Iubirea duplicitară
Diferența dintre felul în care ne pasă de necunoscuți și felul în care ne pasă de casnicii noștri arată cu fidelitate cât de departe sau cât de aproape suntem de „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.
Însă dat fiind că nu vrem să răspundem la chemarea lui Hristos „cu toată inima”, „cu tot sufletul” și „cu tot cugetul” nostru, unii dintre noi ajung să considere că aproapele sunt doar casnicii iar alții cred că ne putem mântui și fără să împlinim această poruncă a iubirii față de toți oamenii. Și unii și alții se înșeală în gândurile și așteptările lor, căci mai înainte de asta L-au înșelat pe Dumnezeul cu răspunsul chemării la desăvârșire.
De aceea, de multe ori nu suntem aproape ci prea departe de aproapele nostru, potrivit cu sinceritatea noastră față de Dumnezeu. Iată cum se poate una ca asta în rândul creștinilor, cu tot cu rugăciuni, lecturi înalte și slujbe înălțătoare:
Atunci când vine vorba de cei dragi le găsim oricând pricină de iertare a greșelilor/neputințelor/păcatelor pe care le fac aceștia, dar dacă alții, străini de familia și ograda noastră, fac aceleași greșeli și au aceleași păcate, schimbăm măsura inimii de la iubirea de mamă la intransigența judecătorilor din tribunale. Ba mai mult, râdem cu ticăloșie de păcatele altor oameni, le comentăm și ne delectăm de prostia lor cu prisosință, dar dacă cei dragi nouă ar suferi de aceleași păcate am intra în pământ de rușine, ne-am tângui neobosiți lui Dumnezeu și n-am avea pace o clipă până nu s-ar îndrepta cei pe care îi iubim. Ne fățărnicim când vine vorba de a lupta împotriva păcatului pentru că ne împotrivim cu adevărat doar când ne afectează pe noi, dar nu și pe alții. Ce ne pasă de alții?
Și iarăși, atunci când ne cer odraslele, frații sau părinții să le îndeplinim cine știe ce dorință, sărim deîndată spre împlinire, ba le împlinim și mofturile care toate sunt păgubitoare. Totuși, când vine vorba de aproapele nostru (flămândul, bolnavul, bătrânul, antipaticul și dușmanul) ne fâstâcim, n-avem bani, n-avem timp și nu putem…nici să-l ajutăm, nici să-l iertăm.
Așadar, cu două măsuri judecăm când vine vorba de a ierta și iubi, una pentru casnici și alta pentru aproapele, deși casnicii sunt aproapele dar aproapele nu sunt doar casnicii. Acestea două sunt nici mai mult nici mai puțin decât ocaua lui Cuza, adică dubla măsură de a iubi care în creștinism se numește necinste sufletească sau iubire duplicitară. Mai bine spus furt de iubire, căci dragostea cu care eram datori să ne iubim aproapele, după poruncă, o dăm deoparte din talerul inimii și-i punem în loc pizmășia. Deci furăm la cântarul iubirii de oameni… și pe oameni dar și pe Dumnezeu, căci „cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (Ep. Ioan 4:20). Totuși, o promisiune de la Dumnezeu avem și pentru această infirmitate sufletească pe care nu vrem să o tratăm: „cu judecata cu care judecaţi, cu aceea veţi fi judecaţi; şi cu măsura cu care măsuraţi, cu aceea vi se va măsura” (Matei 7:2)
Și pentru că nu vrem să ne tratăm neiubirea, de multe ori noi creștinii suntem și rămânem păgâni în esență, după cum ne vădește Mântuitorul: „Şi dacă-i îmbrăţişaţi doar pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare păgânii nu fac şi ei tot aşa?” (Matei 5:47)
Nu trece iubirea noastră de pragul casei și adesea nici până în pragul casei nu-i avem pe toți la inimă. Nu vrem să ieșim din universul îngust al familiei ca să pășim în marea familie a lui Dumnezeu care este întreaga omenire. De asta ne și leapădă Dumnezeu rugăciunea, că avem inima goală… de oameni.
Drept este Dumnezeu ca să ne răsplătească potrivit cu ceea ce am semănat, doar, doar de ne va lecui să mai semănăm neghină între noi, în loc de grâu curat, singurul care ține de foame…atunci când ție foame de iubire. Și cui nu-i este?
(Dan)
Cristina
octombrie 6, 2011 @ 6:54 am
Da, ne trebuie inima de mama cand judecam aproapele si intransigenta de judecator cand ne judecam pe noi.