Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Trăia odată, la marginea unei păduri, un tăietor de lemne. Era un om de bună credinţă, care trăia singur de când îi murise nevasta, căci nu mai avea pe nimeni în această lume. Şi aşa îşi trăia viaţa în căsuţa lui de lemn, situată în luminişul unei păduri. Se bucura însă de prietenia animalelor, care se obişnuiseră cu el şi îl iubeau, pentru că le hrănea şi îi simţeau sufletul, plin de blândeţe şi bunătate.

Pădurea îl iubea şi ea la rându-i şi îl proteja, pentru că nu era un tăietor de lemne nemilos, care ar fi tăiat copacii cei mai tineri şi mai verzi, ci tăia doar vreascurile uscate şi copacii care, din pricina batrâneţii, ori a furtunilor, sau a animalelor, nu mai aveau viaţă într-înşii. În acest fel, pădurea era curăţată, rămânând loc pentru puieţi să crească şi să se dezvolte, luând locul copacilor uscaţi. Iar omul nostru, cu aceste lemne uscate se încălzea iarna, ori îşi făcea foc pentru a-şi găti hrana zilnică, ba mai şi schimba jos, în sat, dintre ele, pe câte ceva de-ale gurii, alimente pe care pădurea nu i le putea oferi.

Şi uite-aşa îşi ducea omul nostru zilele, în armonie cu natura ce îl înconjura. Şi toate zilele păreau la fel, doar culoarea schimbătoare a cerului şi a ierbii păreau a-i aminti că timpul trece, trece şi clipele odată trecute nu vor mai reveni nicicând. Într-una dintre aceste zile, după ce-şi făcu rugăciunea de dimineaţă, se porni tăietorul de lemne în pădure, să culeagă mure şi miere de albine sălbatice, ca mai apoi să coboare în sat, la târg şi să le schimbe pe ulei, făină şi legume. Şi aşa, ajungând el în dreptul unui rug plin cu mure negre şi frumoase, începu să le culeagă cu grijă şi cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu, pentru purtarea Lui de grijă şi faţă de rugul plin de mure, care împlinea porunca Domnului, rodind la vreme cuvenită. Se gândi apoi la iubita lui soţie, de care îi era nespus de dor şi mai cu seamă acum, când se afla la cules de mure, căci ea, când era în viaţă, făcea cele mai bune plăcinte cu mure pe care le gustase el vreodată, ba mai mult, erau recunoscute ca atare şi de către ceilalţi săteni, care le gustaseră. Cel mai tare îl durea pe bietul om că soţia lui murise înainte de a-i dărui un copil, care să-i mai fi luminat zilele şi căruia să-i împărtăşească din tainele pădurii.

În timp ce cugeta omul nostru la aceste lucruri, auzi un geamăt de durere, ce provenea parcă chiar din inima rugului bogat în fructe negre. Se opri din cules şi ascultă cu mai mare băgare de seamă. Geamătul se mai auzi o dată, prelung şi dureros, înfiorând văzduhul. Apoi un foşnet nervos îl sperie pe culegătorul de mure şi întreg rugul se cutremură, mişcându-şi toate frunzele. „Ce să fie?” – se întrebă omul nostru şi se pregăti să plece, gândindu-se că ceva fiară sălbatică avea să iasă în orice clipă din desiş. Dar, chiar în ultima clipă, înainte de a-şi întoarce spatele, zări ceva ce semăna cu un corn de cerb. Atunci rămase pe loc şi, dând cu grijă la o parte câteva dintre rămurelele rugului de mur, văzu acolo capul unui cerb tânăr, care se chinuia să iasă din tufa ce-i încleştase coarnele, şi din care nu mai reuşea să scape. Căci, cu cât mai mult se zbătea bietul cerb, cu atât coarnele sale mai tare se încâlceau în închisoarea cu spini, iar pielea ce-i acoperea faţa şi gâtul mai tare se rănea, încât din unele zgârieturi se prelingeau firişoare roşii.

Când ochii mari ai cerbului se întâlniră cu cei ai omului, pentru câteva clipe animalul rămase nemişcat. Nu mai îndrăznea nici să respire. În ochii lui se citea spaima dată de gândul că acestea sunt ultimele clipe ale vieţii sale, dar şi un licăr de speranţă că poate a întâlnit totuşi un om bun, căruia i se va face milă de tinereţea lui şi îi va reda libertatea. Acum nu-i mai rămânea decât această nădejde, că omul dinaintea lui nu era un vânător nemilos, ca aceia de care mama sa îl învăţase se se ferească, ci un om cu inima de pâine, care va fi biruit de milă şi cu dragoste îl va scăpa de la moarte. Dar îndată ce gândi acestea, cerbul observă că omul începe a-şi croi drum către el, tăind din rămurelele murului care păreau a se împotrivi, agăţându-se de hainele acestuia la fiecare pas. Cerbul, uitând cele ce cugetase cu câteva clipe înainte, se lăsă iar cuprins de teamă şi mai tare se zbătu, dar în zadar. Inima îi bătea atât de tare, încât i se părea că îi va sparge pieptul, iar spinii mai tare îi intrau în piele, rănindu-l adânc. Omul nostru, văzând disperarea acestuia, încercă să-l liniştească, spunându-i cu blândeţe: „Nu te teme, căci nu-ţi fac niciun rău, voiesc doar să te eliberez de pacostea asta ce te chinuie, căci şi pe mine mă doare să văd creaţia lui Dumnezeu într-o astfel de jalnică stare”.

Dar ce să înţeleagă cerbul din ceea ce-i spunea omul nostru? Căci nu cunoştea limba oamenilor. Şi chiar dacă glasul era blând, ştia că oamenii se pot preface, arătându-se altel decât aşa cum de fapt sunt, dacă aveau un anumit interes. Nu se mai gândi cerbul că omul nu avea nevoie de glas prefăcut ca să-l ademenească dacă ar fi vrut să-l prindă, întrucât el se afla deja în capcană. Teama era prea mare şi disperarea prea adâncă. Dar, când omul a ajuns în proximitatea lui, cerbul a închis ochii şi, renunţând la luptă îşi spuse: „de acum totul s-a sfârşit”. Auzea încă rămurele trosnind şi frunze foşnind în jurul lui, dar nu mai îndrăznea să deschidă ochii. Se aştepta ca, în orice clipă, să simtă lama rece a cuţitului de vânătoare pe grumaz. Şi simţi... însă nu rece, cum se aşteptase, ci cald, ca o mână ce părea să-i mângâie blăniţa tremurândă. Vocea blândă a omului îi şoptea ceva, neinteligibil pentru el: „Stai liniştit, frumoasă creaţie a lui Dumnezeu, că ai scăpat, eşti din nou liber de acum.”

Prinzând curaj, cerbul îşi deschise ochii mari şi înlăcrimaţi parcă, în care se oglindea chipul salvatorului său, care îi zâmbea larg şi îl privea cu nesfârşită dragoste şi admiraţie. Teama îi dispăru cerbului ca prin farmec şi începu să alerge în jurul omului, cu nesfârşită bucurie şi recunoştinţă. Apoi se opri, îşi mai privi odată binefăcătorul şi, nu înainte de a face o plecăciune cu capul, în semn de mulţumire, dispăru în desişul pădurii.

Omul nostru era şi el tot zgâriat şi cu hainele rupte pe alocuri, dar inima îi exploda de bucurie, că a putut să aducă ajutor şi alinare unui suflet aflat în suferinţă.

Îşi umplu coşuleţul cu mure, apoi se porni, simţindu-şi sufletul uşor ca o pană şi împăcat, înspre târgul din sat. Ajuns acolo, dădu bineţe tuturor celor cunoscuţi şi toţi se minunau văzându-i zâmbetul întipărit pe faţă şi bucuria pe care o dădea parcă şi celor ce-l priveau. După ce dădu toate murele în schimbul altor alimente, omul nostru se porni spre casă, dar nu înainte de a trece şi pe la bisericuţa din sat. Vroia să-i dea bineţe preotului pentru care avea un nesfârşit respect şi pentru a-I da slavă lui Dumnezeu pentru grija pe care o are faţă de el, dăruindu-i hrană în toate zilele, precum şi pentru grija arătată tuturor fiinţelor create de El, trimiţându-le ajutor în neputinţe. Se gândea desigur cu bucurie la întâmplarea cu cerbul, petrecută în dimineaţa acelei zile, când Dumnezeu a scos prin mâna sa, un biet animal din ananghie. Şi asta nu pentru că nu ar fi putut Dumnezeu singur să-l scape pe animal, ci pentru că vrea ca noi, ajutându-ne unii pe alţii, trăind în armonie şi dragoste alături de ceilalţi oameni şi de toate făpturile Sale, să ajungem cu adevărat la asemănarea cu El. Gândind astfel, personajul nostru nici nu observă paşii preotului, care se apropiau sfios de el, pentru a nu-i deranja rugăciunea. Abia când acesta se afla suficient de aproape de el, tresări:

- Sărut dreapta, părinte!

- Dumnezeu să te binecuvinteze, fiule! Mare îmi este bucuria să te văd azi în casa Domnului, aşa cum nădăjduiam că va fi. Căci mi-a dat Dumnezeu înştiinţare că tu eşti omul pe care îl caut. Ia, hai să ne aşezăm niţel, să-ţi spun despre ce vorbesc.

Pe măsură ce vorbeau, chipul tăietorului de lemne se lumina tot mai tare. Inima începu să-i bată şi fericirea lui era atât de mare, încât nu ştia cum să le mulţumească părintelui şi lui Dumnezeu deopotrivă. Ieşi din biserică aproape zburând. În mâna stângă ţinea coşuleţul în care fuseseră până dăunăzi mure, iar acum erau o pâine mare, ouă proaspete şi caş, iar în mâna dreaptă ţinea ceva nepreţuit: mânuţa unui băieţel de cinci anişori, ai căror părinţi muriseră de puţină vreme. Rămânând singur pe lume, preotul satului l-a rânduit în grija tăietorului de lemne, pe care îl ştia om bun, cu frică de Dumnezeu şi cu mare nevoie de a avea lângă el mângâierea unui suflet omenesc.

Îndreptându-se spre noua lui casă, copilaşul zări câteva mure pe marginea drumului. Privi atunci cu ochi mari şi umezi către binefăcătorul său şi-i spuse entuziasmat: „am avut un vis în care se făcea că eram un cerb tânăr, cu coarnele prinse într-un rug de mure, iar un om bun, ca tine, m-a eliberat.”

Tăietorul de lemne, impresionat, zâmbi fericit. Şi inima îi zâmbea. Ştia că niciun bine făcut cu inimă deschisă nu rămâne nerăsplătit. Dumnezeu nu rămâne niciodată dator.

Danina

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Tabere

Tabără de vară în Țara Hațegului (19-26 iulie 2019)

Pr. Crăciun Opre

Credința ne unește

Pelerinaj Israel (24 feb.- 1 martie 2019). Asociația Ortodoxia Tinerilor în colaborare cu Basilica Travel.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești