Iubirea pe care o port copiilor mei mi-a sporit credinţa în Dumnezeu

Vreau să vă vorbesc puţin despre relaţia mea cu cele două fiice ale noastre, Sofia şi Ilinca, pentru ca după să putem trage câteva concluzii referitoare la relaţia noastră cu Dumnezeu.

Aşa cum este normal înţelegi un lucru mai bine abia după ce tu l-ai experimentat în viaţa ta. În teorie poţi acumula unele cunoştinţe dar totuşi poţi oricând să te îndoieşti de ele atunci când oamenii din jur susţin altceva.

Sfinţii Părinţi ne spun că înţelegerea adevărată e înţelegerea simţită, înţelegerea prin experimentare. . Uneori, noi oamenii apreciem poruncile lui Dumnezeu şi le acordăm credibilitate abia atunci când suportăm consecinţele încălcării lor pe propria noastră piele.

Se vorbeşte în toată Sfânta Scriptură despre Dumnezeu ca fiind Tatăl nostru şi despre noi oamenii ca fiind fii lui.

„Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri.”

Această relaţie Tată-fiu sau Tată-fii este abordată în Scriptură din mai multe perspective.

Eu de trei ani de când sunt tată am început să văd lucrurile altfel decât le vedem înainte din simplu fapt că acum am trecut pe cealaltă baricada. Eu sunt cel ce educă, iubeşte şi iartă şi copiii sunt cei care reacţionează la tratamentul meu.

Ca să nu mai lungesc vorba vă voi da câteva exemple:

De la un an fetele au început să meargă prin casă, să tragă de tot ce prind şi să se caţere pe unde apucă. Le spun odată de două ori, le cert, le pedepsesc şi ele fac iar acelaşi lucru fără nicio problemă. Oricât de neascultătoare ar fi, oricât de mult m-ar supăra, ele rămân fetele mele şi nu voi renunţa niciodată să le învăţ să facă binele, chiar dacă uneori eforturile mele par în zadar. Neascultarea lor nu mă face să fiu mai dezinteresat sau mai rece fata de ele, ba dimpotrivă mă motivează şi mai mult să le dau atenţie şi să caut soluţii să le ajut. Acest lucru l-am observat şi la alţi părinţi: oricât de rău sau neascultător este copilul lor ei încearcă să vadă mereu partea bună a comportamentului şi să-l laude pentru ce face bine.

E o vorbă la noi: fiecare cioară îşi laudă puiul. La prima vedere ar părea un lucru rău dar în esenţă eu cred că această atitudine e constructivă, atât pentru părinte care se motivează în acest fel să schimbe şi părţile rele, cât şi pentru copil care pe lângă mustrările continue primeşte şi afecţiune dar şi încredere.

La fel face şi Dumnezeu. Noi greşim odată, de două ori, de zece ori, de o mie de ori, iar El nu se supără. Are răbdare cu noi şi cu cât ne depărtăm de El devine şi mai interesat în a ne curăţi. Patimile şi neputinţele noastră nu-L descurajează în niciun fel şi nici nu-L deznădăjduiesc, pentru că are putere să schimbe totul. De aceea, aşa cum spune Sfântul Siluan Athonitul, dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea pe care o poarte cel  mai mare sfânt faţă de El.

Uneori cea mai eficientă pedeapsa este să-i tratez pe copii cu indiferenţă şi să o fac pe supăratul. Asta îi doare cel mai tare şi de aceea încearcă prin tot felul de metode să îţi între iarăşi în graţii, ajungând până la urmă să fie ascultători de tine doar ca să le dai atenţie.

Eu ca tata, deşi o fac pe supăratul, deşi le tratez cu indiferenţă, totuşi abia aştept să le iau în braţe, să le alint şi să le drăgălesc. Totuşi fac acest joc în mod pedagogic pentru a le să o lecţie, iar pe viitor să nu mai greşească aşa cum au făcut-o. Mă doare că trebui să stau o oră sau mai mult fără să le vorbesc.

Şi Dumnezeu de multe ori nu ne răspunde la rugăciuni sau pare că nu ne dă atenţie, dar fiecare gest al Lui faţă de noi are un rost pedagogic, urmărind schimbarea noastră. Deşi pare că e absent este la fel de prezent ca şi înainte, având aceeaşi atenţie îndreptată spre noi. Deşi uneori ne simţim părăsiţi şi neajutoraţi totuşi nimic nu se întâmplă fără voia Lui, şi la un moment dat îi vom mulţumi pentru acele momente de părăsire. Această părută indiferenţă a lui Dumnezeu este un gest de adâncă iubire.

Alteori îi spun Sofiei că dacă va continua să fie neascultătoare, o vom lăsa acasă singurica şi noi vom pleca în parc fără ea. Ea are trei ani şi e prea mică pentru a o putea lăsa singură în casă. Totuşi ameninţarea acestei pedepse o cuminţeşte de multe ori. Când vedem că sare calul şi nu ne ia în seama atunci forţam puţin notă şi ne îmbrăcăm şi ne încălţam la uşă, gata-gata să ieşim din casă, accentuându-i foarte mult faptul că noi suntem în stare s-o lăsăm singurică.

De multe ori Dumnezeu ne iartă şi nu ne pedepseşte cum am merita, dar când gluma se îngroaşă şi noi devenim insensibili la iubirea pe care ne-o poartă, atunci se foloseşte de alte mijloace pentru a ne atenţiona, mici necazuri şi supărări. Totuşi orice s-ar întâmpla Dumnezeu nu ne poate părăsi pentru că nu vreau să facă asta, pentru că ne iubeşte. Şi mai presus de toate ştie că suntem prea mici „pentru a  putem rămâne singuri acasă.”

Uneori o pedepsesc pe Sofia neoferindu-i ajutorul. Ştiu că fără mine nu poate face multe lucruri şi mă folosesc de acest avantaj pentru a o educa. Totuşi nu fac asta din răutate, lene sau zgârcenie ci pentru că vreau să-i dau câteva lecţii de comportament.

Şi Dumnezeu ştie că fără El nu ne putem descurca şi se foloseşte de acest lucru pentru a ne dirija spre o viaţă curată în sânul Bisericii şi al societăţii.

Ca tata de multe ori trebuie să ierţi şi să fii înţelegător, dar totuşi uneori e nevoie şi de pedepse şi constrângeri. Doar o pedeapsă suportată acum le poate înţelepţi în viitor. Fiind mici şi fără a avea noţiunea de ce-i rău şi ce este bine, copii vor face binele fugind doar de frica pedepsei.

La fel este şi cu noi oamenii, cum zice psalmistul: Începutul înţelepciunii este frica de Domnul.

Oricum ar fi mama sau tată, exigenţi sau înţelegători, ei sunt cei mai apropiaţi de inima copilului, ei sunt Universul lui, sprijinul lui aproape total. Chiar şi după o ceartă zdravăna copilul simte nevoia să se întoarcă în braţele ocrotitoare ale mamei, chiar dacă ea este cea care l-a mustrat.

La fel este şi în relaţia noastră cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel confirmă asta:

„Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte”. Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?”

Şi cine ne va ajuta oare să suportăm pedeapsa? Nu tot Cel care ne-a dat-o?

“Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele! Întru necaz m-ai desfătat! Milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea.” (Ps. 4,1)

Dumnezeu aşteaptă după fiecare păcat să revenim în braţele lui iubitoare.

Odată ce ai copii vei purta pentru ei grijă toată viaţa, şi nu vei avea linişte nici pe patul de moarte dacă ştii că unul din ei suferă sau este nefericit din diverse motive.

Odată creaţi de Dumnezeu noi suntem pururea în grija Lui şi niciun fir de păr din capul nostru nu se mişcă fără voia Sa.

Copiilor eşti în stare să le oferi totul. Renunţi mai uşor la tine când ştii că dăruieşti copiilor. Tot ce faci şi tot ce plănuieşti îi va viza mereu şi pe copii. Lor ai vrea să le dai toată experienţa ta, toată inteligenţa ta, toată averea ta… tot ce ai mai bun pe lume. Paradoxal de când apăr copiii nu mai trăieşti pentru tine ci foarte mult ei.

Sfânta Treime a făcut acelaşi lucru. Tatăl l-a trimis pe Fiul pe pământ ca să mântuiască lumea prin Duhul. Tot ce a făcut Hristos a făcut pentru mântuirea noastră şi nu pentru slava Lui. Nouă ne-a dăruit totul şi ne-a promis că  acolo unde este El vom fi şi noi.

Iubirea pe care o port copiilor mei m-a învăţat să-i iubesc şi pe oameni altfel. Deasemenea afecţiunea şi grija cu care-i înconjor m-a ajutat să mă rog altfel, mai direct, mai cu putere, pentru că sunt mai încredinţat decât înainte că Dumnezeu mă iubeşte cel puţin la fel cum îmi iubesc eu copiii. Doar în familie învăţăm să iubim şi să acceptăm iubirea celorlalţi. Familia este Biserica de acasă.

Acum văd cât de periculoasă este libertatea pe care ne-o dorim aşa de mult… Copiii fără educaţie şi fără grija părinţilor o iau pe arătură… pe căi greşite, şi sfârşesc în suferinţa. Aşa este şi omul care-şi doreşte aşa de mult să trăiască fără stresul că Dumnezeu există, că Dumnezeu răsplăteşte binele şi pedepseşte răul.

Îmi iubesc copiii foarte mult, dar văd atât de multe slăbiciuni în felul meu de a-mi arăta afecţiunea. Slăbiciunile îşi au rădăcina în păcatele şi patimile mele. La asta se adaugă şi neputinţa mea de a-i ajuta aşa cum mi-aş dori, şi asta pentru că nu pot, sunt un om neputincios.

Dumnezeu e fără de păcat şi iubirea care ne-o poartă este una perfectă, sfaturile Lui sunt perfecte, exemplul pe care ni-L dă este perfect. Puterea pe care o are pentru a ne ajuta este nelimitată.

Concluzia articolului stă chiar în cuvintele Mântuitorului Hristos:

„Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va dă cele bune celor care cer de la El?” (Matei 7,11)

(Claudiu)

P.S: În fotografia sunt eu si cele doua fetite ale mele