Iubirea faţă de bătrâni

Am participat astăzi la o manifestare filantropică care a avut loc la un centru de într-ajutorare a bătrânilor, din cadrul unei parohii. Acest centru oferă zilnic masă caldă pentru 30 de bătrâni care pot veni la cantina, și hrană rece, acasă, pentru 20 de bătrâni care nu se pot deplasa.

Astăzi, 1 octombrie s-a sărbătorit Ziua Mondială a Persoanelor Vârstnice, care coincide şi cu sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului. Personalul angajat al acestui centru a pregătit câteva surprize bătrânilor. Mai întâi a venit preotul care se ocupă de acest centru şi a săvârşit o slujbă de mulţumire înaintea lui Dumnezeu şi apoi a urmat un recital al unui cor de băieţi de la Seminarul Teologic din Galaţi. Tinerii au cântat foarte frumos, asemenea marilor coruri bizantine din ţară, încât aveai impresia că te afli într-o măreaţă catedrală. Apoi un grup de tineri de la un liceu din Galaţi, conduşi de profesoara lor de religie, au cântat la chitară şi au intonat poezii dedicate bunicilor. Bătrânii au fost impresionaţi de acest program, încât multora din ei le-au dat lacrimile.

Trebuie să vă spun din start că am fost reticent înainte de a veni aici, mai ales că am auzit că este o manifestare dedicată bătrânilor şi mă gândeam că mă voi plictisi foarte repede. Am fost plăcut impresionat de tot ce s-a întâmplat acolo şi m-au pus pe gânduri unele lucruri.

De pildă, faptul că eu deşi îi respect pe bătrâni, totuşi nu mi-e drag să-i vad sau să-i întâlnesc sau să vorbesc cu ei. Nu ştiu de ce, probabil pentru că sunt păcătos, pentru că îi asociez cu neputinţa, cu slăbiciunea, cu lucruri de care nu vreau să am parte.

E greu ca tânăr să-i înţelegi pe bătrâni. Noi tinerii îi catalogăm repede ca „moşi” şi „babe”, îi luăm peste picior, adesea îi denigrăm şi îi tratăm ca „resturi” ale societăţii. De obicei îi vedem pe bătrâni ca o povară, nu ca pe un ajutor.

Deşi nu-mi sunt dragi şi nu vreau să am de a face cu ei totuşi încep să-i înţeleg şi asta datorita părinţilor şi bunicilor mei. Au trecut câţiva ani de când sunt la casa mea, căsătorit, cu copii, iar părinţii mei au rămas singuri în casa în care m-am născut. Vremea a trecut, au mai îmbătrânit şi ei, au început să apară bolile şi suferinţele trupeşti. Părul li s-a albit, faţa le-a îmbătrâit, poartă ochelari, iau pastile şi singura lor bucurie suntem noi, copiii lor. Muncesc mult în fiecare zi, sunt încă în putere şi pot să-şi aibe de grijă singuri, dar tot ceea ce fac, fac doar cu gândul la noi şi pentru noi. Nu mai au altă motivaţie de a trăi, decât să ne vadă pe noi fericiţi, şi să se bucure de zâmbetul şi inocenţa nepoţeilor.

Au fost ani în care am stat Bucureşti, departe de ei. Au suferit când am plecat, s-au adaptat mai greu dar până la urmă s-au învăţat. Au fost momente când puteam pleca definitiv în străinătate şi îi vedeam că nu sunt deloc încântaţi. Poate nouă ne-ar fi fost bine dar ei ar fi suferit mult. Poate stând la mii de kilometri de ei ne-am fi văzut o dată sau de două ori pe an şi n-am fi fost lângă ei când ar fi avut nevoie…

De multe ori pe noi tinerii nu ne interesează ce lăsăm în urma noastră, facem orice să ne realizăm, şi uităm că mama şi tata rămân acasă singuri, cu ochii-n lacrimi, cu gânduri de dor şi cu speranţa că într-o zi ne vom întoarce acasă. E trist că ei ne ajută cât de mult pot că să putem pleca în lume şi să putem sta singuri pe picioarele noastre, iar noi uităm să le fim recunoscători, să le dăruim ceva în schimb.

La un moment dat mama soacră ne spune că într-o zi nişte tineri în tramvai, grăbindu-se să coboare, au făcut-o „babă”. Poate că pentru alţii părinţii noştri sunt „moşi şi babe”, dar pentru noi sunt mama şi tata, care ne iubesc, ne ajută şi ar face orice să ca ne fie bine. Poate alţii spun de părinţii noştri că sunt urâţi dar pentru noi chipul lor este frumos şi blând, şi în ochii lor ne-am oglindit privirile noastre o viaţă întreagă.

Frumos ar fi ca la un moment dat să le dăruim şi noi părinţilor câte ceva, să le răsplătim grija lor faţă de noi, timp de o viaţă întreagă. Dar oare ce vor părinţii de la noi? Iubire, atenţie, înţelegere faţă de vârsta lor şi câţiva nepoţei care să le umple golul lăsat în casă la plecarea noastră.

Bătrânii pe care nu-i agreem pe lângă noi sunt „bunicii” şi „părinţii” noştri, sunt cei care au pus bazele societăţii în care noi trăim astăzi.

Orice am face, oricât de buni am fi în domeniul în care activăm, oricât de mult succes am avea, totuşi ne lipseşte un lucru pe care doar bătrânii ni-l pot da: înţelepciunea, călită în necazurile şi bucuriile vieţii.

„Oare nu la bătrâni sălăşluieşte înţelepciunea şi priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” Iov 12:12

„Faima celor tineri este puterea lor şi podoaba celor bătrâni părul lor cărunt. ” Proverbe 20:29

Avem multe de învăţat de la ei, dar din păcate nu prea vrem să plecăm urechea spre sfaturile lor, îndreptăţindu-ne că ei au trăit alte vremuri şi nu se pricep ei la ce se întâmplă acum. Uităm că nimic nou nu este sub soare, şi că istoria şi faptele noastre se repetă sub altă formă dar având aceleaşi efecte. Oamenii mereu au căutat fericirea pe diferite căi, unii prin păcat alţii prin virtute, unii cu Hristos, alţii singuri sau dirajaţi de diavol. Şi astăzi este la fel doar că idealurile şi acţiunile noastre îmbracă o altă formă, în esenţă lucrurile sunt la fel.

Nu vă plac bătrânii?

Aţi putea începe măcar să-i respectaţi gândidu-vă că şi părinţii voştri vor ajunge la fel, şi că bunicii voştri au aceeaşi vârstă cu cei pe care voi îi denigraţi.

Vom ajunge şi noi într-o zi „moşi şi babe” şi vom vrea să fim ascultaţi şi respectaţi, dar până atunci ar trebui să ne educăm copiii în acest sens.

Nu-i denigraţi sau ignorați pe cei bătrâni că urât lucru este înaintea lui Dumnezeu.

(Claudiu)