Iubirea de neam şi ţară este o virtute şi nu te naşti cu ea

La mulţi ani, dragilor! Astăzi este ziua naţională a României şi am găsit a fi folositor să vorbim despre felul în care ajungem să ne iubim neamul şi ţara. Mai întâi e bine să definim pe cele două:

Iubirea de neam este iubirea pe care o arătăm tuturor celor cărora noi le datorăm din punct de vedere genetic caracteristicile trupului nostru: mama şi tata, bunicii după mamă şi bunicii după tată, străbunicii după mamă şi străbunicii după tată, stră-străbunicii după mamă şi stră-străbunicii după tată şi tot aşa până se completează tot arborele genealogic. Este de fapt iubirea aproapelui, impulsionată de legătură de sânge care curge prin venele noastre. Această iubire cuprinde în ea şi credinţa şi tradiţiile, care împreună sunt un efect al întâlnirii românilor cu Dumnezeu şi unii cu alţii în spaţiul intim al casei şi în cel public al satului, comunei sau oraşului.

Iubirea de ţară este iubirea faţă de creaţia lui Dumnezeu definită geografic de teritoriul ţării noastre, România. Dezvoltând, iubirea de ţară este iubirea meleagurilor noastre: a Munţilor Carpaţi, a Dunării, a podişurilor, a câmpiilor mănoase, a Mării Negre, a Deltei Dunării, a climei, a anotimpurilor.

Combinarea celor două aspecte dau naştere unei culturi aparte a neamului nostru, având la bază un tip particular de suflet omenesc, o limbă unică, un port unic. În cadrul culturii se împletesc toate cele de mai sus şi dau naştere unei arhitecturi aparte, unei muzici aparte a românilor, unei poezii specifice neamului nostru, unei creaţii literare aparte şi aşa mai departe. Inclusiv credinţa noastră ortodoxă are un specific românesc, fără însă a ieși din universalitatea ortodoxiei.

Aşa se întâmplă în toate neamurile pământului, nu doar între români. Diferenţierea de limbă, poziţie geografică şi cultură între neamurile pământului a fost îngăduită chiar de Dumnezeu la Turnul din Babilon când ne-a amestecat limbile pentru a limita efectele contagierii păcatelor noastre.

Aşa cum naşterea şi creşterea unui copil îl învaţă pe un părinte să iubească şi pe copilul aproapelui lui, la fel iubirea de neam şi ţară ne învaţă să iubim şi celelalte neamuri şi țări. Cine nu-și iubește propriul neam din care se trage nu poate iubi nici un alt neam din lumea aceasta. Ca orice formă a unicei iubiri existente, izvorâtă din Dumnezeu, iubirea de neam şi ţară este o modalitate de unire a neamului cel mare omenesc. Recunosc astfel în divizarea marelui neam omenesc în mai multe neamuri distincte, un plan de mare înţelepciune a lui Dumnezeu.

De ce nu spunem doar „iubire de neam” sau doar „iubire de ţară” ci ne folosim de ambii termeni? Pentru că istoria ne-a arătat de multe ori, inclusiv astăzi cum un neam sau părţi din el au ajuns să locuiască între străini, în teritorii diferite de leagănul unde s-a născut civilizaţia lui. Astfel unul e neamul lor şi alta ţara în care locuiesc.

Toate cele din viaţa omului îi modelează sufletul, inclusiv detalii mici la care nici nu ne-am gândit. Psihologii ne spun cum inclusiv aşezarea şi forma mobilierului din casă influenţează caracterul unui copil. Cu atât mai mult zona geografică în care trăieşte, felul de a fi al vecinilor din comunitate, tradiţiile, credinţa şi toate celelalte.

Aşa a apărut un suflet de om aparte: sufletul românesc.

Ca orice formă a iubirii şi iubirea de neam şi ţară este o virtute şi nu ne naştem cu ea. Ea trebuie dobândită prin efort îndelungat şi prin multă răbdare, la fel ca şi iubirea de aproapele… Defapt ele se întrepătrund așa de mult încât nu putem vorbi de iubirea aproapelui fără iubirea de neam și nici de iubirea de neam fără iubirea aproapelui.

Totuși, la fel ca toate darurile lui Dumnezeu, iubirea de ţară şi neam am primit-o ca sămânță prin Botez, în toată plinătatea ei şi o avem deja în suflet în chip potențial, dar Dumnezeu nu ne forţează să ne-o manifestăm.

Dar ca toate virtuţile, vom descoperi iubirea de neam şi ţară ascunsă chiar în poruncile lui Dumnezeu, Care se ascunde în inima noastră. Lăsarea păcatelor şi împlinirea în faptă a poruncilor Domnului din Evanghelie ne vor deschide uşile curate ale iubirii de neam şi ţară.

Cum putem dobândi această virtute:

Totul pleacă de la afecţiunea părinţilor şi respectul pe care copilul şi-l va dezvolta faţă de aceştia. Iubirea faţă de părinţi este temelia iubirii de neam, ba mai mult, este temelia credinţei pe care şi-o va dezvolta treptat în Dumnezeu. Prin urmare cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi vei învăţa să-ţi iubeşti şi neamul dar şi ţara.

Apropierea de Dumnezeu este un alt mod fundamental prin care învăţăm respectul pentru tot şi toate care ne înconjoară: persoane, lucruri, creaţie, şi în primul rând Creator.

Citiţi multe cărţi despre istoria neamului nostru! Dar mai ales vieţile marilor noştri domnitori ai ţărilor româneşti. Ei vor naşte revoluţii duhovnicești în sufletul vostru… ei vor dinamita inima noastră împietrita pentru a izvorî iubirea faţă de români şi România, și astfel iubirea față de toți oamenii din lumea aceasta.

Gustaţi din nectarul harului izvorât din suferinţele martirilor din temniţele comuniste. Ei au arătat în faptă iubirea faţă de ţara noastră răbdând până la sânge ani grei de temniţă în multă umilinţă.

Cercetaţi vieţile savanţilor României: oamenii de ştiinţă şi de cultură care au arătat geniul neamului nostru.

Cercetaţi vieţile sfinţilor români, mulţi dintre ei misionari ai lui Hristos şi stâlpi ai unirii neamului.

Să vă cunoaşteţi bine limba maternă căci ea şi credinţă sunt liantul cel mai puternic al neamului.

(Claudiu Balan)