Iulia E.: „De ce să vorbesc despre iubire? Eu vorbesc despre Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire!”

„De ce crezi în Dumnezeu?”

Ce întrebare minunată! Cu toţii ar trebui să ne-o punem, dacă nu „direct”, măcar înlăuntrul nostru, totodată, răspunzându-i. Pur şi simplu, răspunzând la întrebarea „de ce?”, simt o forţă care mă exaltează, care mă încântă, ducându-mă până la beatificare… pentru că simt  ajutorul lui Dumnezeu în absolut orice împrejurate, şi nu ştiu cum să îl descriu; îl simt în toţi oamenii pe care mi-I trimite, în toate bogăţiile lumii, în tot ceea ce-mi aduce spre descoperire! Simt, şi trăiesc hrănindu-mă cu credinţa în El!

Cum să nu cred în El? Atunci când m-am simţit doborâtă de clevetirile şi răutăţile oamenilor, El însuşi m-a învăţat să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Or, aproapele meu nu e cel de lângă mine? Nu e şi cel care îmi insuflă răutate? Nu e cel pe care îl trimite Dumnezeu pentru a mă pune la încercare, pentru a-mi testa nădejdea în El, pentru a-mi descoperi interiorul, sufletul?

Şi totul prin aceşti oameni. El m-a învăţat să nu le întorc răutăţile, ci i-am privit şi vorbit cu bunătate şi blândeţe, iar Dumnezeu le-a învârtoşat inimile împietrite. Am simţit cum m-a ajutat. Din asta am învăţat că dacă aş fi răsplătit cu răutate la răutate, aş fi avut de suferit atât eu, cât şi cei cărora nu le-am dăruit iubire. M-am simţit doborâtă din pricina lor, dar de suferit, am suferit din pricina mea. Oamenii se comportă cu tine după cum meriţi, după cum ţi-e inima.

Căci dacă inima ta e rece, nu poţi avea alături o inimă caldă. O vrei, dar Dumnezeu nu ţi-o dă. El m-a învăţat asta; El m-a învăţat să-i iubesc pe toţi… De fapt, nu eu iubesc, ci Dumnezeu iubeşte prin mine! Căci aşa ne învaţă: „Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34) şi „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi.” (Luca 6, 27). ”Precum Eu v-am iubit pe voi…” Pe noi, pe toţi, chiar şi cel mai mare păcătos, căci, precum spunea părintele Arsenie Boca, „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos, este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

De ce vorbesc despre iubire? Eu vorbesc despre Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire! Însuşi acest cuvânt mă trimite către frumos. Domnul mi-a dat atâtea exemple de iubire, mi-a arătat şi nu conteneşte să-mi arate calea către aceasta. O exersez,  vreau să devin un atlet al  iubirii, iar pentru asta trebuie să practic, să o practic. Trebuie să învăţ iubirea, căci am multe de învăţat despre ea, atât cât se poate, atât cât îmi îngăduie Domnul să cunosc, căci minţii omeneşti nu îi este dat să cunoască tot, mintea omenească nu poate cuprinde tot. Nu am timp pentru asta. Însă ştiu când am: în Infinitate. Acolo vreau să ajungem cu toţii!

Cel mai mare exemplu de iubire l-am văzut cu proprii ochi la bunica mea. La puţini ani după căsătorie, bunicul a părăsit-o, lăsând-o cu trei copii şi cu Mila lui Dumnezeu. El şi-a refăcut viaţa, însă această hotărâre avea ca mai târziu să primească o consecinţă― sentinţa la moarte: cancer la gât şi la pancreas. După această „descoperire”, la vârsta de nici 63 de ani, concubina l-a alungat din casă. Această împrejurare l-a predat în mrejele deznădejdii. Da… în mintea lui se ducea un adevărat război între supravieţuire şi sinucidere. Însă, după rânduiala Milostivului Dumnezeu, acesta a aflat prin intermediul celei care nu-l mai accepta în casă (căci aceasta şi bunica vorbeau des la telefon, teoretic erau prietene, fapt ce uimeşte lumea care aude), că bunica doreşte să îl primească acasă.

Deci, după zeci de ani de chinuri, după sute de lacrimi vărsate în solitudine, a primit fiul risipitor. Nu numai că l-a primit, ci şi l-a îngrijit cu atâta dragoste şi compătimire, îngrijind de sufletu-i rătăcit. Îi era extrem de greu, mai ales că nu putea vorbi deloc, din cauza extinderii cancerului la gât. După un an de luptă cu boala, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, şi sunt convinsă că El l-a iertat, că i-a primit pocăinţa, că l-a miluit prin suferinţă, şi nu în ultimul rând, că S-a milostivit asupra iubirii bunicii, primindu-l prin intermediul acesteia în Împărăţia Sa.

Dumnezeu l-a iubit prin bunica – acest suflet alături de care vieţuiesc, şi nu contenesc să-i mulţumesc că mi-a arătat cine este iubirea – Dumnezeu!

Cred într-Însul! Cred în Dumnezeu Tatăl, deoarece El mi-a călăuzit paşii în tot locul! Cred în Dumnezeu Fiul, deoarece El mi-a arătat calea prin care să mă mântuiesc! Cred  în Dumnezeu Duhul Sfânt, deoarece neîncetat veghează asupra mea, dăruindu-mi pacea sufletească când am cea mai mare nevoie de ea! Cred în Dumnezeu, fiindcă El este Calea, Adevărul şi Viaţa!

Cred în Dumnezeu, fiindcă m-a învăţat că prin orice necaz întâmpinat, El îmi pregăteşte o bucurie, cea mai mare bucurie, cea Cerească.

Tot El m-a învăţat că scopul omului pe Pământ e să devină palat al Duhului Sfânt. Şi apoi… orice palat are şi o împrejmuire. Împrejmuire cu cele mai alese flori, însă printre acestea se strecoară şi spini. Şi nu putem înlatura spinii, ca să rămană doar florile, la fel cum nu putem înlatura florile, pentru a rămane doar spinii. Ei… asta ţine de Înţelepciunea lui Dumnezeu, de Atotmilostivirea Lui faţă de noi. Dacă noi, oamenii, am şti că spinii sunt remedii pe care ni le trimit Dumnezeu pentru bolile noastre, atunci I-am mulţumi în fiecare clipă în care ne înalţam gândul către El.

Nu putem cuprinde cu mintea omenească Bunatatea Lui. Nu putem simţi cu inimile noastre împietrite Dragostea Lui. Nu vrem să vedem că prin spini, Domnul ne pregăteşte Slava Împărăţiei Lui. Cât de bun e Tatal cu noi, de ce nu vedem asta?

Spinul în crezul omului e floare în crezul lui Dumnezeu. De ce nu vedem asta? De ce nu ne încredinţăm Voii Lui, Proniei Lui? De ce nu vrem? Domnul ne iubeşte atât, dar atât de mult! Ne vrea alături de El – iată pricina pentru care ne trimite suferinţe. Câte nu a suferit Dumnezeu pentru noi! De ce sa nu suferim şi noi pentru El?

Cred în Dumnezeu fiindcă mi-a dăruit această viaţă, ca pregătire pentru a doua şi cea mai importantă viaţă, cea veşnică. Cred! Cred! Cred şi Îi mulţumesc că exist. Îi mulţumesc că mi S-a descoperit, că mi-a arătat cine este―iubirea. Dumnezeu este iubire!

Nihil sine Deo!

(Iulia Enea, 17 ani, România, jud. Bacău, loc. Moineşti)