Iubesc, deci mă întreb. Suflete cu soare în ferestre.

„Căci eu iubesc şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte.” (Lucian Blaga-Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)

Februarie. Şi iarăşi totul e alb. Februarie cu zăpadă agonizând pe urmele lui. Zăpadă care în mod straniu, vrea să trăiască. Să trăiască într-o lume care parcă nu ştie altceva să facă decât să moară. Zăpadă, care, în scurt timp va afla că nu poate trăi. De ce?

„De ce?” întreabă, iar fulgi parcă pentru o secundă cad mai furioşi şi totodată mai lipsiţi de orice speranţă. Ecoul întrebării se aude cu fiecare cădere a fulgilor pe case, pe ramurile negre şi morbide ale copacilor, pe urmele paşilor pribegi ale oamenilor care s-au rătăcit într-o lume din care nu fac parte şi totuşi se încăpăţânează să îşi continue drumul în rătăcire, sperând că într-o zi vor uita că s-au rătăcit. Însă asta nu i-ar fi făcut nicidecum parte din globul acesta ciobit de sticlă, ci dimpotrivă, ar fi în continuare nişte rătăciţi doar că, ei nu ar mai şti, şi de la un moment dat şi dacă şi-ar aduce aminte, deja n-ar mai conta.

Nu auzi ecoul?

E sfâşietor. Fiindcă răspunsul este atât de nedrept încât sfidează regulile absurdului şi nu numai. Sfidează limitele suferinţei şi ale furiei. Te face să vrei să distrugi definitiv acel glob de sticlă, să simţi cum sfărâmi toate cioburile chiar dacă în urma distrugerii lui, mâinile tale ajung să fie pline de răni, iar sufletul nevindecat, în continuare. Şi totuşi, toată furia şi suferinţa se blochează undeva la ieşire din suflet. Rămân oprite ca şi când ceva le-ar fi surprins într-atât de mult încât nu mai pot răbufni iar tu, tu în loc să spargi acei pereţi de sticlă, tot ce faci e să îi atingi cu degetele, uşor ca şi când ţi-ar fi teamă tocmai asta să nu faci, să nu-i prefaci în cioburi, apoi te sprijini de unul dintre ei, confuz şi incapabil să mai simţi ceva. Incapabil chiar să menţii tăcerea.

„Este prea târziu?” şi nu ştii cine ţi-a auzit întrebarea, nu ştii nici măcar dacă tu ai auzit-o. Ai impresia că s-a pierdut undeva, într-un hău de negură a sufletului tău, înainte de a fi rostită.

„Nu. Nu este prea târziu, doar, nu este momentul potrivit. Nu a fost niciodată prea târziu, fiindcă niciodată nu a existat momentul potrivit.”

Şi pentru o clipă am avut impresia că zăpada s-a oprit. Auzise. Răspunsul era în aerul în care ea cădea. Şi în mine. Nu ştiam unde, nu ştiam în ce fărâmă de suflet se ascunsese răspunsul. Dar era şi dacă cineva mi-ar fi spus  „a fost tot timpul.”, nu m-ar fi mirat. Ştiam.

Şi totuşi, zăpada continua să cadă.

Momentul potrivit, ea nu ştia ce înseamna asta. Nu a fost niciodată la momentul potrivit. Şi nici eu. Fiindcă nu există „momente potrivite”, există doar momente, când poţi să dărâmi citadela creată de om în care-şi ţine prizonier sufletul şi să ajungi la acel suflet şi momente când acea citadelă este însuşi sufletul şi atunci…atunci pur şi simplu nu poţi să faci nimic. Fiindcă a o dărâma, înseamnă a o distruge, iar tu nu vrei asta. Tu tot ce vrei e să găseşti o fereastră unde să te strecori cu o rază de soare pe care să o ţii în pumni şi apoi, în interiorul citadelei să dai drumul razei să lumineze totul în jurul său. O citadelă cu răsărituri veşnice de soare. O citadelă fără apusuri. Un suflet fără apusuri….

Iar când nu găseşti acea fereastră, începi să crezi că o poţi o crea singur dar, nu întotdeauna iubirea reuşeşte să se transforme intr-o daltă. Sau poate pur şi simplu nu vrea.

Ai văzut tu ce face o daltă după ce este terminată sculptura? Cade.

Cade din mâna care a sculptat.

Fiindcă, la ce i-ar mai trebui unei sculpturi, o daltă?

Însă ce-ar putea face un suflet sculptat cu o dragoste căzută? Dar dragostea nu cade niciodată. Şi poate de aceea nu devine daltă.

Şi ajungi în timp să creezi o fereastră în suflet, o fereastră mică, atât de mică încât constaţi că deşi ai creat-o tu, nu poţi pătrunde prin ea. Tot ceea ce poate pătrunde este acea rază de soare.

Iar eu am stat zile în faţa acelei ferestre, până ce am decis să o deschid, să o deschid fără să-şi dea seama însuşi sufletul. Să o deschid şi să eliberez raza de soare din mâinile mele în interiorul acelui suflet. Căci eu iubesc sufletele cu soare în ferestre.

Şi apoi, am plecat. Era momentul meu dar, nu era momentul potrivit.

Ştiam sigur că într-o zi va găsi raza de soare în sufletul său. Poate îi va atrage atenţia faptul că niciodată nu apune, indiferent cât întuneric este în restul sufletului său. Sau poate, va observa fereastra şi mirat o va deschide, iar raza de soare îi va lumina privirea care demult nu a mai fost în sufletul său. Va fi momentul potrivit dar, nu va fi momentul meu.

Şi tu,

tu ce iubeşti?

Şi întotdeauna mi-a fost teamă de posibilul răspuns.

„Citadelele nu iubesc.”

Nu. Dar sufletele iubesc.

Tu…tu nu iubeşti niciodată zăpada? Ai putea încerca acum. E atât de simplu. Las-o pur şi simplu să se rătăcească în părul tău, în chipul tău, în clipirile scurte, care până la urmă o vor alunga. Iar fulgii se vor estompa printr-o apropiere şi îndepărtare de gene, la fel ca reveriile tale.

Va dispărea în cele din urmă. Nu este momentul ei…

E doar o rătăcire.

Şi e atât de tăcută. Ca şi raza din fereastra sufletului tău!

Dar nu…

Căci tu nu iubeşti nici fulgi, nici raze, nici gene, nici tăceri.

Priveam zăpada. Aveam impresia că răspunsul dispersa firimiturile de gheaţă fragile care creau fulgii, lăsând ca aerul să-i ucidă, în el.

Copacii păreau bolnavi de atâta alb, iar contrastul dintre zăpadă şi tulpine, accentua parcă supliciul lor.

Copiii o ocoleau, privind cu o bucurie întristată la ea.

Iar oamenii, oamenii continuau să rătăcească. Iar când se opreau dându-şi seama că îi înconjoară, privirile lor dădeau impresia că erau deja obişnuite să o vadă, ca şi când nu ar fi plecat niciodată.

Privirile lor erau obişnuite. Atât de obişnuite să privească zăpada. Şi erau la fel de obişnuite când le priveam eu.

Şi poate că eu eram precum aceşti oameni. La fel cum aceştia credeau că uitând, înseamnă că nu mai rătăcesc, la fel şi eu crezusem că ignorând acea fărâmă de suflet în care se afla răspunsul, însemna că nu există acel răspuns.

El exista şi putea să existe în continuare, nu vroiam să-l alung. Căci eu am şi zăpezi şi rătăciri şi răspunsuri şi speranţe.

Ninsoarea se oprise.

Februarie. Şi încă totul era alb.

Căci tu simţi şi dalte şi ecouri şi hăuri şi ferestre.

(Iulia)