smerenia se ascunde pe sine insasi, deci cel cu adevarat smerit nu stie ca este smerit. Vamesul vroia sa para smerit inaintea Mantuitorului, dar era mandru pana la cer si de aceea nu a avut trecere rugaciunea sa, desi avea si multe fapte bune. Insa putem cadea intr-o falsa smerenie mai subtila decat cea a fariseului, atunci cand un gand ascuns risca sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: „ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt „pacatos” si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor!” Numai ca in acest fel devenim farisei desi credem ca suntem smeriti precum vamesul.
i) Ravna fara discernamant – ii poate secera mai ales pe oamenii care au cele mai bune intentii. Ravna pentru lucrurile duhovnicesti place mult lui Dumnezeu si ajuta la inaintarea in virtute, insa diavolul speculeaza ravna fara discernamant. De aceea este de trebuinta dreapta socoteala atunci cand avem ravna inflacarata. Marturisitorul Virgil Maxim ne da propria sa pilda prin care ne arata cum, incercand sa se supuna cu ravna schingiuirilor, ajunge la un moment dat sa se faca partas la supliciile indurate de un coleg de suferinta. Supunandu-se tuturor pedepselor de tortura, Virgil ajunge sa asculte orbeste de comanda tortionarilor prin care i s-a cerut sa tina picioarele unui coleg torturat pentru a fi batut mai bine la talpi.
Dandu-si seamna de greseala facuta, fericitul marturisitor isi revine in fire, facandu-si un control de constiinta in urma caruia ne ofera o invatatura de mare pret: „Mi-am adus aminte de învăţătura Sfinţilor Părinţi: diavolul, când nu te poate birui prin cele de stânga, minciună, furt, desfrâu etc, te împinge spre cele de dreapta, îţi dă râvnă să întreci măsura, să te crezi puternic în virtute. Atunci te prăbuşeşti prin ceea ce credeai că eşti tare.”
j) Credinţa considerată ca panaceu totalitar şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti reprezinta o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea. Parintele Nicolae Steihardt dezvolta pe larg nuantele acestei ispite:
- convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni. Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (Il chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului. E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel – cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască). Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte – şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit în deosebi minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.
- Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă. Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. în jurul mînăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii.
- Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rînd: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania…Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi. Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, – şi asta-i regula – nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.) Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale – şi nu se poate plînge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.
- Convingerea că putem oricînd obţine orice fără nici un efort; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobîndim prin mijloacele comune. Acesta e şi tîlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care nu este decît conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). Ingerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încinge-te… încalţă-te cu sandalele… pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mîinile sale.
k) In ispita de a te lăsa osîndit la muncile veşnice, cad mai ales cei care s-au intors din mocirla pacatului, facand primii pasi pe drumul pocaintei. Atunci cand diavolul vede ca nu ne mai poate opri de la pocainta ne impinge inainte mai mult decat este cazul si astfel ajungem de la cainta la deznadejde. Diavolul ne insufla gandul unei aparente jertfe drepte: „mergi în iad din atîta dragoste pentru Hristos încît să tînjeşti a săvîrşi jertfa care constă în a te lipsi de El„. Insa Dumnezeu vrea inima infranta, nu vreo astfel de jertfa luciferica care impinge sufletul la disperare. Prin glasul Sfantului Siluan Athonitul, Dumnezeu ne spune tuturor: „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajui”.
Dand un exemplu din cartea lui C. S. Lewis despre draci, parintele Nicolae Steinhardt scoate in evidenta invataturi de mare finete duhovniceasca:
„Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fa-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.
Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei – meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”
l) Idolatrizarea virtutilor; Aici Parintele Nicolae Stenhardt ne atrage atentia ca: „nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvîrşirea. Ca atare, nici adevărul – singur – nu e un criteriu absolut.
Citind pe Luther (De servo arbitrio) mă conving şi mai mult de aceasta şi-mi amintese aforismul lui Pascal: „Pînă şi din adevăr îti poţi face idol, deoarece adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine nici să-l iubeşti nici sa i te închini“.
Nici idealismul nu e o chezăşie, dacă ideea nu e subordonată lui Dumnezeu. Drieu La Rochelle: „Ideea e ahtiată de sînge.”
Ideea poate fi tot atît de însetată de sînge ca şi zeii revoluţiei franceze din titlul cărţii lui Anatole France.
Nici cele mai înalte şi nobile idei nu fac excepţie, dimpotrivă. Numai Fiul, după timp, al celui [fiul lui David] ce a spus „Izbăveşte-mă de vărsarea de sînge, Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele” îi poate feri şi pe intelectuali şi pe idealişti de logica ispită a folosirii oricăror mijloace pentru realizarea scopului (măreţ, desigur) şi de atracţia sîngelui menit să compenseze uscata lor viaţă şi bicisnicul lor trup”.
(Razvan)
g daniel
aprilie 27, 2011 @ 8:03 pm
doamne ajuta.foarte bun articol sunt bucuros pt ca am mai anvatat ceva.am aflat ce ma doare
Saurian
aprilie 28, 2011 @ 5:23 am
@Admin: la punctul h cred că ai vrut să spui: "Fariseul vroia sa para smerit, inaintea Mantuitorului, dar era mandru pana la cer si de aceea nu a avut trecere rugaciunea sa, cu toate faptele lui bune. Insa putem cadea intr-o falsa smerenie mai subtila decat cea a fariseului, atunci cand un gand ascuns risca sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: "
Admin
aprilie 28, 2011 @ 6:57 am
Da Saurian, asa este.
Multumim de semnalare.
Am corectat.