Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Care este cel mai tare gând cu care am vrea să ne trăim viața? Un gând ca un fel de Soare secret ascuns în lucruri și în oameni, timp de toată viața...

Oare gândul că iubim pe Dumnezeu sau gândul că suntem iubiți de Dumnezeu? Cu ce gând aș vrea, Doamne, să trăiesc darul acestei vieți pe pământ, cu gândul că dau sau cu gândul că primesc? Cu gândul că iubesc și că trebuie să Te iubesc sau cu gândul că sunt iubit de Tine?

O, cu gândul dumnezeiesc și fără sfârșit... că sunt iubit de Tine! Pentru că atunci, Doamne, mă faci liber să iubesc. Orice. Să pot iubi. Dacă am ca dat irevocabil că sunt iubit de Tine, atunci voi iubi pe oricine-mi vei arăta Tu, pe toți și pe toate, toată Creația Ta. Adică atunci voi fi liber să iubesc tot ce iubești Tu și nimic mai puțin.

Iar gândul acesta ia, la Dumnezeu, forma unei întrebări smerite și atotcuprinzătoare. O întrebare care cuprinde și frumusețea și suferința vieții, și taina ei și crucea ei. O întrebare cu care El ne pune preț și ne face mereu să ne evaluăm prin inima Lui cea încăpătoare:

– Crezi tu că Eu te iubesc?

Ce întrebare blândă și smerită poate să ne pună Domnul, întrebare din care se vede că El vrea să ne dea, de pe acum, totul! Din care se vede că El caută un „pretext” să ne dea Împărăția, să ne dea restul vieții înapoi ca viață iertată și izbăvită. În această simplă întrebare se citește toată Dragostea Domnului care vrea să ne ia suferința, singurătatea și necredința vieții noastre, și ne cere „voie” să facă această minune. Ca de fiecare dată când Domnul vindeca un orb, când ridica un slăbănog, când învia un mort, și-l întreba dumnezeiește, voind să „împartă” minunea cu omul: „Crezi tu că pot să fac Eu aceasta?”.

Iată, de fiecare dată când ne ducem la spovedanie și ne spunem păcatele, Domnul ia toate mărturisirile și gândurile noastre și le preface într-o singură Întrebare mântuitoare pentru noi. E ca și cum Domnul abia aștepta să ia aluatul frământărilor noastre și să facă din el Pâinea din care să mâncăm mereu, pentru totdeauna. Aștepta să ia îndoielile și temerile noastre, căderile și neputințele noastre, și, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat în Dragostea Lui, ca și când toate erau nemișcate la locul lor în inima Domnului, să ne întrebe:

– Crezi tu că Eu te iubesc?

Bine-bine, am zice noi, dar doar pentru asta să mergem la spovedanie? Dar nu știe Domnul că asta-i datoria noastră de creștini, să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele, să împlinim poruncile? Eu cred că mă duc să-mi șteargă Domnul de pe catastif datoriile neplătite, să-mi lase din rele, dar El, pentru că vede mai departe decât mine, mă întreabă Întrebarea care le răscumpără pe toate. Căci El știe că făcând păcate și având gânduri nepotrivite și trăind în iubire de sine, le fac pe toate astea pentru că nu am putut să trăiesc în Iubirea Lui și am ieșit din Ea. Și ieșind din Ea nu am putut să trăiesc decât procurându-mi eu însumi iubire, iubire de sine, sau iubire de la alții pe care n-am câștigat-o în mod curat și legitim. Și Domnul știe asta, și toată rememorarea păcatelor mele o ia și o izbăvește printr-o singură întrebare, spusă în mai multe feluri:

– Nu-i așa că ai uitat că Te iubesc? Nu-i așa că ai trăit printre semenii tăi, și fiii mei, ca și cum ai uitat că ești al Meu și că ești de valoarea Iubirii Mele? Nu-i așa că nici tu nu te mai poți iubi pe tine însuți cu iubirea Mea, și că ți-a scăzut stima de sine trăind în unele compromisuri ale vieții tale?  Nu-i așa că în timp ce făceai păcate cu fapta sau cu gândul, nu te mai puteai gândi că ești fiul Meu cel iubit / fiica Mea cea iubită? Nu-i așa că toate gândurile gri care ți-au venit după păcat, sau pur și simplu tristețile, sau stările de melancolie, sau sentimentul că nu mai ești  valoros și prețios pentru Mine, ți-au venit din îndoiala că te mai iubesc?

– Tu crezi că Eu, Dumnezeu, mă supăr pe tine de 70 de ori câte 7 și te iert de tot atâtea ori prin gura duhovnicului, călcându-mi pe o mânie „legitimă” și zicând „treacă de la Mine de data asta”, ca să trăiești cu spaima că nu te voi mai ierta data viitoare?

– Nu, dragul Meu/draga Mea! Eu știu că tu faci păcate și suferi atunci când trăiești în afara iubirii Mele, pentru că nu poți fi altfel când ești fără Mine. Când uiți că Eu, Dumnezeu, te iubesc, nu poți trăi decât pe azi pe mâine, în uitările tale, în „trăiește-ți clipa”, într-un viitor incert în care te temi că nu te mai mântuiești pentru că oricum ai „scăzut” în ochii Mei. Nu, fiul Meu/fiica Mea, tu ai scăzut în ochii tăi! De aceea, Eu te aduc înapoi în Dragostea Mea, în Dragostea care nu se schimbă, cu aceeași eternă întrebare:

– Crezi tu că Eu te iubesc?

Ce minune este să ne schimbăm perspectiva, să nu mai trăim chinuindu-ne să iubim noi pe Domnul, din datorie sau din poruncă, pentru că așa trăim cu „angoasa” vieții de creștini. Ce sunt creștinii, ar întreba ateii sau secularii de pe margine? Iată, ar răspunde tot ei, sunt niște oameni care se chinuie să-L iubească pe Dumnezeu și nu prea le iese... Niște oameni care se consideră mai buni decât noi.

Dar noi nu suntem niște ființe chinuite de Domnul cu reamintirea datoriei de a-L iubi. Nu e treaba noastră să purtăm povara apostolului Petru, pentru că dacă Domnul ne-ar întreba în fiecare zi „mă iubești tu pe Mine?” (Ioan 21, 16), ne-ar aminti mereu slăbiciunea noastră și infirmitatea noastră. Ci nu, avem un Dumnezeu minunat și smerit, care pentru noi, sufletele suferinde și însingurate ale secolului XXI, pune Întrebarea care ia toată povara de pe noi asupra Lui: „Crezi tu că Eu te iubesc?”.

O, așa da, dacă am pricepe inima Domnului, am alerga fără teamă la spovedanie, ca să ne mărturisim puținătatea iubirii noastre și ca să auzim cuvintele dumnezeiești din gura Lui! Ca să auzim că El ne iubește o singură Dată, iară și iară, din aceeași unică Iubire. Și că iadul este numai să vrei să rămâi în afara îmbrățișării acestei Iubiri, să rămâi în îndoiala ta care lucrează apoi în păcate. Să nu revii mereu la El ca să crezi, iarăși, că ești de valoarea Iubirii Lui, și că n-ai încetat să fii așa, din punctul Lui de vedere, niciodată.

De aceea, părintele duhovnicesc nu trebuie să vorbească mai mult decât Domnul. El doar trebuie să aleagă cuvintele de grație și dumnezeiești care gravitează în jurul acestei Întrebări. El trebuie să suspende toată frica, toată neputința și toată teama omului într-o singură încordare a inimii care să primească iubirea Domnului. Ca să lase acest „crezi că te iubesc” al Domnului să curețe cămările și întunecimile inimii lui, de unde omul scosese afară acest gând.

Căci, dacă ne dăm bine seama, în toate cele 12 rugăciuni pe care le citim pentru Împărtășanie, în care spunem „eu sunt adâncul păcatului... dar fiind a Ta făptură nu deznădăjduiesc” sau „cel ce mănâncă trupul Meu întru Mine rămâne și Eu întru dânsul” sau „cel dintâi dintre păcătoși sunt eu... [dar] Cinei Tale celei de taină părtaș mă primește” – în toate mărturisim fidelitatea inimii noastre față de El, în ciuda căderilor noastre, și-i răspundem „pe larg” Domnului la Întrebarea Lui cea Una și smerită: „Crezi tu că Eu te iubesc?”.

Ce dulce e Domnul cu noi în toate clipele vieții noastre. Pentru această stare s-a creat rugăciunea cea scurtă a inimii „Iisuse preadulce, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”

Iată, poate ne ducem la o înmormântare și ne-a murit cineva drag, și viața pare fără sens, și ni se pare că suntem condamnați să trăim singuri și ființe incomplete. Dar auzim aceeași întrebare smerită și drăgăstos-mustrătoare a Domnului: „Crezi tu că Eu te iubesc?”. Pentru că în această întrebare se ascunde declarația de iubire „pe larg“ a Domnului pentru noi, care e așa:

– Dacă crezi că Eu te iubesc, cum crezi că ți-aș fi trimis un soț / o soție / un prieten / o prietenă în calea vieții tale pentru altceva decât ca să-i iubești ca părți din Creația Mea, ca părți din Întreg, așa cum ești și tu? Și dacă crezi că Eu te iubesc, cum crezi că ți i-aș fi luat din viața ta pentru alt motiv decât ca să înveți să-i iubești în Cer, pentru că voi toți aparțineți patriei Cerului și nu pământului? Și, a treia oară îți zic, dacă crezi că Eu te iubesc, cum crezi că aș fi putut să te scap de limitările tale altfel decât învățându-te să iubești oamenii dincolo de pământ, și dincolo de moarte? Căci dacă ai înțelege iubirea Mea, ai veni la înmormântare cu sentimentul că o mare taină se petrece, o taină a Dragostei Mele care vrea să-l mutați pe fiul meu cel adormit / fiica mea cea adormită, din conștiința voastră <cotidiană> de toate zilele într-o Dragoste pentru totdeauna. A Mea. Eu vreau să puteți să-l iubiți / s-o iubiți cum îl/o iubesc Eu, și nu am putut să fac asta decât când v-am ridicat privirile și inimile voastre strâmte la lărgimea Dragostei Mele.

O, ce smerită și ce blândă e întrebarea Domnului! Și de ce trebuie să fie o întrebare și nu o afirmație sau exclamație? Ca de pildă: „Tu crezi că te iubesc”. Nu poate fi o afirmație pentru că Domnul constată că ieșim de atâtea ori din preajma iubirii Lui prin gândurile noastre, poftele și ambițiile noastre, și atunci ne dă libertatea de a veni înapoi și de a participa noi înșine la (re)câștigarea Iubirii. Ce bucurie ar mai fi dacă Domnul mi-ar impune afirmația iubirii Lui ca certitudine? Aș avea poruncă atunci să cred în El ca într-un stăpân, ca într-un Allah, să nu comentez edictele Lui. Dar nu, Mântuitorul nostru Care S-a făcut om îmi cere inima smerit, mă întreabă dacă vreau să I-o dau și mă întreabă dacă sunt bucuros să I-o dau de bunăvoie și nu de silă. Și atunci Iubirea Lui smerită care nu știe decât să se coboare la om, până în iadul lui, mereu-mereu, nu face altceva decât să-mi întrebe inima, ca un Mire pe Mireasă. Nu o răpește, ci o aduce în Cununia cu El iar și iar, și face sufletul nostru Mireasa Lui.

Pentru toți cei singuri, pentru toți cei însingurați în tristețea lor, pentru toți cei speriați de crizele lumii, pe care nu le înțeleg, pentru toți cei care desfrânează căutând să suporte viața în afara iubirii Domnului – Domnul are aceeași milostivă și răscumpărătoare Întrebare: „Crezi tu că Eu te iubesc?”.

Pentru toți cei bolnavi și bătrâni, îngrijorați de soarta lor, pentru toți părinții care se culcă cu neliniște pe perna lor ca să le reușească copiii în viață, pentru toți care se tem de examenul de mâine mai mult decât să nu piardă iubirea Domnului – pentru toți are Domnul aceeași întrebare ca pentru Petru Apostolul, ca să-i readucă în credință, dar rostită ca o pogorâre a Domnului în iadul și în neliniștea noastră: „Crezi tu că Eu te iubesc?”.

Pentru toți tinerii pierduți prin distracțiile tinereților, care nu mai știu cine sunt, pentru toate mamele care se tem să dea viață pruncului „nedorit” din pântecele lor ca să nu le blameze societatea, pentru toți îndrăgostiții despărțiți care suferă de depresie și caută să umple golul din suflet cu alte patimi sau desfrânări, pentru toți oamenii care caută să-și „scape” sufletul în compromisuri în afara iubirii Lui, – pentru toți Domnul redeșteaptă conștiința Dragostei neschimbate: „Crezi tu că eu Te iubesc?”.

Și iată, toate zilele negre, toate zilele proaste, fără inspirație, banale, în care simțim că alergăm fără să împlinim mare lucru, toate zilele în care nu ne mai iubim pe noi înșine cu iubirea Lui, nu ne mai place de noi, nu ne mai stimăm pe noi, suntem plictisiți de noi – sunt pândite de aceeași întrebare mângâietoare a Domnului: „Iară și iară, crezi tu că Eu te iubesc?”.

Atunci da, cu toții ne dorim să trăim cu acel Soare cald și secret ascuns în lucruri și în oamenii vieții noastre, ca și cum oamenii ar adăposti în ei, fără să vrea, Iubirea. A Lui. Să ne simțim în tinerețe sau în bătrânețe îmbrăcați în aceeași Dragoste care nu se învechește. Să simțim că în definitiv nu trebuie să ducem povara iubirii celorlalți prin noi înșine, ci să ducem o singură dulce povară, „povara Lui cea ușoară” (Matei 11, 30), a unui singur gând, a unei singure Întrebări:

– Să mă întrebi, Doamne, dacă cred că mă iubești, pentru că Tu-mi amintești de Aceeași Dată ceea ce eu uit de fiecare dată. Întreabă-mă <Crezi tu că Eu te iubesc?> de câte ori fug și ies din relația cu Tine, ca să cred iar, ca să mă îndrăgostesc iar. Pentru că nu-mi vine să cred, de câte ori mă întorc la Tine...

– Că Tu mă iubești o Singură Dată. De fiecare dată.

(Protos. Iustin. T., 3 iunie 2022)
(Legendă icoană: Mântuitorul, icoană de Manuil Panselinos, Protaton, Muntele Athos, cca 1310)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești