Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Cum ar suna cea mai frumoasă declaraţie de dragoste a altcuiva către noi? Ar putea suna aşa: „Ştiu că nu eşti al meu...”. Pentru că aşa se deschid ferestrele fiinţei noastre către dimensiuni la care nu ne-am gândit vreodată. Pentru că aşa aflăm că nu numai el (nu numai ea) ne iubeşte. Pentru că tresărim când auzim că suntem împărţiţi cu altcineva, şi nu trupeşte.

Pentru că aşa aflăm că iubirea pe care o avea un prieten pentru noi, iubirea pe care o avea o mamă pentru copilul ei, un soţ pentru soţia lui, un fiu pentru tatăl lui – cedează trecerea, cu nobleţe, unei iubiri noi şi extraordinare. O iubire care dezleagă legăturile de rudenie şi le leagă cu sânge nou şi lege nouă, sub Cer. Să ne oprim puţin la intersecţie şi să cedăm trecerea, din dreapta, a unei Alte Iubiri. S-o observăm cum trece... Şi când trece, avem sentimentul că ea e marea şi noi suntem râul care aştepta să se verse în ea.

Şi de ce aşa? Pentru că noi am fost învăţaţi, de la naştere, că aparţinem mamei. Apoi, pe măsură ce l-am recunoscut pe tata, am învăţat că aparţinem şi tatei. Şi ne-am dat seama că suntem şi fraţii şi surorile cuiva. Pe urmă ne-am făgăduit câtorva prieteni, unui soţ/soţii şi propriei noastre familii. Apoi, ne-am învăţat că aparţinem copiilor şi nepoţilor. Iar reprezentările noastre ale iubirii au rămas legate de ceea ce ştim din fiecare. De ceea ce este fiecare pentru noi. De mama ca mama. De tata ca tata. De fraţi ca fraţi. De copii ca copii. De prieteni ca prieteni.

Dar ceva în sufletul nostru ne-a spus dintotdeauna că deşi îi iubim şi ne iubesc, cumva, nu le aparţinem. Că n-am fost făcuţi să le aparţinem, decât aşa, într-un joc frumos şi particular. Şi nici ei nu ne aparţin. Ne aparţin doar cei pe care-i ştim. Ne aparţine tata ca tatăl nostru, soţul ca soţul nostru, copiii ca copiii noştri. Cunoscuţii ca cunoscuţi noştri...

Dar dacă, o, minune!, eu n-aş fi numai cunoscutul cuiva? De ce n-aş fi – la o altă scară – necunoscutul tuturor? Şi de ce n-ar fi ei... necunoscuţii mei? Căci dacă mă dau pe mine „la o parte” din ei, deodată descopăr o lume fără sfârşit în care cineva mă împiedica dintotdeauna să văd: eu. Ceea ce credeam că reprezint eu pentru ei. Pentru că mi se părea mai important ce sunt eu în ei, decât orice altceva din ei, şi asta mă oprea să văd lumea minunată din ei. Lumea în care ei nu-mi mai aparţin mie, ca intim al lor, şi nu aparţin, fiinţial, rudelor şi cunoscuţilor lor, ci lumea în care aparţin omenirii întregi, Creaţiei şi Cerului. Lumea în care ei sunt liberi să nu fie ai nimănui, ci copii ai lui Dumnezeu, fraţi şi surori ai omenirii, aşa cum au fost rânduiţi de la început – acceptând cu drag, în particular, să fie fraţii şi surorile cuiva anume, soţii şi soţiile cuiva anume, prietenii cuiva anume. Primind cu o caldă nobleţe ca ei, oameni cu inimă liberă, care face loc tuturor făpturilor lui Dumnezeu, să facă loc – cu un soi de simpatie particulară – unui frate, unei soţii, unui părinte. Un fel de-a spune:

– „Doamne, Tu m-ai făcut să fiu omul tuturor, să fiu chipul Tău pentru toţi. Şi primesc cu un zâmbet invitaţia Ta de a fi – din tot ceea ce sunt – şi copilul părinţilor mei, şi soţul soţiei mele, şi tatăl/mama copiilor mei. Pentru că le voi da la fiecare din acea iubire mai presus de minte, care nu aparţine nimănui şi tuturor desăvârşit, în egală măsură. În Tine, eu sunt fără mamă şi fără tată, căci Tu eşti începutul meu. Şi de aceea, primesc cu drag să mă dai unor fraţi si surori de-ai mei sub Cer, unor alţi copii ai Tăi, care să-mi fie mamă şi tată. Să mă dai unui soţ/soţii, să mă dai unor copii, să fiu părintele lor. Căci mai înainte să fiu al lor, sunt al Tău. Şi ei, mai înainte să fie ai mei, sunt ai Tăi. Şi-i voi iubi ca pe necunoscuţii Tăi, pe care i-ai dat să fie cunoscuţii mei. Şi-i voi privi ca pe copiii lumii Tale, şi voi fi bucuros că nu sunt ai mei – decât ca daruri – pentru că aşa vor rămâne ai Tăi, şi ai lumii întregi. Şi aşa nu mă voi sătura de cunoscuţii mei care sunt necunoscuţii lumii Tale”.

– „Iar ei, dacă vor primi să le fiu necunoscutul Tău – şi orice altceva decât mă ştiau –, mă vor avea cu totul, cu tot ceea ce m-ai făcut Tu pentru lumea întreagă. Mă vor împărţi cu toate făpturile de sub Cer cărora M-ai dat să le aparţin. Mă vor împărţi cu şopârliţa care trece pe sub picioarele mele ca să fugă la soare. Căci şi ei i-ai dat – într-un mod frumos şi minunat – dreptul la fiinţa mea. Mă vor împărţi cu copacul care îmi ţine umbră, şi care mă revendică, de fiecare dată când mă opresc lângă el, ca fiind (şi) al lui. Şi eu voi fi bucuros să-i împart cu toate făpturile Tale. Căci pasărea care le-a tăiat calea are şi ea dreptul asupra lor. Şi eu îi dau bucuros ei, ca să văd cum sunt iubiţi şi de alte făpturi decât mine. Şi ei – fraţii fraţilor lor, şi soţii soţilor lor, şi copiii părinţilor lor – n-au încetat niciodată să aparţină lumii mai presus de legături a dragostei Duhului. Acolo ei sunt ai mei cu totul, fără rest, pentru că sunt, mai întâi, ai Tăi. Şi numai ce este al Tău eu pot avea cu adevărat. Şi poate fi al meu, pe de-a întregul.”

Şi aşa, când acest dialog se naşte în inima noastră, atunci cădem în uimirea libertăţii noastre ca fiinţă. Atunci înţelegem cu adevărat cuvântul: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Căci Dumnezeu n-a pretins niciodată să-L iubim mai mult pe El, ci n-a vrut să ne închidem într-o iubire particulară – de fraţi, soţii, copii etc. – ratând iubirea cea fără limite de fraţi şi surori ai Cerului, de copii liberi ai lui Dumnezeu. N-a vrut niciodată să ne iubim mama doar ca mamă, ci ca pe una din fiicele lui Dumnezeu care ne-a fost rânduită să ne fie mamă. Asta lasă loc unei libertăţi extraordinare în mamă, făcând-o să descopere şi pe ea, în fiii şi fiicele ei, fraţi şi surori mai mici în Dumnezeu, copiii ai Cerului care i s-au dat în grijă. Şi nu ştirbeşte cu nimic afecţiunea maternă, ci o înveleşte într-o iubire mai mare decât ea şi mai presus de trup, de soră mai mare în Creaţie.

Şi orice neînţelegeri ar fi între un tată şi fiica lui, sau între o mamă şi fiul ei, acea tensiune există numai în lumea cea mică a cutiuţei rudeniei noastre. Căci ca fraţi şi surori sub Cer, liberi de toţi şi aparţinând tuturor cu totul şi nimănui exclusiv, nu avem mize între noi, nu avem concurenţe, şi nu avem drame. Dar putem avea, în particular, nepotriviri şi conflicte de idei, ca mamă, tată şi copii, ca soţi şi soţii, ca fraţi şi surori. Numai că acestea vor fi întotdeauna suspendate – dacă le lăsăm – în lumea de fiinţe libere ale Duhului care suntem, ne-sângele nimănui, gata să nu ceară nimic celuilalt şi gata să nu revendice nimic din celălalt.

Acum şi aici, în acest plan al existenţei care a existat mereu în răstimpul rudeniei şi legăturilor de sânge, există rezerve nesfârşite de iertare, iubire şi înţelegere. Aici orice tată şi orice fiu se pot împăca, pentru că se lasă să aparţină Duhului ca ne-tată şi ne-fiu, aşa i-a făcut Dumnezeu mai întâi. Aici orice soţ se poate împăca cu soţia lui, câtă vreme renunţă la „dreptul” de soţ asupra ei (şi invers), când e fericit şi recunoscător că-i este soră sub Cer, şi în particular soţie. Şi soţia la fel faţă de soţ, când renunţă la „dreptul” de soţie asupra lui. Şi nu e vorba nicidecum de relativizarea Tainei Cununiei, ci de limitarea posesivităţii omeneşti a soţilor unuia faţă de altul, ce rezultă şi pare „îndreptăţită” chiar de Taina Cununiei. Câtă vreme soţii reuşesc să-şi fie unul altuia şi altceva decât soţi – din când în când fraţi, din când în când prieteni, din când în când pur şi simplu doi frumoşi străini... – lucrurile respiră în libertatea Duhului. Iar aici mizele personale încetează, căci Iubirea de copii în Dumnezeu devine singura miză care le suspendă pe toate.

Aşa că atunci când cineva ne spune „ştiu că nu eşti al meu”, avem revelaţia cui aparţinem cu adevărat. Ne simţim ca un poliedru neregulat cu multe laturi şi multe suprafeţe de contact, mai mari şi mai mici. Şi ne dăm seama că suprafaţa de contact a fiinţei noastre cu ceilalţi – cu fraţii noştri ca fratele lor, cu mama noastră ca fiul ei, cu soţiile noastre ca soţii lor – s-ar putea să fi fost cea mai mică dintre toate. Înţelegem că rămân suprafeţe nesfârşite şi vaste în noi făcute să se „lipească” pe oameni necunoscuţi, pe umanitatea întreagă, şi chiar pe necunoscuta şi neposedabila lume din proprii noştri fraţi, soţi, părinţi. Înţelegem că ne-am mulţumit astfel cu iubiri „tangenţiale”, şi am refuzat alte laturi şi dimensiuni ale iubirii chiar în propriile noastre „rude”, ne-am lipsit de cunoaşterea minunată a potenţialului lor întreg. Înţelegem că moartea lor ne-a speriat, şi ne-am legat de latura cea mai mică din geometria fiinţei lor – rudenia cu noi – , şi nu i-am dat drumul, şi nu i-am lăsat să fie rude ai Cerului şi frumoşii noştri necunoscuţi, în particular „rude” cu noi.

Deci dacă vrem să iubim pe cineva, să ne oprim la intersecţie... Să lăsăm Marea Iubire să aibă prioritate de dreapta. Să aşteptăm până trece ea. Şi dacă trece ca şi când n-ar termina niciodată, să cădem în bucuria că intră pe strada noastră şi această intrare nu se mai sfârşeşte. Şi atunci vom avea ceva minunat. Vom avea inimă de monah fără să ştim că suntem monahi, în mijlocul lumii, aşa cum a fost omul dintru început. Îi vom iubi pe mame şi pe taţi, pe soţi şi pe soţii, pe fraţi, pe prieteni şi copii – ca pe nişte frumoşi necunoscuţi, oameni ai Cerului şi ai noştri în particular.

Şi dacă îi vom „lăsa” să nu fie ai noştri, paradoxal, îi vom lua înzecit înapoi, cu toată lumea intangibilă şi imposedabilă din ei. Iar ei vor câştiga în noi acel fiu şi acea fiică pe care n-au avut-o niciodată, acel soţ, şi soţie, şi tată şi mamă şi bunic şi bunică pe care nu s-au gândit c-o vor avea vreodată, după cuvântul mai presus de minte al Mântuitorului Iisus: „Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu ia însutit acum (...) case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică” (Marcu 10, 29-30).

Să avem inimă de monahi ai lumii, ca să putem iubi fără să cerem, să ne lăsăm iubiţi fără să aparţinem. Ca să fim unii altora, cu totul. Şi El în noi toţi.

Amin.

Monah Iustin T., 3 mai 2019 (Izvorul Tămăduirii)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Tabere

Turul României „Fericiți cei Prigoniți pentru dreptate

Tabără de vară în Țara Hațegului (19-26 iulie 2019)

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești