Iubind, nu pierzi nimic

Mi se spune adesea că sunt naivă. Că greșesc atunci când cred prea mult în oameni și că greșesc deschizându-mi porțile sufletului oricui, riscând ca oamenii să mă dezamăgească.

Este adevărat că am cunoscut și gustul amar al dezamăgirilor, dar ar trebui, oare, să las niște întâmplări nefericite să mă descurajeze atât de mult, încât să mă determine să mă izolez de lume, să nu mai cred în nimeni și să privesc cu supiciune orice apropiere și orice intenție bună ?

Ar trebui ca teama de eșec să ma determine să îmi reprim sentimentele și nevoia de a fi aproape de oameni?

Ar trebui ca din cauza unor oameni care au fost incapabili să mă iubească, să vad în fiecare om un posibil cotropitor de suflete?

Știu că atunci când primești în suflet pe oricine te supui anumitor riscuri, fiindcă nu oricine este menit să te iubească și fiindcă unii oameni sunt doar trecători prin viața noastră, poposind numai pentru a-și îndeplini niște scopuri…dar cum poți ști ce rol are fiecare om, cum îl poți cunoaște, dacă nu îi dai șansa să se apropie, dacă nu îi acorzi acea minimă încredere pe care o merită?

Nu regret niciuna dintre naivitățile mele, fiindcă ar fi atât de trist să regret că am iubit !

Nu pot relaționa fără iubire și de aceea am iubit toți oamenii care mi-au poposit în suflet…

Naivă sau nu, îmi voi deschide porțile sufletului tuturor celor care vor dori să mă cunoască, fie că vor poposi pentru o scurtă perioadă de timp, fie că doar vor avea nevoie de mine pentru a-și îndeplini un țel, fie că vor dori să îmi locuiască sufletul pentru totdeauna.

(Mădălina G.)