Iubirea lui Dumnezeu creștea și creștea, până când valurile au devenit un ocean de dragoste

Mă întorc de la lucru încărcat cu tot felul de amintiri. Am însă timp suficient până ajung acasă să mai spun un „Doamne Iisuse, miluiește-ne”. Astăzi m-am întâlnit cu mai multe persoane aflate în îngrijire paleativă. Am încercat să-i consolez și să-i ajut să iasă puțin din frica morții, amintindu-le că Domnul este iubire. Simțeam însă că le vorbesc despre această realitate încărcat cu o oarecare nostalgie.

Da, am simțit în experiența mea din adolescență că El este iubire și știu rațional acest lucru, dar îmi doresc mai mult. Îmi doresc să mai simt o dată atingerea Lui, atingerea Lui convingătoare. De multe ori, o experiență nerepetată se amestecă cu uitarea și cu îndoiala. Mulți dintre cei ce L-au căutat toată viața lor mărturisesc despre El că este Iubire. Rațional, am acceptat asta, dar, pentru un suflet slab ca al meu, nu ajunge.

Ca să pot transmite iubirea ca mesaj consolator acestor oameni pe moarte, am nevoie să fiu la rândul meu iubire, să le vorbesc din ce sunt și din ce trăiesc, nu din cunoștințe sau dintr-un duh melancolic, care nu poate transmite altceva decât neputința. Mă gândeam la această realitate mergând spre casă, încărcat de un mare dor de El. Simțeam un dor până la lacrimi, inima dorindu-L cu putere și bocind după El ca un copil pierdut.

Așa, îngândurat, ajung acasă. Nici nu mănânc, mă duc direct în dormitor, mă pun în genunchi în fața icoanei Lui și Îl rog să-mi arate ce înseamnă că El este dragoste: „Am acceptat rațional că ești iubire, însă, ca să pot să le spun oamenilor fără să mă simt un impostor, Te rog, arată-mi cum adică ești iubire. Te rog…” Stau așa în fața icoanei plângând o vreme, apoi mă pun în pat cu inima zdrobită de dor.

După jumătate de oră, întunecându-se deja, cum stăteam pe spate în pat, am sentimentul că nu mai sunt singur în cameră. O căldură inexplicabilă îmi atinge pieptul și simt cum inima mi se deschide ca o floare. În același timp, o lumină caldă luminează întreaga cameră, parcă emanând din toate din jur, chiar și din aer. Simt cum intră căldura în inima mea deschisă și se revarsă în ea în valuri de iubire.

Mai întâi valurile erau mici și duioase, ca cele de la malul unei mări liniștite. O, dacă aș putea descrie dragostea care era cuprinsă în acele valuri… Era dragoste pură, curată, dăruitoare. Țin minte că îmi spuneam atunci în minte: „Acum să nu-ți fie frică! Trăiește asta cât poți tu! Dăruie-te complet fără frică, chiar dacă mori!”

Valurile de iubire au început să crească și mai mult, și mai mult, până când au devenit așa intense încât am început să plâng de bucurie cu șiroaie de lacrimi, dându-mi seama că El este. Îl simțeam cu mine și nu-i spuneam decât: „Mulțumesc că ai venit. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.” Iar iubirea Lui creștea și creștea, până când valurile au devenit un ocean de dragoste.

În fața revărsării infinite m-am simțit așa de mic și mi-am recunoscut implicit toate fricile și mizeriile sufletului, care mi se descopereau ca atare, dar fără să simt niciun reproș din partea Lui și nici fărâmă de judecată. După aceea, a rămas un fel de plutire asemănătoare cu ceea din copilărie, dar infinit mai mult încărcată de dragoste. Mă lăsam purtat de El și-I mulțumeam, spunându-I că-L iubesc.

După un timp, valurile de iubire erau așa de mari și intense că simțeam cum mă înec de atâta dragoste, fiind incapabil să mai respir. Mirându-mă de o așa putere a iubirii Lui, L-am întrebat: „Ăsta ești Tu?” Am auzit atunci o voce care mi-a răspuns: „Da. Acesta sunt Eu. Așa iubesc Eu.”

Simțind că nu sunt în stare să primesc și mai multă dragoste fără să mor de fericire, L-am rugat: „Stăpâne drag, nu pot mai mult. Nu mai pot respira de atâta fericire.” Atunci, încetul cu încetul, intensitatea valurilor s-a redus până când am ajuns iar la vălurețele liniștite de la țărm. Apoi m-am regăsit iar în pat.

Nu mai eram singur ca înainte, ci având în inimă o dragoste de nedescris pentru toți oamenii și toate ființele. Mi-am amintit atunci de toți oamenii pe care i-am cunoscut în viață, chiar și de cei care m-au rănit. Nu aveam pentru ei în inimă decât iubire. Și încă ce iubire… O iubire care izvora din ceea ce s-a revărsat în inima mea.

Mă simțeam așa de mic în fața unei așa puteri de iubire… Știam că nu pentru mine sau pentru meritele mele m-a vizitat, ci din compasiune pentru oamenii pe care aveam să-i întâlnesc și cărora acum puteam să le transmit ceea ce trăiam.

Am mai observat că, în timpul acelei îmbrățișări de dincolo de lume, mi s-a transmis o înțelegere a Scripturii pe care nu o aveam înainte. Un fel de înțelegere prin dragoste care, iarăși, nu pentru mine a venit, ci pentru oamenii care au nevoie de consolarea Lui.

Cum aș putea să descriu acea dragoste decât ca o stare de iubire care îi înțelege pe toți, care îi dorește pe toți, care le caută justificări tuturor, care nu judecă și care încearcă să-i elibereze pe toți de frică. În ceea ce mă privește, această stare era dublată de simțirea propriei mele neputințe și a convingerii, sau mai degrabă a evidenței, că fără El nu sunt nimic. Simțeam că toată viața, fericirea, hrana gustoasă a sufletului, împlinirea inimii curg și se varsă din El. Inima mea se simțea împlinită în îmbrățișarea Lui, așa cum nu s-a simțit niciodată.

După această experiență, inima mea a început să vadă falsele surse de viață de care eram legat și să mă dezlipească treptat de ele. Tot din acel moment au încetat coșmarele pe care le aveam din copilărie, în care ființe întunecate încercau să mă prindă.

Un alt rezultat a fost o eliberare treptată a copilului meu interior care, gustând din revărsarea de dragoste a Iubirii, s-a desfăcut de fricile și de suferințele lui, pentru a se lipi de Ființa minunată care era de acum împreună cu el. Era circumspect la început, dar, gradual, a început să se desprindă de gunoaiele cu care se hrănea până atunci și să creadă încă o dată că iubirea este posibilă.

Doar în momentul în care a ales cu hotărâre să se întindă spre El, ridicându-se pe vârfurile picioarelor și ținând fața ațintită spre El, doar atunci a început să guste iar fericirea copilăriei și să-și lase inima să-i bată din nou veselă în pieptul său de copil.

Tot acea iubire m-a împins să iau legătura cu oamenii care m-au rănit și care m-au respins în viață, să le dăruiesc iertare și iubire dezinteresată. Unii au înțeles și s-au bucurat. Alții nu au reușit să-și învingă fricile și să accepte darul. Cu toate acestea, căldura din inima mea a continuat să-i iubească și să le dorească mântuirea.

Au durat patru ani până când toate au început să se plaseze la locul lor, până când sufletul meu s-a desprins de ceea ce nu îl putea face fericit. Lumina a învins. Lumina m-a învins și așa bine este să fii învins de Ea.

Acum știu ce doresc. Știu înspre care Ființă să-mi las inima să zburde. Știu în ce direcții să nu o las să se piardă, pentru ca niciodată să nu se mai dezlipească de El. Iată că mi s-au arătat și hamurile, și drumul, și ținta.

Acest fapt îmi aduce o pace minunată în suflet. Iubirea într-o mână și smerenia iubirii în alta. Dii, vizitiu, spre căsuță, spre Iubitul nostru, spre îmbrățișările Lui, spre pieptul Lui drag, spre fericirea și libertatea iubirii Lui fără sfârșit.

De atunci, nu mi-a mai fost greu să consolez pe cei ce erau și ei cu mine pe drum și le spuneam, cu ajutorul Iubirii, că pe aici este cărarea spre casă…

Autor: Pr. Octavian Blaga
Sursa: Cartea Iubirea | O puteți comanda la email cartea.iubirea@gmail.com sau o puteți citi gratuit online aici: Iubirea-pr-Octavian-Blaga.pdf