Iubirea de vrăjmaşi ne face milostivi ca Dumnezeu

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XIX-a după Rusalii

Evanghelia Duminicii a XIX-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor). Luca 6, 31-36

Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

Sfânta Evanghelie din Duminica a XIX-a după Rusalii este plină de învăţături duhovniceşti şi ne arată care este deosebirea între păgâni şi creştini, sau mai bine zis între omul păcătos şi omul sfânt.

Mântuitorul Iisus Hristos ştia că în Vechiul Testament s-a spus: ‘Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău’ (cf. Matei 5, 43). El însă face o schimbare radicală, şi anume: în locul urii faţă de vrăjmaşi, aduce o lege nouă: legea iubirii de vrăjmaşi. Prin aceasta, Hristos Domnul a întrecut pe toţi legiuitorii din istoria omenirii, pentru că nici un legiuitor nu a poruncit vreodată ca omul să iubească pe vrăjmaşii săi.

Firea umană păcătoasă amestecă virtutea cu păcatul

Mântuitorul îndeamnă zicând: ‘Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea’ (Luca 6, 31). Nu zice faceţi ceea ce vă fac oamenii, ci zice precum voiţi să vă facă oamenii. Adică, oamenii vor ca semenii lor să le facă bine, să se poarte frumos cu ei, să-i respecte, să-i ajute, să-i împrumute, să-i ierte, să le acorde cinste ca unor fiinţe raţionale, iubitoare şi binecuvântate de Dumnezeu. Mântuitorul ne spune, de fapt, că trebuie să săvârşim numai binele, să nu facem oamenilor răul pe care ei ni-l fac, ci doar ceea ce dorim noi să ne facă ei, adică binele. Apoi precizează că, dacă iubim doar pe cei ce ne iubesc, ne asemănăm păgânilor sau păcătoşilor şi nu ne deosebim cu nimic de aceştia. Dacă împrumutăm pe cei care ne-au împrumutat, dacă facem bine numai celor care ne fac bine, atunci nu progresăm spiritual, pentru că nu depăşim egoismul firii umane căzute în păcat, adică starea obişnuită a naturii umane păcătoase.

Ni se pare foarte firesc sau natural să facem bine celor care ne fac bine, dar nu ni se pare firesc, natural sau normal să facem binele celor care ne fac răul, adică nu ni se pare firesc să iubim pe cei care ne urăsc şi să dorim binele celor care sunt vrăjmaşii noştri. De ce? Pentru că ‘firescul’ acesta al nostru nu mai este firea sau natura creată ori voită de Dumnezeu, ci e natura căzută în păcat, firea păcătoasă, care amestecă binele cu răul. De aceea, Domnul Hristos vrea să ne arate că numai omul bun în mod constant se manifestă ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel bun în Sine şi că numai bunătatea este profund umană, nu răutatea, chiar dacă foarte mulţi oameni sunt răi. Răutatea, chiar dacă a devenit o a doua natură şi este răspândită în lume, ea nu este conformă cu chipul lui Dumnezeu în om. Numai bunătatea sau iubirea milostivă şi sfântă este conformă cu chipul lui Dumnezeu Cel bun. De aceea, spre sfârşitul Evangheliei de astăzi, Mântuitorul ne îndeamnă zicând: ‘Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt’ (Luca 5, 35), adică nu veţi mai fi robi sau slujitori ai păcatului, ci fii ai harului sau fii ai lui Dumnezeu după har.

Evanghelia ne arată, aşadar, că un creştin, care este înfiat prin harul Sfântului Botez, devine fiu al lui Dumnezeu după har în Dumnezeu Fiul, în Iisus Hristos, după cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan zicând: ‘Celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut’ (Ioan 1, 12-13), adică prin harul Duhului Sfânt.

Deci, prin Botez ni se dăruieşte nu numai iertarea de păcate, ci şi calitatea de fii ai lui Dumnezeu după har, iar aceasta înseamnă că, prin har, credinţă şi fapte bune, putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu Care este bun, milostiv şi sfânt. Evanghelia de astăzi se încheie cu aceste cuvinte ale Mântuitorului: ‘Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv’ (Luca 6, 36). Aceasta înseamnă că numai bunătatea arătată ca milostenie sau bunătatea smerită şi darnică este starea sănătoasă sau sfântă a vieţii creştine. Mai precis, Mântuitorul ne învaţă că firea umană sănătoasă spiritual este firea curăţită de păcate şi sfinţită prin har, firea înălţată la asemănarea cu Dumnezeu după al Cărui chip a fost făcut omul la început (cf. Facere 1, 26).

Deşi această iubire faţă de vrăjmaşi este poruncită de Mântuitorul Iisus Hristos, totuşi mulţi oameni se întreabă cum putem noi să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, dacă foarte adesea uităm chiar şi pe cei care ne-au făcut mult bine? Uităm adesea pe părinţii noştri care ne-au crescut, pe dascălii, pe învăţătorii, pe profesorii care ne-au format, pe conducătorii care

ne-au promovat într-un rang mai mare, uităm repede pe cei ce ne-au ajutat în vreme de sărăcie, de boală, de necaz. În schimb, ţinem minte multă vreme răul pe care ni l-a făcut cineva, cuvântul care ne-a jignit sau ne-a rănit, fapta pătimaşă şi vrăjmaşă a celui care ne-a umilit sau ne-a păgubit. Aceste forme de răutate sunt păstrate adânc şi îndelung în memoria noastră cognitivă şi afectivă, astfel încât răutatea altora memorată în noi devine cu timpul răutate a noastră sau boală a sufletului nostru, care nu iartă şi nu uită răutatea vrăjmaşilor, nu se descarcă de ea sau nu se eliberează de ea, ci o poartă în sine ca pe o otravă sau ca pe o ‘legătură nedezlegată’.

Iubirea de vrăjmaşi începe cu rugăciunea pentru schimbarea sau îndreptarea lor

Este foarte greu, deşi nu imposibil, ca firea păcătoasă a omului, înclinată spre răzbunare, să se schimbe atât de mult, încât omul să-l iubească pe cel care îl urăşte şi să dorească binele celui care îi face rău. Cu alte cuvinte, la prima vedere, Evanghelia ne îndeamnă la o stare sufletească şi la o acţiune greu de îndeplinit. Totuşi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul Iisus Hristos nu cere omului ceea ce el nu poate împlini. Prin urmare, dacă omul păcătos constată că nu poate să iubească pe vrăjmaşi, el trebuie să ceară ajutorul lui Hristos, ca iubirea lui Hristos să vindece sufletul său rănit de răutatea vrăjmaşilor şi să-i dăruiască harul iubirii Sale milostive. Astfel, cu ajutorul harului lui Hristos, el poate scoate din inima sa ‘spinii urii’ şi ai dorinţei de răzbunare, cum se spune într-o rugăciune ortodoxă pentru iertarea vrăjmaşilor. În acest sens, iubirea de vrăjmaşi sinceră, adică nu una făţarnică, începe cu rugăciunea pentru iertarea vrăjmaşilor. În cărţile noastre de cult există rugăciuni pentru înmulţirea dragostei şi pentru alungarea urii şi a dorinţei de răzbunare. La sfârşitul Liturghierului se află un capitol numit Adunare de cereri, unde găsim o rugăciune pentru vrăjmaşii cei ce ne urăsc şi ne asupresc pe noi. În această rugăciune nu se cere pedepsirea vrăjmaşilor sau distrugerea lor, ci schimbarea lor în bine. Se cere ca Dumnezeu să le schimbe necredincioşilor sau răufăcătorilor felul lor de a gândi şi de a făptui: ‘Necredincioşii să se întoarcă la dreapta credinţă, iar credincioşii să se întărească în dreapta credinţă, şi toată vrajba şi ura, în iubire de fraţi, în pace şi dragoste desăvârşită să se prefacă’. Deci, iubirea de vrăjmaşi începe cu rugăciunea pentru schimbarea lor în bine sau îndreptarea lor. Foarte adesea, omul robit de mânie şi ură este influenţat de puterile diavoleşti, de duhurile răutăţii care se află în văzduh, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: ‘Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh’ (Efeseni, 6, 12).

‘Răzbunarea’ sănătoasă a creştinului se arată când acesta răspunde la răutate cu bunătate

Când creştinii erau persecutaţi, spune Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în secolul al II-lea, ei se rugau pentru împăratul prigonitor şi motivau rugăciunea lor astfel: ne rugăm pentru împărat, deşi el ne urăşte şi ne persecută, pentru ca Dumnezeu să-l elibereze de duhurile diavoleşti care-l stăpânesc atunci când ne urăşte pe noi creştinii fiindcă Îl iubim pe Hristos. Împăratul are, deci, nevoie de rugăciunile noastre pentru ca Dumnezeu să-l schimbe din om rău în om bun, să-i lumineze mintea şi să-i încălzească inima cu harul Său.

Vedem, deci, o aplicare concretă şi corectă a Evangheliei iubirii de vrăjmaşi în viaţa creştinilor, adică să ne rugăm pentru mântuirea celor care ne fac sau ne voiesc răul, pentru schimbarea lor în bine, pentru a birui răutatea prin bunătate. Astfel, vrăjmaşii sunt puşi în starea de-a recunoaşte ei înşişi superioritatea spirituală a celor ce suferă răutatea unor oameni fără să devină şi ei răutăcioşi sau răufăcători prin răzbunare. În literatura noastră românească, acest adevăr, ecou al Sfintei Evanghelii în viaţa poporului, a fost exprimat în versurile următoare:

‘Răzbunarea cea mai cruntă este când duşmanul tău e silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău’. (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Răzvan şi Vidra)

Pericopa evanghelică de astăzi ne îndeamnă să nu ne asemănăm cu oamenii căzuţi în păcate sau robiţi de patimi egoiste, răufăcători şi răzbunători, ci să ne asemănăm cu Dumnezeu Cel milostiv Care nu coboară la nivelul naturii umane căzute sau păcătoase, ci doreşte să-l ridice pe om la sfinţenia şi bunătatea Lui.

Totuşi, când ne rugăm pentru iertarea şi îndreptarea vrăjmaşilor, schimbarea sau îndreptarea acestora nu vine totdeauna când dorim noi şi cum dorim noi. Uneori, e nevoie de multă răbdare, iar rugăciunea trebuie însoţită cu post. Adesea, efectul rugăciunii pentru vrăjmaşi se vede în schimbarea atitudinii vrăjmaşilor faţă de noi, nu pentru că au fost pedepsiţi de noi, ci pentru că au ajuns să constate ei înşişi că sunt nedrepţi sau răi, tocmai pentru că nu li se răspunde la răutate cu răutate. Unii oameni se schimbă în bine pentru că Dumnezeu le dăruieşte multe binefaceri, deşi ei nu le merită, îi ajută în viaţa lor, deşi ei nu merită să fie ajutaţi. Exemplul cel mai bun este vameşul Zaheu, care s-a convertit nu fiindcă a fost pedepsit, ci pentru că i s-a oferit o onoare pe care n-o merita, aceea de a fi fost vizitat de Iisus în casa sa. Iar alţi oameni se schimbă în bine printr-o lucrare tainică, înţeleaptă şi pedagogică a lui Dumnezeu, Care transformă o încercare, o boală, o suferinţă, un accident din viaţa omului într-o pedagogie care-l ajută pe om să înţeleagă că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel milostiv. Totuşi, când Dumnezeu ‘ceartă’ pe cineva, El nu o face ca răzbunare, ci ca dorinţă de-a îndrepta pe cel păcătos pe calea mântuirii. Când omul nu se îndreaptă prin ‘leacuri dulci’, Dumnezeu Cel milostiv foloseşte ‘leacuri duhovniceşti amare’ pentru a-l salva pe acesta.

Bunătatea sufletului se probează în necazuri şi suferinţe

Când ne rugăm pentru îndreptarea vrăjmaşilor, ne punem nădejdea mai întâi în ajutorul lui Dumnezeu, Care, uneori, în chip minunat, schimbă comportamentul vrăjmaşilor noştri văzând multa noastră răbdare şi multa noastră credinţă. Există însă şi oameni care doresc repede răzbunarea, unii chiar scriu pe pomelnice numele vrăjmaşilor care-i supără şi cer lui Dumnezeu să-i pedepsească pe aceştia. În general, ei doresc ca vrăjmaşii lor să se schimbe prin pedepse grele trimise acestora de Dumnezeu. Desigur, e păcat mare să aducem la Sfântul Altar pomelnice prin care cerem tocmai lui Dumnezeu Cel Milostiv să pedepsească pe vrăjmaşii noştri, în timp ce în rugăciunile Bisericii nu se cere pedepsirea vrăjmaşilor, ci îndreptarea lor. Deşi purtăm numele de creştin, totuşi, când trecem prin necazuri pricinuite de vrăjmaşi, constatăm cât de mult trebuie să ne schimbăm noi înşine până ce ajungem să fim milostivi şi iertători ca Dumnezeu şi să putem iubi pe vrăjmaşii noştri.

Înţelegem, aşadar, că nu putem fi milostivi asemenea lui Dumnezeu, decât dacă cerem ajutorul Lui şi dacă ne gândim mai mult la greşelile noastre, decât la greşelile altora, rugându-ne astfel: Doamne, ajută-ne să fim milostivi precum Tu eşti milostiv (cf. Luca 6, 36), spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!