Iubeşte-ţi vecinul ca pe tine însuţi
La interval de cateva zile, dimineata, inainte de a parasi scara blocului in drumul spre servici, ma intalnesc invariabil cu femeia de servici. De fiecare data cand ma intanesc cu doamna aceea tacuta si blanda, o salut politicos si trec mai departe, insa ma cuprinde totodata o stare de rusine.
Mai demult am citit o carte in care se tratau aspectele relatiilor interumane. In acea carte erau prezentate situatii concrete de viata prin care se arata cititorilor cat de superficiali suntem noi oamenii, mai ales cand vine vorba de cei de langa noi. Concluzia cartii ar fi sa acordam atentia, respectul si afectiunea cuvenita persoanelor cu care interactionam de zeci si sute de ori, incepand de la a ne stradui sa le cunoastem numele, ca mai apoi sa construim relatii umane adevarate: relatii de prietenie. Asa se face ca rusinea de care spuneam la inceput, este justificata de faptul ca desi m-am intalnit de sute de ori cu femeia de servici, acea femeie care spala si matura scara blocului in care locuiesc pentru ca eu sa pasesc mereu in curatenie, totusi eu nici macar numele de botez nu i-l stiu. Nici macar efortul de a intreba macar odata „Ce mai faceti” nu l-am facut. Nepasarea aceasta a mea si raceala aceasta tipica vietii de oras imi stau atarnate mereu de gatul constiintei.
Iata un om cu care m-am intalnit de atatea ori in viata mea si nu stiu nimic, dar absolut nimic despre acel om. La fel se intampla si cu unii din vecinii de bloc. Traim intr-o lume in care superficialitatea relatiilor dintre oameni a devenit de o normalitate strigatoare la cer. Se intampla ca dupa ani de zile de locuit in acelasi bloc, sa nu stim macar numele de familie ale vecinilor aflati un etaj mai sus sau mai jos decat noi. Insa asa ceva este inadmisibil pentru ca asta arata cat de superficiale si artificiale sunt relatiile pe care le avem fata de oamenii de langa noi, si cat de interesati suntem fata de soarta lor. Daca eu nu ma straduiesc sa fac efortul de a afla numele unui vecin, atunci cum sa fac efortul de a-i cunoaste supararile si necazurile pentru a-l sprijini in vreun fel? Daca eu nu stiu supararile si necazurile oamenilor care stau in fiecare zi la 10 metri de mine, atunci ce fel de om sunt?
Din fericire am copilarit la tara si am invatat lectii de o valoare nespusa acolo, lectii care din pacate nu pot fi invatate la oras. Cand eram mic, tin minte ca eram intrebat mereu de orice satean necunoscut „De-al cui esti tu, mai?”. Urma sa spun porecla si numele de botez al bunicului, dupa care strainul ce imi adresase intrebarea se lumina brusc la fata. Asa afla omul cu pricina al cui nepot si fiu sunt, si alte detalii care sa-i intareasca relatiile personale cu cei care ma aveau in grija.
La tara este ceva normal ca toata lumea sa se cunoasca cu toata lumea. Este normal sa se stie „de-al cui este” fiecare, unde locuieste, cati copii are, cu cine e casatorit(a) si toate celelalte aspecte esentiale de viata. La tara fiecare satean isi cunoaste in amanunt vecinii de ulita, impartasindu-le bucuriile si tristetile, pentru ca acolo relatiile dintre oamenii satului sunt firesti, deci personale. La tara e ceva firesc sa-i dai vecinului din prisosul tau, e normal sa-i dai o sticla de lapte daca el nu are o vaca, este normal sa-i dai fructe sau legume din gradina ta daca el nu are, si tot asa, pentru ca oamenii au relatii de vecinatate normale.
O alta lectie pe care am primit-o a fost sa invat sa dau binete la toata lumea. Cand spun toata lumea, inseamna chiar toata lumea cu care ma intalneam pe strada sau pe camp, dimineata sau seara, si in orice imprejurare rurala as fi fost. Lucrul acesta m-a invatat sa ies din propria indiferenta fata de oamenii care imi ieseau in cale. Lucul acesta m-a invatat sa ies mereu in intampinarea oamenilor pe care nu-i cunosc, pornind de la cel mai elementar lucru al relatiilor umane: binetea.
In schimb, la oras parca s-a produs o mutatie in psihicul omului. Ne salutam vecinii cu raceala (daca ii salutam) fara sa stim macar pe cine anume salutam iar apoi fugim de conversatiile care ar putea sa ne apropie mai mult, multumindu-ne cu falsitatea unei galanterii ieftine. Stim aproape totul despre viata intima a vedetelor tv, stim cate neveste si cati copii au actorii si cantaretii preferati, aflati la mii de kilometri distanta de noi, si alte barfe despre acesti oameni pe care nu ii vom cunoaste niciodata im mod real, dar nu stim aproape nimic despre vecinii care stau la zece pasi mai sus sau mai jos fata de noi. Faptul ca stim multe despre viata oamenilor pe care ii cunoastem doar artificial (de la tv si reviste), dar nu stim aproape nimic despre unii dintre vecinii de bloc, spune foarte multe despre ce fel de oameni suntem, caci a nu ne interesa de necazul si bucuria aproapelui nostru arata cata raceala sufleteasca si nepasare purtam in inima.
Insa un bun crestin, trebuie sa-si cunoasca toti vecinii macar dupa numele de familie si sa se roage pentru ei si pentru buna intelegere a intregii comunitati. Un bun crestin se intereseaza de soarta vecinilor sai si-i va ajuta dupa puteri. Frumos spunea parintele Nicolae Steinhardt ca la judecata de apoi, Hristos ne va judeca pe toti dupa cele mai elementare criterii ale bunului simt printre care se numara si buna vecinatate.
Iata un adevar care doare: daca nu esti un bun vecin, atunci nu ai cum sa fii un bun crestin.
In limba engleza lucrurile sunt mult mai clare atunci cand vine vorba de vecini. Iata pasajul din Evanghelia dupa Luca, capitolul 10, versetul 27:
care tradus ar insemna aşa:
După cum observati „aproapele meu” in limba engleza este de fapt „my neighbor” adica vecinul meu.
Asa se face ca porunca „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” parafrazata ar fi ceva de genul: iubeste-l pe cel de langa tine ca sa poti sa-i iubesti si pe cei care sunt mai departe de tine. Iubeste-ti mai intai vecinul si apoi pe cel strain.
Nu e deloc gresit sa traducem porunca Mântuitorului Hristos astfel:
Iubeşte-ţi vecinul ca pe tine însuţi ! Dar vecin in sensul de cel „la cativa pasi de tine”, nu neaparat vecin de bloc sau de casa. Vecin cu mine este si cel ce sta langa mine in tramvai, sau in metro, la coada la magazin sau la benzina…
Iubeşte „local” ca sa poti iubi apoi „global”. Iubeste pe fiecare in parte ca sa poti sa-i iubesti pe toti oamenii impreuna.
(Razvan)
Dianna
august 16, 2010 @ 8:32 pm
Nepasare
Am devenit cu totii atat de comozi, indiferenti, nepasatori.. trebuie sa fii macar catusi de putin curat sufleteste sa poti vedea lucrurile elementare de mare insemnatate pe langa care trecem nepasatori..Este foarte greu sa lupti cand vezi ca nimeni nu face acest lucru..nu sunt modele, nu sunt exemple..Iar in acest caz trebuie sa ne sacrificam noi cei de acum de a face binele!
Badea Patricia
decembrie 17, 2011 @ 6:45 pm
de dimineata ma uitam pe Trinitas si era un baietel de vreo 7 ani care spunea ca pentru el cel mai important este sa fie ceilalti fericiti, nu el, ca el nu conteaza asa de mult si mai importanti sunt ceilalti. Iar in ochii lui se citea atata bunatate si sinceritate si nevinovatie! m-a impresionat foarte mult. Oare cati dintre cei mari gandesc ca acest copilas? Noi ne-am lasat sufletele pervertite de atata rautate si invidie. cate putem invata de la copii! Si cat de adevarate sunt vorbele Mantuitorului care ne spune ca de nu vom fi asemenea pruncilor, nu vom intra in Imparatia Cerurilor.
Andreea
decembrie 17, 2011 @ 7:15 pm
Starea mea mereu depinde de starea celor din jur! Nu pot fi bucuroasa atunci cand cei de langa mine sunt tristi… dar daca cei din jur sunt bine, sunt si eu! 🙂 Domnul sa ne ajute sa ne iubim mai mult unii pe altii asa cum Domnul ne iubeste pe noi! DOAMNE AJUTA!